marți, 23 decembrie 2014

Ultima mea zi de front cu Traian Băsescu

Am fost și rămân băsistă. Nu m-a deranjat niciodată apelativul, chiar dacă eticheta de ”băsist” ni s-a pus în batjocură. Nu m-a deranjat nici după ce Traian Băsescu a fost ales pentru al doilea mandat, când puținii băsiști care mai îndrăzneau să recunoască o fărâmă de simpatie sau admirație pentru el erau considerați leproși. Nu mi s-a părut insultător nici măcar când Mircea Badea inventat apelativul ”băs” și derivatele venite dintr-o minte infantilă de narcisist plin de frustrări ce este Mircea Badea, acest pigmeu nefericit preocupat de bicepși, maiouri, șpagate, obsedat de faptul că spre deosebire de ceilalți muritori de rând, el ar trebui să rămână tânăr și nemuritor.

L-am petrecut cu aplauze la plecarea de la Cotroceni, Nu s-a putut opri să-și salute susținătorii, pe trotuarul celălalt aflându-se huidulacii și stegarul dac ale cărui minți par a avea viză definitivă de plecare din țară. Nu știu câți am fost, n-am reușit să văd mulțimea și nici libertate de mișcare prea mare n-am avut, unul dintre motive fiind și faptul că Antena3 nu găsise alt loc să-și parcheze mașina cu ligheanul de emisie decât pe trotuarul nostru. Evident, pentru a provoca. Sunt sigură că se rugau să le zgâriem mașina, să le rupem o oglindă din greșeală ca să poată porni Jihadul antenist, să se poată victimiza demonstrând că susținătorii lui Băsescu sunt niște sălbatici. I-am lipit în schimb afișe cu Traian Băsescu pe capotă, moment în care un puștiulică de pe locul pasagerului, a scos capul pe ușă, și cu o sfântă indignare ne-a întrebat dacă avem bun simț, moment in care mulțimea a izbucnit în râs… Se găsise un antenist să vorbească despre bun simț, era gluma anului. Ironizat, s-a retras înapoi în mașină, vizibil deranjat de interpelările celor care considerau că locul Antenei 3 era pe trotuarul celălalt.

Un al doilea moment tensionat a fost momentul în care a apărut Pavelescu, știți care, păstrătorul ștampilei PNȚCD, ce devenise brusc mai băsist decât însuși Băsescu și s-a proțăpit ca păduchele în frunte, singur, dincolo de cordonul de jandarmi. Surd și mut la indignarea celor din spatele lui care-i strigau să plece sau măcar să se mulțumească cu o poziție mai puțin vizibilă. Într-un târziu, cordonul de jandarmi l-a cuprins și pe el, răpindu-i cele 5 minute de glorie.

Continuarea aici

vineri, 18 iulie 2014

Hamster obosit

Am dormit prost spre foarte prost și puțin. Vreo 5 ore în total. M-am trezit pe la 6, am inspectat frigiderul ca și cum ar fi crescut ceva nou peste noapte în el. M-am mulțumit cu o bucățică de cașcaval, cu toate că tocmai ce visasem un tort de ciocolată din care mușcam fără să-l tai. E un vis mai vechi de-al meu ăsta. Încă n-am avut curajul să mușc din tortul cuiva pe la vreo nuntă, sindrofie, zi de naștere.

M-am culcat la loc dar mai nou, de vreo câteva luni, diminețile sunt chinuitoare, nu sunt nici trează, nici adormită, sunt într-o stare de veghe în care o parte din mine se chinuie să se trezească, și cealaltă insistă să mai doarmă. Mă enervează rău de tot starea asta pentru că mie-mi plac diminețile iar cearta asta dintre cele două ego-uri îmi diminuează starea de bine și ritualul cafelei.

Colac peste pupăză, mă mai doare și capul, pe lângă un pui de depresie ce inisită să-și instaleze cuibul, sentimentul de inutilitate și cel care-mi spune că orice fac nu iese nimic, că-s un hamster într-o roată care se oprește doar când cade lat de oboseală, și care după ce prinde puteri, în loc să se fi învățat minte o ia de la capăt. Tocmai ce-am căzut lată.

Am terminat și ardeii de copt, nu că mi-ar fi fost musai sau pentru că aș fi vreo harnică, ci pentru că am simțit nevoia să fac ceva ce făceam de obicei când erau copiii pe-acasă și răcneau după mâncare imediat ce se trezeau. Acum nu mai răcnește nimeni, mâncare este, ardeii sunt copți, curățați, sărați, oțetiți o țâră și cu un strop de usturoi. Îi pun în frigider, deși-mi plac, nu mi-e poftă de ei. Nici de mâncat nu pot să mănânc, e ca și cum aș avea un balon în stomac și mă forțez să îndes două-trei înghițituri, cât să nu mor de foame.

Televizorul merge pe talk show, ceea ce mă enervează la culme...Vorbărie goală, voci molcome, sfătoase, avion doborât, Voiculescu, draci-laci. Îl sting și mă bag în pat. Și-mi iau o pauză ca să n-o iau razna, și mai ales să-mi pot relua cursa tâmpită și complet lipsită de scop sau utilitate. Nu știu când și nici n-am chef să mă gândesc la asta.

miercuri, 9 iulie 2014

Din castronul cu aiureli

Mi-a fost frică de când mă știu de furtună. Odată, pe la 5 ani, am decis că trebuie să-mi înfrâng teama și m-am proțăpit în gărdulețul din fața ușii casei, cel care împiedica găinile să între pe teritoriul uman și am așteptat... Un fel de ”bring it on, baby, arată-mi ce poți”. Și mi-a arătat... A trăznit o data, de m-am trezit sub masa din capătul coridorului. Ani de zile am crezut că am fost trăznită, ceea ce ar explica unele chestii în felul meu de-a fi, dar cred că am dat eu în marșarier fără să-mi dau seama și m-am ascuns de frică sub masa aia de care-mi aduc aminte și azi.

Acuma, dacă mă gândesc bine, știu de ce mi-e frică de furtună. Nu mi-e frică de fulger pentru că n-aș ieși din casă când fulgeră, nici să mă tai în bucăți. Știu că la cât sunt eu de norocoasă, primul ar fi al meu. Nu m-ar omorî, doar s-ar distra cu mine. Mie mi-e frică de ceea ce urmează după el, tunetul. Bubuitura aceea ce-mi sfredelește capul și-mi întrerupe mereu, brutal,invaziv, gândurile. Pentru că mintea mea nu doarme niciodată, n-are odihnă și e mereu în călătorie. Bubuitul acela întrerupe întotdeauna ceva: un drum, un plan, un vis, o conversație între neuroni. Care nu-s întotdeauna de acord și se ceartă unul cu altul.

