Isteria românească

”Eu știu mai bine decât tine întotdeauna ce trebuie să aci, cum să te comporți și trebuie să faci cum îți spun. De ce? Pentru că așa zic eu.” De câte ori ați auzit aceste cuvinte în copilărie de la părinții sau profesorii voștri, de câte ori le spuneți copiilor voștri cu infatuarea celui trecut prin viață ca gâsca prin apă, cu narcisimul isteric  al celui care a trăit doar extremele existenței, manifestându-se doar în alb și negru? De ce mereu urâm prea mult, iubim prea mult, mâncăm și bem prea mult, de parcă fiecare zi ar fi ultima? Pentru că suntem un popor isteric.

Isteria se manifestă în toate aspectele vieții noastre, de la cerbicia cu care ne opunem noului, insistând cu încăpățânare să menținem aceleași cutume și obiceiuri distructive, la eternele vaiete când constatăm că ne înșelăm, grăbindu-ne să găsim un vinovat, întotdeauna altul decât noi înșine. Isteria se manifestă de fiecare dată când ne-mbulzim la promoțiile ridicole din supermarketuri, călcându-ne în picioare pentru a cumpăra ieftin obiecte inutile. Isteria aceasta e una atât de dramatică, atât de umilitoare privită din exterior încât cu greu îi poți găsi o justificare umană.

Isteria se manifestă la fiecare sărbătoare religioasă, cu precădere la Paști și laCrăciun. Dincolo de trendul consumerist, rămâne sfânta isterie românească ce sugerează că după sărbători se termină lumea. Frenezia cu care cumpărăm mâncare și băutură, manifestările de pioșenie de ocazie, cerbicia cu care-i urmărim pe ceilalți să facă exact ceea ce facem noi, să nu iasă din rând,  explozia de icoane, de sfinți, de simboluri, Iisuși răstigniți, inimi sângerânde, citate, maici Tereze, pilde, versete din Biblie, sfaturi, dragostea bruscă ce învăluie sfântul dobitoc român ce predică în gura mare cumpătarea, ca să ajungă el însuși cărat pe targă la spital în comă alimentară sau alcoolică, nu poate însemna altceva decât o isterie națională adusă la perfecțiune în zeci de ani de practică.

Sigur că există explicații: reprimarea comunistă a religiei, imposibilitatea de a-și manifesta credința la vedere, dar nu există scuze... Pentru că imediat după ce terminăm de dat ochii peste cap de evlavie, devenim aceleași personaje sinistre, egoiste, oportuniste care-am fost înainte de a fi inspirați de o dată marcată cu roșu în calendar. Veți spune că tradițiile și credința trebuie păstrate și aceste manifestări fac parte din ele. O minciună mai mare ca asta nu există dar o spunem ca să justificăm propria isterie, propria intransigență și rezistență la ceea ce ne-ar împiedica să fim cât de cât normali, anume echilibrul. Talerele balanței noastre interioare sunt mereu în opoziție unul față de celălalt. Întotdeauna unul e sus, celălalt e jos... Când prea mult, când prea puțin.

Să fie asta oare dovada unei micimi sufletești sau o etapă într-un proces evolutiv al unui popor condamnat parcă să-și care cu el pentru eternitate o cruce grea de plumb doar pentru că nu este inspirat să-și facă alta dintr-un material mai ușor? Să fie oare voluptatea suferinței în speranța mântuirii prin durere sau doar un dezechilibru genetic al cărui manifestări repetitive ne încadrează fără speranță într-un tipar evolutiv specific nouă?

Paștile din acest an au stabilit o nouă performanță, aceea de a fi la fel cu cele din anii trecuți. Nimic nu se schimbă, nimic nu se transformă,  totul funcționează din inerție, clișeistic, heirupist. O turmă în mișcare haotică, pe buza prăpastiei, având sentimentul fatalității adânc încrustat în ADN cu absolut toate sentimentele antagoniste în același timp îndesate în bagajul greu din spinare. Dacă acum te urăsc de moarte, peste câteva clipe te iubesc până la sacrificiu. Declarativ, ostentativ, gregar, isteric și total neadevărat.

Hristos a înviat și e martorul exploziei de bucurie alimentaro-etilico-religioasă a românilor, pentru că alt motiv al jertfei sale pe cruce, nu poate exista. Suntem mereu aceiași și nimic nu ne poate clinti din matrița ce ne strânge, ne rănește și ne-mpiedică să creștem, să fim liberi.