Azi a venit ploaia și m-am bucurat pe jumătate. Nu suport canicula, sunt născută toamna ca să ador primavera. S-a întunecat, din zi s-a făcut noapte. Am decis că cea mai bună idee e să mă retrag la culcare, cu geamurile ferecate. Pisica a decis și ea la primul trăznet că cel mai bun loc e sub patul meu. Aproape că ne-am luptat pentru loc dar mi-a mârâit că e locul ei și m-am refugiat în pat, uitându-mă pieziș la ea și promițându-i două zile fără periat. Nu s-a sinchisit deloc, sensibilitatea ei se reduce la ”deschide-mi ușa ca să ies, deschide-mi ușa ca să intru, hrănește-mă, dă-mi apă, scarpină-mă dar nu acolo că te mușc”.

Am coabitat cam o oră până s-a terminat scandalul din cer, apoi ne-am ignorant reciproc la ieșire din vastele dormitoare. Nu ne-am mai vorbit de-atunci, au trecut 6 ore grele. Pe mine mă enervează cel mai tare că, deși am chemat-o să-mi țină companie în pat, m-a ignorat de sub pat cu o superioritate aristocratică. Și când mă gândesc că a costat 300 de lei, mai că-mi vine să-i alung toți motanii în călduri ce-și fac veacul pișându-mi ușa de la intrare...

Că tot am vorbit de neuroni, memorie și chestii d-astea... Acum vreo știu eu câți ani, m-a dus un băiat la craterul din 1 Mai. Pe drum a găsit o jumătate de șarpe aproape putrezit. În afară de furtună, mă tem de șerpi dar mai tare mă temeam de nebăgarea în seamă. Jumătate de șarpe nu era o amenințare, nici măcar pentru o fricoasă de șerpi ca mine.

E răcoare acum și mi-e bine. Pisica e și acum ofensată pentru că i-am alungat un pretendent. A plecat după el, sfidându-mă. Regina nopții din curte își trimite morganaticul miros în casă. Țin ușa deschisă, trăznetul nu mai vine azi dar poate intră norocul sau măcar un șoarece cu care să se joace asta mică, fetița pisicii mari. De azi o cheamă Tero, de la teroristă.



luni, 9 iunie 2014

Mi-e dor de ducă și de mare

În fiecare primavăra-vară mă-ncearcă același sentiment că locul meu nu e aici. Mi-am clădit o lume și o viață paralelă din vise, din dorințe atât de puternice încât nu reușesc să înțeleg cum de nu le pot atinge cu mâna.

Nu reușesc nicicum să mă resemnez la a rămâne într-un loc, la a-mi iubi fiecare răsărit de soare imaginându-mi că sunt în altă parte. Nu are poate nicio legătură cu țara, deși sunt atâtea locuri în lumea asta unde-aș vrea să fiu chiar în acest moment. Un loc unde să aud freamătul apei, valuri lovindu-se neobosite de țărm într-un etern și neostoit du-te vino, o imagine lichidă a unui Sisif acvatic, fără niciun bolovan în brațe dar cărând după el toată povara repetării aceluaiși efort pentru totdeauna.

Cu cât masochism mă torturez zilnic, închizând ochii și adulmecând, imaginându-mi că simt nisipul ud între degetele picioarelor, aerul sărat biciuindu-mi obrajii, mirosul algelor zvârlite pe țărm, scoicile înțepându-mi pielea, soarele arzându-mi fața. Și mai presus de toate astea, zgomotul atât de drag mie, cel al apei... foșnind, tunând, șiroind, clipocind. Șoaptele mele murmurând ”te iubesc”, ochii îmbrățișând întinderea nesfârșită de argint dimineața, crestele înspumate ziua, undele liniștite noaptea.

Nimic nu-mi trezește simțurile și nu-mi aduce atâta pace în inimă așa cum o face marea. Nimic nu umple goluri sufletești așa cum o face ea. Nimic nu e atât de complex antrenând atâtea sentimente și trăiri, nimic nu-mi aduce atâta pace. Doar ea, apa, miracolul ce face supraviețuirea acestei lumi posibilă, ea schimbă tot, insinuându-se oriunde găsește o fisură, umplând-o, spălând-o, curâțind-o.

Așa face și cu golurile, fisurile din mine... le purifică și le umple, completându-mă. Poate de aceea o caut mereu și o găsesc uneori pe țărmurile ei, la ea acasă. Poate de aceea o am și la mine acasă dacă închid ochii. Niciun efort nu fac, mi-e atât de aproape încât știu că o pot atinge cu gândul. Uneori îmi e de ajuns, alteori sufăr conștientă că mă amăgesc. Ca azi.







miercuri, 4 iunie 2014

De ziua ta, copile cu genunchi juliți…

Costatam zilele trecute că mi-e dor să văd copii cu genunchii juliți, nu pentru că aș fi vreo sadică ci pentru că nu-mi pot imagina cum e să fii copil și să n-ai o coajă de dezlipit, o rană de arătat celorlalți, un cot jupuit sau un cucui de toată frumusețea în creștet pe care să-l dai la pipăit ceolor mai apropiați prieteni ai tăi.

Lumea s-a schimbat, părinții s-au schimbat. Mamele se amestecă la groapa de nisip cu cei mici și îi învață cum să se joace, cum să împartă, cum să nu împartă jucăriile, devenind niște cloști cicălitoare și posesive. Ăia mici par niște roboței din plastilină ce încearcă și ei în zadar să-și impună voința, fără prea mult succes. Poartă căști, genunchiere, cotiere, sunt vegheați cu ochi de cerber de pe bănci de bunici vigilenți și părinți paranoici.

O julitură, un genunchi spart capătă dimensiunile unei tragedii iar copilul este dus la urgență, doftoricit, dezinfectat, pansat și apoi închis în casă la adăpost. În casa în care nu i se mai pot întâmpla alte tragedii. O răceală cât de mică e motiv de panică în familia extinsă: hapuri, prafuri, siropele, înfofoleală, închis din nou în casă. Un copil care nu papă tot din farfurie e motiv de îngrijorare maximă, de nefericire și semn al unui viitor incert. O posibilă moarte prin inaniție e aproape sigură, chestiune de zile...

Da, lumea s-a schimbat ca și cum copilăria ar fi trecut prin fiecare dintre noi fără să lase nicio urmă, separându-ne astfel de copilul din fiecare ca de-un străin pe care l-am cunoscut în trecere cândva, când strada era a noastră, a copiilor. Când trecea câte-o mașină, o dată la 3 ore și întrerupea un ”rațele și vânătorii”, bombăneam șoferul care avea îndrăzneala să traverseze un teritoriu pe care-l revendicasem noi, copiii și oricine altcineva era un intrus nedorit.

Era vremea când zilele erau lungi, vacanțele păreau nesfârșite. Erau verile în care topiți de căldură ne piteam sub copacii din jurul blocurilor, pe pături, și inventam tot felul de situații imaginare: ”ziceam că tu veneai la mine și eu își făceam cafea”, ”tu erai bolnavul și eu eram doctorița și-ți făceam injecție”.

Era vremea în care iernile nu surprindeau pe nimeni, cu zăpezi și bulgăreală, cu șosete ude, cu obraji înfocați și degete înghețate prin mănușile tricotate, fleașcă sau înțepenite la degete de la atâția bulgări rotunjiți în palme, țintiți te miri pe unde. Strada și fiecare dâmb existent era plin de sănii și de copii cu mucii-n gură, de țipete, de râsete, de veselia fără griji a unei copilării perfecte.

Era vremea în care niciun copac nu scăpa de curiozitatea de a te cățăra în el. Când te fugăreau vecinii, agricultori de oraș ce-și puneau răsaduri în spațiul verde pe care și-l revendicau ca fiind al lor, dintr-un instinct strămoșesc pe care nu-l pierduseră odată cu strămutarea de la sat la oraș. Când alții, și mai posesivi aruncau de la etaj apă pe tine când stăteai pitit la ”v-ați ascunselea” sub ferestrele lor.

Era vremea când te duceai la pârât la părinții unui copil ce ți-a stricat ceva, cu o liotă de plozi după tine ca martori, și fiecare voia să-ntărească cele spuse de tine, zelos, îmbunătățind varianta ta cu invenții și minciunele nevinovate ale căror menire era să-ntărească o loialitate de nezdruncinat ce avea să fie uitată poate, a doua zi...

Loialitatea se testa des, trădările erau și ele zilnice. Prieteniile se făceau și se desfăceau din te miri ce greșeală de neiertat, se refăceau dramatic și ”definitiv” făcându-ne ”frați de cruce”, uneori chiar pecetluite cu câte-o picătură de sânge la cei mai îndrăzneți dar și cele cu scuipat erau aproape la fel de trainice. Copilăria era o instituție cu reguli. Regulile noastre, ale copiilor. Părinții ne hrăneau, ne spălau, ne adunau seara în case și ni se părea că rolul lor se rezumă la atât. Lumea noastră nu cunoștea alte intruziuni din partea lor, afară de momentele în care ne pedepseau ”pentru teme” și nu ne lăsau afară iar tragedia se extindea asupra găștii tale care suferea în absența ta. Și gașca lua atitudine: se aduna în fața ușii tale ca un cor ce implora cu voci rugătoare, plângăcioase: ”tantiiiii, vă rugăăăăăăăăm s-o lăsați afarăăăă, vă rugăăăăm”...

E drept, e altă lume acum, mai complicată. Pericolele sunt altele decât atunci, reale sau imaginare. Copilăria și-a pierdut inocența și adulții o cotropesc pas cu pas. Se grăbesc ca odraslele lor să crească, să devină ”cineva”, să demonstreze ceva cuiva. Se-ngrijesc să nu pățească nimic, să n-aibă o julitură, să nu-i rămână o cicatrice, să-l vadă mai degrabă plictisit la adăpostul camerei sale, decât cu genunchii sparți la joacă. Își transferă asupra lui toate spaimele și toate neîmplinirile și-l tratează ca pe-un adult ce trebuie să fie responsabil și conștient că are o menire în viață, chiar fără să-și dea seama care ar fi aceea. Iar dacă vorbește singur și se cufundă în lumea lui, îl duc la psiholog pe motiv că are un prieten imaginar.

Eu am avut o lume a mea și o mulțime de prieteni reali dar și imaginari, o lume care mi-a rămas și acum în adâncul ființei mele. O lume care-mi permite și acum să visez și să-mi imaginez cum aș vrea să arate lumea asta reală. E unica, neprețuita, inegalabila mea comoară pe care-am sporit-o cu fiecare zi, cu fiecare an din viață. E lumea interioară care-mi permite și acum să vorbesc limba copiilor, care mă împiedică să le pun întrebări idioate ca aceea ”pe cine iubești tu mai mult, pe mămică sau pe tăticu`?” de față cu ambii părinții ai copilului chestionat, punându-l într-o încurcătură teribilă, silindu-l uneori să mintă pentru a nu răni pe niciunul, pentru că orice copil din lumea asta iubește pur și simplu. Nu mult, nu puțin, el iubește și gata.

Publicat aici


marți, 3 iunie 2014

Multiplele mele talente, sau cum am descoperit eu că oasele rupte dor

Până pe la 13 ani îmi testasem deja toate talentele, cel de poetă, recitatoare, solistă a corului, concurent la Tir, cea mai tare în compuneri, cea mai plină de mărțișoare de 1 Martie, cea mai plină de insigne și trese, de un fulger să se fi abătut asupra mea și scrum se făcea amalgamul de talente nedescoperite și latente ce mai zăceau necunoscute în mine.

Dar până să le descopăr pe toate, unul mi-a plăcut în mod deosebit: acela de încolona pe toată lumea... Ba-i trimiteam la război unde întotdeauna eu eram comandantul sau Ecaterina Teodoroiu ce murea dramatic după o mulțime de piruete, grimase, ochi dați peste cap, prăbușindu-mă cu grijă pe un un maldăr de iarbă ca moartea să-mi fie lină sau asigurându-mi și dând indicații în acest sens, să fiu prinsă la timp de ceilalți copii, camarazi de lupte din spatele blocului. Îi mai încolonam și pe treptele din fața scării și-i cam țineam la repetiții până ce desele tentative de dezertare mă plictiseau chiar și pe mine, obosită să-i tot trag de haine înapoi, să-i ameninț că-i pârâsc pentru cine știe ce ”delict” și să-i bag la loc în cor, pe rândul pe care se cerea vocea lui.

Vara, când plodetul cartierului se retrăgea la originile părinților la țară, și eu mă nimeream în săptămâna dintre astfel de reveniri la rădăcinile alor mei, rămânând cam stingheră pe strada pustie am încercat să fiu pictor, pantofar și sculptor. Cu pictura nu mi-a prea mers, nu aveam ustensilele necesare, respectiv șevalet, pensule, pânze, uleiuri și nici bască. Cu acuarelele nu aveam răbdare, prea erau de capul lor, prea aveau voință proprie și se-mprăștiau anapoda pe carton. Cu sculptura, nici atât. Degeaba avea mama în debara o ladă cu scule ce-ar fi putut face invidios orice lăcătuș, mecanic sau instalator, de la ciocane de toate mărimile la dălți de toate ascuțimile, blocul de cărămidă spongioasă nu se lăsa modelat precum plastilina, cu toată măiestria ce-o dobândisem cu prețul unei dupăamiezi pierdute și a unui deget belit și sângerând.

Să vă explic cum e cu talentul de pantofar. De când mă știu m-au obsedat sandalele romane (printre alte obsesii, cum ar fi tunelul prin iarbă, casa sub pământ, piscina din curtea de păsări de la bunici și beciul interzis al blocului). Aveam vreo 5-6 ani și stăteam într-un sat unde fusese mama repartizată. Eram la ea la dispensar, că n-avea cu cine să mă lase și la grădiniță nu m-am lăsat dusă nici în ruptul capului, deși am primit amenințări în sensul ăsta. Tot vara, tot căldură de picau ciorile din copaci, tot caniculă de nu mai mugeau nici vacile iar găinile zăceau leșinate cu clonțul deschis, de ziceai că trag să moară de căldură. Îmi dăduse nenea contabilu` de la primărie două coperți din carton de la un registru ce nu-i mai folosea, din care mi-am decupat urma tălpilor, le-am găurit cu un cui și-am trecut prin găuri sfoara de cânepă pe care am tranzacționat-o cu greu de la Petrică, amicul meu din sat, contra a trei bile colorate, tranzacționate și alea cu Silvia, amica mea din sat, contra a 1 portofel făcut din copertă de plastic de caiet, pe care tot de la ea o furasem cu vreo lună în urmă și despre care trăsesem nădejdea (falsă) că uitase. Pe când se dumirise și voise să-mi ceară bilele înapoi, apucasem să zic în mare grabă magicul ”mere, pere, caramele, ce să dă nu se mai cere” și i-am închis gura. În fața unei asemenea formule nu mai era loc de proteste sau negocieri ulterioare. Se mulțumise să mă bombăne și să mă amenințe că din ziua aia nu mai e prietena mea, ci a Cameliei, fata învățătoarei. Acele cuvinte m-au durut peste poate, dar mai tare mă durea de sfoara lui Petrică.

Cum spuneam, îmi înfășurasem sfoara pe glezne și mă plimbam făloasă prin curtea dispensarului, având grijă să nu cad în nas din cauza cartonului ce se tot îndoia în vârf și pentru că aveam încă genunchii plini de coji și puroi de la ultima cursă nebunească din grădină la poartă, să văd o hardughie de camion MAN, iar mama-mi promisese o sfântă mamă de bătaie dacă-mi mai sparg genunchii în următoarele 5 zile, că rămăsese fără apă oxigenată din cauza mea. De pansat, nu mă pansa, oricâte argumente aduceam eu, ea zicea că rana trebuie să fie aerisită și se vindecă singură. Pentru mine pansamentul ar fi fost un fel de medalie și-aș fi fugit imediat să-l arăt lui Petrică sau Silviei care între timp și-ar fi revizuit sentimentele vis a vis de prietenia noastră din motive de rană groaznică sau măcar din cauza pansamentului la care ea nici n-ar fi putut visa vreodată.

În ziua aceea, m-a chemat mama și mi-a zis că ”hai fată, acasă, că și-a rupt tată-tău umărul”. Un val de fericire m-a năpădit și m-a învăluit într-o mare de fiori, de eram toată piele de găină, în ciuda caniculei de-afară. Visul meu se împlinise în sfârșit! Imaginea tatei cu corset de gips a născut ode de bucurie în inima mea, văzusem gips o singură dată pe piciorul unei fete care-mi părea mie că țipă ca proasta pentru că oricine știe că osul, chiar și rupt, n-are cum să doară. Osul e cam ca și piatra, n-are mațe în el, n-are sânge că genunchiul meu zdrelit și nici ca spinarea lui Petrică, amicul meu, când îl bătuse taică-său cu biciul pentru că-i furase ceasul de mână și i-l pusese vacii la picior. Abia când i-am văzut expresia de martir a tatei, gravă, suferindă, alintându-se și el cum știa pentru un dram de atenție, mai ceva ca mine când rămâneam în vreun măr din livadă din care nu mai știam să cobor și mă vedeam murind acolo singură, la 5 metri de mama care se prefăcea că nu-mi aude jelania, ca să mă-nvăț minte odată, mi-am dat seama că osul rupt doare.

Descoperirea că oasele rupte dor mi-a cam întors lumea pe dos, și cu toate că m-am străduit din răsputeri, nu mi-am rupt niciodată vreun oscior ca să pot confirma sau infirma cât de tare doare, dar ori de câte ori îmi confecționam sandale romane din te miri ce, ca de pildă, atunci în fața blocului, îmi aduceam aminte de grozăvia întâmplată tatei de-și rupsese bietul de el umărul, căzând de pe punte în vale.

Peste câteva zile, plictiseala și talentele născute din ea, se spulberau ca și când n-ar fi fost. Era partea a doua a vacanței, cea în care mergeam la bunicii paterni, unde mi-am descoperit talentul de constructor și arhitect de piscine în curtea păsăretului. Dar asta e altă poveste, pentru alt 1 iunie.

La mulți ani, copile, în orice trup te-ai găsi, tânăr sau bătrân!

Articol publicat aici

vineri, 30 mai 2014

Din ciclul ”De ce-am murit io la revoluție”

Victor Ponta a luptat la Revoluție. A fost împușcat mortal dar cum la vremea aia era credincios, a înviat ca Lazăr. Mai târziu a participat la prima mineriadă. L-au violat 67 de mineri. S-a dus la Brădișteanu care l-a cusut ca nou. Plin de speranțe, Ponta a participat și la mineriada de la Stoenești unde a ajuns cu ”ia-mă nene”. Nenea l-a luat și el o tură. A ajuns la Stoenești cu sufletul la gură dar minerii s-au codit, n-au vrut să-l mai violeze, că cică mai avea copcile și nu voiau să se zgârâie în ele.

A trecut vremea și Ponta a devenit monarhist. S-a dus să-l aștepte pe regele Mihai la gară. Acolo s-a întâlnit cu Iliescu Ion care conducea un grup de comando ce avea ordin să escorteze familia regală la graniță. Ponta s-a agățat de tampoanele vagonului dar a coborât la Șuncuiuș unde a devenit hippie. Și-a lăsat plete, a fumat frunze de brusturi și și-a tatuat pe piept ”szeretlek Istvan”, numele unui țigan din Bălnaca. Ăla îi vindea ciuperci și-i culegea mure.

De la Șuncuiuș a plecat tot cu trenul la Paris. Acolo a devenit Guevarist după ce și-a cumpărat un tricou cu Che Guevarra. În gara din Paris era cât pe ce să devină un Rambo urban când un alt boschetar i-a furat căruciorul pentru monedă. A renunțat pentru că ăla era mai bine făcut și și-a cumpărat un tricou cu ”Puta madre” în semn de protest.

A revenit în țară unde a devenit țărănist, a cochetat un pic cu liberalismul, a devenit și mai rebel uitându-se urât la poza lui Iliescu de pe o carte a lui din vitrina unei librării. Dup-aia a devenit procuror și a votat cu Vadim. Vadim n-a ieșit. A mai votat o dată cu Constantinescu. Ăla a ieșit. Apoi a votat cu Khmerii Roșii dar a aflat ulterior că fuseseră stârpiți. Gata-gata să meargă în Cambodgia unde turna Angelina Jolie un film, Victor Ponta se trezește pe litoralul Mării Negre unde se întânește Miron Cozma proaspăt ieșit din pușcărie. Devine fan Cozma. Fan Marinela. Fan Mazăre. Brusc își dă seama care e menirea lui în viață, își găsește echilibrul și iubirea vieții sale. Nu era Daciana ci Adrian Năstase. L-a votat pe Adrian Năstase cu entuziasm... o dată, de două ori... Ah! Devine învățăcelul său, se simte ca un discipol al lui Dalai Lama. Îl votează pe Dalai Lama în exil. Free Tibet! Paralel, îl votează și pe președintele Chinei, plânge la moartea lui Kim Jong Il al Coreei de Nord. Se bucură de succesorul Kim Jong Un și plânge cu muci de fericire.

La răsărit, tătucul Putin îl privește cu îngăduință, știe că rebelul Ponta și-a căutat în toți acești ani identitatea. Ponta simte privirea intensă în ceafă și fuge la Soci... Restul îl știți, love story. Endless love.

joi, 22 mai 2014

Ori suntem fericiți, ori nu mai suntem

A căzut puiul de mâță de pe spătarul colțarului, a rămas uimit, cu cracii-n sus și apoi s-a apucat să miorlăie la mă-sa. Nici nu știți ce concert am acum în casă, la ora 1 noaptea. Pisica mamă îl cheamă, puiul se câcâie să coboare de pe pat. He is a real pussy. Sor-sa coboară singură, el așteaptă liftul sau vreun sclav din casă să-l dea jos.

Tocmai ce-am văzut un cărăbuș zburând pe-aici. Ca la el acasă. Mi-s dragi cărăbușii, îmi place să-i țin în pumn, să mă gâdile și să bâzâie în legea lor. Și greierii mi-s dragi, anul trecut mi-a intrat unul în hol și mi-a țârâit câteva zile până l-am prins. Cu drag am vrut să-l omor. Știți cum e să-ți țârâie un greiere în casă? Știți ce fericiți puteți fi când îl prindeți? Vă zic eu, foarte fericiți. Instinctele criminale și răzbunarea fac parte din fericire.

Fericirea e când prinzi un greiere care ți-a stricat somnul câteva nopți la rând. Fericirea e când nu strivești greierele sub talpă, oricât ți-ai dori s-o faci. Fericirea e când te trezești că nu ai aer pentru că puii de mâță dorm pe fața ta. Fericirea e când dacă nu adorm pe fața ta, îți stau pe gât. Sau sub coaste și te temi să nu-i strivești. Fericirea e când te trezești dimineața și constați că nu i-ai omorât. Pentru că tu i-ai învățat în patul tău și ei nu au avut nimic împotrivă.

Fericirea e când scapi un pui de mierlă dintre dinții pisicii mamă. Nefericirea e când constați că puiul de mierlă nu poate zbura și-l rogi pe fiu-tău să facă ceva. El face ce știe orice bărbat, învață puiul să zboare. Numai că puiul nu știe, nu are elice sau ceva de genul și atunci când fiul aruncă pasărea ”zboară, puiule, zboară” peste gard să nu-l prindă pisica, se aude un poc. Da, puiul n-a învățat să zboare, a căzut pe terasa vecinilor. Mort.

Eh, asta-i o definiție a fericirii și a nefericirii. Mă doare capul – e nefericire. Puii de mâță dorm la mine-n poală – fericire. Punct.

miercuri, 14 mai 2014

Băiatului meu...

Dragul meu copil,

ai venit după două fete, una mai frumoasă decât cealaltă, una mai deșteaptă și plină de personalitate ca alta. Le-am vrut băieți, nu știu de ce, poate din ideea preconcepută că o fată suferă mai mult decât un băiat. Poate din același motiv pentru care și eu mi-aș fi dorit să mă fi născut băiat. Poate eram mai tare, poate aș fi știut să mă apăr altfel. Poate aș fi fost mai protejată de mușchi, de forță sau de un scuipat bine țintit.

Întotdeauna mi-a plăcut imaginea băieților de școală generală care umblau pe stradă ținându-se pe după umeri. Cu timpul am constatat că acest obicei e dovada unei frății care greu se mai păstrează când ești adult.

Te-am văzut și pe tine, fiul meu, ținându-te de după gât cu colegii tăi, când veneai de la școală...

Te-am văzut fugind de la grădiniță și întorcându-te când ți-ai amintit că la prânz aveați cus-cus. Un cus-cus care mie nu-mi ieșea niciodată ca la grădinița ta.

Te-am văzut mort de gelos când luam în brațe copilul acela de la orfelinat, care mă striga ”mama”.

Te-am văzut plângând, râzând, pârâdu-ți surorile mai mari care te chinuiau, te-am văzut suferind cu adevărat, te-am văzut îngrijorat, suferind, bolind după prostiile de la fast food pe care le mâncai doar poate pentru că eu nu-ți dădeam voie.

Te-am văzut bolnav, copilul meu, te-am văzut cu febră, cu ochii tăi mari și negri arzând. Te-am văzut fericit, copilul meu, cu ochii tăi mari și negri împrăștiind patimă și foame de viață.

Te-am văzut râzând cu gura ta frumoasă și cu vocea ta schimbându-se. Te-am văzut zbuciumat, chinuit, torturat de schimbările pe care nu le recunoșteai și nu înțelegeai ce ți se-ntâmplă...

Dar mai presus de toate astea, fiul meu, te-am văzut crescând, schimbându-te de la o zi la alta, de la un an la altul. Te-am văzut crescând, evoluând, regresând și iar evoluând. Am fost martora zbaterilor tale, am fost uneori victima transformărilor tale, ale chinurilor tale, fiul meu...

M-ai învățat un lucru, anume să nu cad în clișee, fiul meu. M-ai învățat să te susțin chiar și când îmi venea să-ți crap capul, când credeam că te-am pierdut de tot și că nu mai e nimic de făcut cu tine.

M-ai învățat să am răbdare și să iubesc necondiționat de buna ta purtare, să te respect ca om și să-ți recunosc personalitatea. Și pentru asta îți sunt recunoscătoare, fiul meu, pentru că mi-ai demonstrat că nu pot controla nimic, uneori nici măcar propria mea viață, și pentru că independent de voința mea, tu ești altfel de om decât credeam că am croit eu, cu o foarfecă imaginară, ca și cum tu ai fi fost o bucată de pânză numai bună de tăiat.

La mulți ani, băiatul meu, să-mi trăiești și să mă ierți pentru toate momentele în care nu te-am înțeles, nu te-am crezut și n-am crezut în tine! Și să mă mai ierți că a trebuit să învăț să fiu mama de băiat, și pentru că nici acum nu știu aproape nimic despre tine!

Te iubesc, băiatul meu!


luni, 12 mai 2014

”Vin rușii”


Nu-mi amintesc câți ani aveam când am auzit prima dată de ruși, de fapt când am fost speriată cu ”vin rușii” dar pot estima că aveam în jur de 4-5 ani. Întârziasem pe șanțul moale cu iarba tunsă natural de păsăretul uliței, mai mult ca de obicei. Se înserase dar la țară, la bunici nu exista altă primejdie în afară de strigoii care ieșeau mult mai târziu în noapte la speriat copii iar bunica era prea ocupată să închidă porcii și găinile, să pună cina pe masă, ca să-și bată capul cu mine ce ședeam cuminte pe marginea șanțului, trecându-mi degetele răsfirate prin iarba răcoroasă. Trecuse o bătrână din capătul străzii, agale, cum numai bătrânele de la țară știu, și nu cu urme de oboseală ci cu gânduri. Așa-mi păreau atunci bătrânii, plini de gânduri ce se ițeau prin șanțurile frunții și din ochii duși departe, în locuri doar de ei știute. Ajunsese în dreptul meu fără să se oprească, și-mi aruncase ca-ntr-o doară un ”Du-te-n casă, fata me! Vin rușii!”.

Nu știu ce resort m-a împins în picioare și m-a făcut s-o zbughesc pe poartă trântind-o în urma mea, răsucind cheia de două ori, înjurând bâlbâit fără să-mi trag suflarea ”fută-te dracu, fută-te dracu”. Mi se-ngrămădiseră de-a valma toate poveștile ce mi se spuseseră direct sau la care trăsesem cu urechea când se-adunau nanele la ușa uliții, sâmbăta seara, cu droaia de plozi gălăgioși pe care-o alungau  c-o nuia ce șfișchiua prin aer și înroșea pielea pe unde-ajungea când nimerea ținta mișcătoare. Acolo, pe lavițe și scaune aduse din casă, că ele nu stăteau pe șanțuri ca noi, copiii și ca alde ăia fără căpătâi din capătul uliței ce n-aveau nici de unele, doar o liotă de puradei, unul mai jegos ca celălalt și mai cu mucii-n gură, mereu plin de zăbele și vânătăi, semne ale educației părintești, acolo pe lavițe spuneau povești cu rușii și grozăviile lor.

Ne lăsau pe noi să auzim doar cât voiau ele să știm ca să ne stâmpere cheful de făcut prostii și de neascultat de mama și de tata. și toate poveștile începeau așa: ”O fost un prunc pă ulița besericii…” Continuarea era în funcție de necesitatea și utilitatea lecției din ziua aceea și de isprava vreunuia dintre copiii prezenți cu gurile căscate, aliniați pe marginea șanțului, vizat în mod direct: ”și-o furat bani dă la tată-său dân jeb și s-o dus cu ei și i-o strâcat pă dohan și pă țucur sucit și când o vrut să margă `napoi acasă, l-or prins rușii și i-or furat țucuru` și câți bani i-or mai rămas, i-or luat hainile și l-or lăsat în pielea goală, apoi l-or legat de arțaru` dân `nantea cășii și l-or bătut pân-o leșinat și aproape că nu l-or omorât.” Un murmur străbătea grămada de copii și-i lăsa o vreme fără grai, după care-și găseau de lucru cât mai departe de femeile ce rădeau pe-nfundate, bucuroase ca de fiecare dată când reușeau să scape de chirăieli, țipete și reclamații, și mai ales că aveau la-ndemână arma aceea infaibilă de a speria plodetul, ori de câte ori era nevoie.

Abia apoi poveștile lor continuau serios, în șoaptă, pentru că acelea nu erau de urechile noastre. Curioasă din fire, mă-nvârteam prin spatele lor s-aud,  pentru că știam că ceea ce se spune-n șoaptă e mereu adevărat… Așa am aflat că rușii, despre care la școală, mai târziu, aflam cu stupoare că ne-au eliberat, au fost de fapt niște violatori cruzi, hoți lacomi și criminali ce băgau spaima în toate satele prin care treceau. Așa am aflat că rușii furau tot ce mișca prin curte, jefuiau fiecare casă, violau orice femeie ce le ieșea în cale, și omorau fără milă, cu motiv sau fără, lăsând în urma lor doar durere și sărăcie. Așa am aflat că femeile erau ascunse în pădure, pentru că rușii  scotoceau fiecare ungher, fiecare coteț, fiecare pod, fiecare cuptor de pâine, și singurul loc unde aveau șansa să scape de violuri și de omor era pădurea, pe-atunci, nesfârșită.

Am avut un coșmar care mi-a urmărit toată copilăria, chiar și după ce apucasem să văd filme sovietice despre glorioasa și mândră armată a URSS, chiar după ce învățasem la școală că armata rusă a fost eliberatoare. Se făcea că veneau rușii. N-aveau chip dar aveau arme. Fugeam într-o curte să m-ascund, și odată intrată în curtea aceea vedeam că era doar praf, și nici un fir de iarbă, niciun copac în care să mă cațăr, doar un strat gros de colb în care până la urmă îmi săpam o groapă ca un fel de mormânt, mă acopeream apoi cu praf și așteptam acolo să plece rușii, cu inima bătându-mi să-mi spargă pieptul, inimă ce  părea să facă un zgomot atât de mare încât mă temeam să nu răzbată de sub colb până la urechile lor. Mă căutau, răscoleau praful cu baionetele și când ajungeau la un pas de mine, mă trezeam urlând și tremurând: ”mamăăă, or venit rușii!”.

De ce v-am spus povestea asta? Poate pentru că se aud acorduri de balalaikă și cazacioc pe la granițe, se simte miros de vodcă și mahorcă. Și de sânge.Pentru că vreau să trezesc memoria celor ce au uitat, să le spun celor care nu au aflat, cam ce înseamnă Rusia când are chef să ”elibereze” popoare. Rușii nu respectă nicio regulă, nu au milă și nicio urmă de umanitate.  Ei vin ca lăcustele, pârjolesc tot și nu lasă în urma lor decât jale și durere. Asta, în caz că pleacă… De obicei rămân cu zecile de ani.

 publicat aici si pe EVZ
 

miercuri, 23 aprilie 2014

Isteria românească


”Eu știu mai bine decât tine întotdeauna ce trebuie să aci, cum să te comporți și trebuie să faci cum îți spun. De ce? Pentru că așa zic eu.” De câte ori ați auzit aceste cuvinte în copilărie de la părinții sau profesorii voștri, de câte ori le spuneți copiilor voștri cu infatuarea celui trecut prin viață ca gâsca prin apă, cu narcisimul isteric  al celui care a trăit doar extremele existenței, manifestându-se doar în alb și negru? De ce mereu urâm prea mult, iubim prea mult, mâncăm și bem prea mult, de parcă fiecare zi ar fi ultima? Pentru că suntem un popor isteric.

Isteria se manifestă în toate aspectele vieții noastre, de la cerbicia cu care ne opunem noului, insistând cu încăpățânare să menținem aceleași cutume și obiceiuri distructive, la eternele vaiete când constatăm că ne înșelăm, grăbindu-ne să găsim un vinovat, întotdeauna altul decât noi înșine. Isteria se manifestă de fiecare dată când ne-mbulzim la promoțiile ridicole din supermarketuri, călcându-ne în picioare pentru a cumpăra ieftin obiecte inutile. Isteria aceasta e una atât de dramatică, atât de umilitoare privită din exterior încât cu greu îi poți găsi o justificare umană.

Isteria se manifestă la fiecare sărbătoare religioasă, cu precădere la Paști și laCrăciun. Dincolo de trendul consumerist, rămâne sfânta isterie românească ce sugerează că după sărbători se termină lumea. Frenezia cu care cumpărăm mâncare și băutură, manifestările de pioșenie de ocazie, cerbicia cu care-i urmărim pe ceilalți să facă exact ceea ce facem noi, să nu iasă din rând,  explozia de icoane, de sfinți, de simboluri, Iisuși răstigniți, inimi sângerânde, citate, maici Tereze, pilde, versete din Biblie, sfaturi, dragostea bruscă ce învăluie sfântul dobitoc român ce predică în gura mare cumpătarea, ca să ajungă el însuși cărat pe targă la spital în comă alimentară sau alcoolică, nu poate însemna altceva decât o isterie națională adusă la perfecțiune în zeci de ani de practică.

Sigur că există explicații: reprimarea comunistă a religiei, imposibilitatea de a-și manifesta credința la vedere, dar nu există scuze... Pentru că imediat după ce terminăm de dat ochii peste cap de evlavie, devenim aceleași personaje sinistre, egoiste, oportuniste care-am fost înainte de a fi inspirați de o dată marcată cu roșu în calendar. Veți spune că tradițiile și credința trebuie păstrate și aceste manifestări fac parte din ele. O minciună mai mare ca asta nu există dar o spunem ca să justificăm propria isterie, propria intransigență și rezistență la ceea ce ne-ar împiedica să fim cât de cât normali, anume echilibrul. Talerele balanței noastre interioare sunt mereu în opoziție unul față de celălalt. Întotdeauna unul e sus, celălalt e jos... Când prea mult, când prea puțin.

Să fie asta oare dovada unei micimi sufletești sau o etapă într-un proces evolutiv al unui popor condamnat parcă să-și care cu el pentru eternitate o cruce grea de plumb doar pentru că nu este inspirat să-și facă alta dintr-un material mai ușor? Să fie oare voluptatea suferinței în speranța mântuirii prin durere sau doar un dezechilibru genetic al cărui manifestări repetitive ne încadrează fără speranță într-un tipar evolutiv specific nouă?

Paștile din acest an au stabilit o nouă performanță, aceea de a fi la fel cu cele din anii trecuți. Nimic nu se schimbă, nimic nu se transformă,  totul funcționează din inerție, clișeistic, heirupist. O turmă în mișcare haotică, pe buza prăpastiei, având sentimentul fatalității adânc încrustat în ADN cu absolut toate sentimentele antagoniste în același timp îndesate în bagajul greu din spinare. Dacă acum te urăsc de moarte, peste câteva clipe te iubesc până la sacrificiu. Declarativ, ostentativ, gregar, isteric și total neadevărat.

Hristos a înviat și e martorul exploziei de bucurie alimentaro-etilico-religioasă a românilor, pentru că alt motiv al jertfei sale pe cruce, nu poate exista. Suntem mereu aceiași și nimic nu ne poate clinti din matrița ce ne strânge, ne rănește și ne-mpiedică să creștem, să fim liberi.

Prea mult verde

Nu știu altele cum sunt dar eu funcționez pe culori. Au fost ani în care m-am îmbrăcat și asortat cu roșu. Nu ca Scufița Roșie dar cu accesorii sau haine roșii. Iarna asta a fost verde și mi-am cumpărat sau am primit cadou chestii verzi: cercei, lănțișoare, până am decis că sunt în pericol să mă pască vacile și la drept vorbind, m-am și plictisit de atâta verdeață.

Acum îmi face cu ochiul atât roșul, cât și albastrul, vernilul, bleu. Bleumarin, nu. Îmi pare trist și deprimant. Poate și galben dar foarte puțin și neapărat pal.

După ce-am constat că am pantofi verzi, jachetă verde, palton verde, poșetă verde, pantofi verzi, cercei verzi, m-am luat cu mâinile de cap. Ce m-o fi posedat oare? Ce reprezintă din punct de vedere psihologic sau... pishiatric obsesia asta pentru o culoare? Bănuiesc că a fost dorul de primăvară, de renaștere, de iarbă și flori, nimic mai grav. Sper.


marți, 25 martie 2014

Trădarea lui Obama, contraofensiva lui Ponta

- Titi, sună-l pe Blair și zi-i să-mi dea banii înapoi. A zis că-mi face intrarea la Obama și când colo, se-ntâlnește Băsescu cu el. Sună-l pe Renzi și zi-i că e un cazzo și să nu creadă că nu l-am văzut belind fasolele pe lângă Băsescu și Obama. Scoate din pământ, din iarbă verde o poză în care să pară că Obama nu-l bagă în seamă pe dictator sau mă rog, una nașpa când își dă ochii peste cap sau stă cu mâna-n buzunar și pare să nu vrea să dea noroc cu Traian. Cât dracu mai e AMR-ul ăla, că eu nu mai suport…

Mai mult, aici.

miercuri, 19 martie 2014

Aventuri cu spaime și câini vagabonzi

Am fost plecată în weekend la București. La km 80, pe la Ploiești, am oprit într-o benzinărie în curtea căreia zăceau la soare 3 maidanezi. Mi-am cumpărat cafea și am stat afară la o țigară, timp în care una dintre javre și-a găsit ca jucărie niște șosete albe, pe care le arunca în sus, le prindea, le morfolea. Părea o javră simpatică.

Ne-am mutat la restaurantul de la 50 de metri distanță, să nu stăm afară în picioare. Telefonul meu era descărcat complet, așa că m-am dus la mașină să-mi iau încărcătorul. Câinele jucăuș se trântise lângă o roată. Când m-a văzut, s-a ridicat și a început să mă adulmece sâcâitor. L-am lăsat să-și facă damblaua sperând că se va plicitisi și mă va lăsa în pace. Nici vorbă de așa ceva, se ținea scai de mine. Am bătut din picior și am strigat la el să plece. Mi-am dat seama imediat că am făcut o greșeală pentru că potaia a început să mă mârâie din ce în ce mai tare. N-am îndrăznit să mă întorc cu spatele la el, știind că dacă aș fi făcut-o m-ar fi mușcat. M-am retras pas cu pas spre restaurant, sperând să vadă cineva că sunt în pericol dar din nefericire n-a văzut nimeni.

Între timp, maidanezul își rânjea colții la mine mârâind și un altul se ridicase de pe jos șă-i sară în ajutor. M-am panicat și mi-am folosit poșeta pe post de armă. Când mă simt în pericol, văd toate scenariile posibile și fiecare neuron analizează o soluție de salvare. Agitam poșeta în care desigur, aveam tot felul de chestii și știam că kg acela de piele îndesată cu obiecte ar fi fost un șoc pentru câine dacă i-aș fi dat una-n cap cu ea, lăsându-mi câteva secunde în care aș fi putut ajunge la adăpostul restaurantului.

N-a fost cazul, câinele o fi simțit și el în afara fricii mele, un pericol pentru sine. Am intrat tremurând în restaurant și m-am așezat pe primul obiect, respectiv pe calorifer, având atâta adrenalină în mine încât nu mai simțeam nici măcar oboseala orelor petrecute pe drum. Unul din tovarășii de călătorie mi-a zis că javra m-a simțit că mi-e frică. Știam asta, doar că frica nu poate fi controlată, iar mie într-adevăr mi-e frică de câinii vagabonzi, mai ales că în Oradea nu mai vezi de câțiva ani haite pe străzi, nici măcar în cartierele mărginașe.

Îi înțeleg într-o oarecare măsură pe talibanii maidanezofili, dar înțelegerea mea e limitată. Câinii nu au ce căuta pe străzi și chiar dacă pentru unii sunt inofensivi, pentru mine nu sunt, ca dovadă, a fost cât pe ce să fiu mușcată sau cât pe ce să las un cadavru în urma mea pentru că eu nu sunt genul care să nu lupte din toate puterile când sunt în pericol.

Din păcate, nici tragedia lui Ionuț n-a mișcat autoritățile din orașele României în așa fel încât să adune câinii vagabonzi de pe străzi, iar mizeria și peisajul dezolant din parcările care obligatoriu au măcar un ”suflețel” de pripas, pe care dacă se întâmplă ceva, nu-l revendică nimeni dar în rest e hrănit ca un câine de casă, spune ceva despre civilizația de care suntem în stare. Suntem miloși atâta vreme cât nu ne costă nimic mai mult decât o coajă de pâine sau un os aruncat câinelui. Când e vorba de oameni... să se descurce singuri.

joi, 13 martie 2014

De prin vecini

Pentru cine n-a aflat încă cine e Aurica, vă informez că vecină-mea, cu care mă am în bună pace, cam ca mâța cu câinele. Nu că ar fi greu să se-nțeleagă lumea cu mine, dar individa asta are tot atâta rost pe lume, cât au gândacii de bucătărie sau șobolanii. În tinerețe, după cum chiar ea a recunoscut că a fost ”cam curvă” și a făcut un copil din flori cu un oarecare highiduș semi-celebru pe la nunți de cort, pe care copil l-a predat la stat cu mai puține mustrări de conștiință și regrete decât aveau țăranii când își predau vițeii la CAP. Copilul avea vreo 2 luni jumate, sau așa ceva, Aurica nu-și mai aduce aminte precis, poate pentru că se afla sub influența trăscăului, sau pentru că n-a fost o dată atât de importantă încât s-o țină minte. Așa cum ziceau bătrânii când povesteau una-alta, cam prin vara lui șaijdoi-șaijtrei, se-ntâmplase socoteala.

De-atunci, vecină-mea a ținut-o într-un chef și-o beție. Trai, neneacă. Paralel cu aceste activități, și în pauzele dintre festivalurile Vodcii, găsește oportun să streseze cam toată strada cu vizitele ei cauzate de plictiseală cronică, pentru că în afară de integrame, nu are alte preocupări ”intelectuale”, decât poate contribuția la repertoriul de înjurături din cele două limbi, maghiară și română.

Eu am înțărcat-o definitiv vara trecută, după ce găsise de cuviință să-mi răstoarne tomberoanele, în semn de revoltă că n-o mai primeam în casă. N-am mai primit-o pentru că venea beată moartă, uneori la 5 dimineața, să-mi ceară țigări sau un pahar de palincă. Mi-a băut femeia asta cel puțin un hectolitru de țuică și când i-am zis asta, s-a declarat revoltată de meschinăria mea: ”nu dai bani pă ea , și nici n-o bei”. Mai poți comenta ceva?

În fiecare primăvară, Aurica își aduce slugi să-i sape și să-i semene peticul de grădină de 100 mp, de regulă boschetari și ratați pe care Dumnezeu știe de unde-i adună. Azi, de pildă, erau unii pe care nu i-am mai văzut. Ei dădeau la sapă, cucoana Aurică dădea indicații de la geam.

Anul trecut i-a luat casa foc, cică de la o priză. O cred în stare să-și fi dat singură foc ca să încaseze banii de asigurare. Era plecată de-acasă, noroc cu ceilalți vecini care au văzut fum, și au chemat pompierii înainte să ia și casa subsemnatei foc, lucru absolut posibil, din moment ce casa mea e lipită de-a ei.

Acum vreo lună a luat-o Ambulanța. Cică luase din greșeală niște medicamente în plus. Bănuiala mea neconfirmată e că le-a amestecat cu vodcă, aș putea băga mâna-n foc, chiar. A stat pe la Neuro vreo 2 săptămâni, apoi potolită, încă una prin casă, fără să facă rondurile obișnuite pe la ușile altora. Cred că strada a avut o pauză binemeritată.

Acum e bine-merci. Și-a reluat cursele și obiceiurile, în afară de băut. Cred c-a intrat spaima-n ea și se teme să ar putea să crape înainte de a-și desăvârși misiunea, aceea de a teroriza cât mai multă lume cu prezența, de 5-6 ori pe zi. Cred că are normă de la Scaraoțchi, alfel nu-mi explic.


Sarmale cu mămăligă sau sărmăluţe cu mămăliguţă?

Un text absolut savuros de Gavrilache.


Abia la o bucată de vreme, cam pe când Tăriceanu testa microfoanele cu arătătorul, am sesizat că, deşi vorbeau de acelaşi banal şi iubit fel de mâncare, cei doi îi dăduseră surprinzătoare şi aproape filosofice încărcături emoţionale, fapt care trebuia să pună pe gânduri un observator atent şi inteligent, şi m-a pus! Să fie vorba, m-am întrebat, de viziuni diferite asupra sensului vieţii, de opţiuni politice divergente sau vorbim doar de simpla mărime a sarmalelor? Chiar şi în acest ultim caz, ce semnificaţie să existe între coincidenţa dintre sarmalele mari (“sarmale”) servite frecvent de un militant al partidului aflat la guvernare şi sarmalele mici (“sărmăluţe”), rar ajunse în burta celui mai ezitant, împăciuitor, bleg, aş zice, dintre noii colocatari din condominium? Ba, pe măsură ce timpul se scurgea implacabil, alte şi alte întrebări se iţeau din zbuciumul neuronilor mei puşi la treabă de aceasta dilemă : “Mărimea sarmalei reflectă ea plusvaloarea acumulată în funcţie de importanţa şi volumul muncii depuse, ori este doar expresia acumulării haotice, sălbatice de capital susţinută de adeziunea la un grup infracţional organizat sau la un partid politic (cam acelaşi lucru)? Să se fi transformat vecinul Costica, şofer pe Rabă şi membru marcant PSD, din cel ce-a învârtit o viaţă manivela, în cel ce învârte banii cu lopata pe linie de partid şi de stat? Dacă, am ajuns să mă întreb, epoca lui Mazăre a apus şi se văd deja zorile epocii Costică? E bine, în acest context, să mă mai trag de şireturi cu viitorul primar, să-l contrazic când îi e lumea mai dragă? Nu cumva sunt de două ori fraier : o data că-l supăr şi o dată că nu profit?

Continuarea, aici

marți, 4 martie 2014

De dor

Am visat că m-am mutat într-un sat într-o casă părăsită. Mă cuibărisem în pat dar îmi blocasem simțul olfactiv pentru că știam că așternuturile trebuie neapărat să miroase a mucegai sau a praf. Mă întrebam cum va fi când îmi voi aduce așternuturile mele curate și aspre, așa cum îmi place mie să le simt. Aspre și foșnitoare.

M-a încercat un sentiment imens de fericire în vis, sentiment care s-a prelungit și după ce m-am trezit. Mi-am băut cafeaua încercând să deslușesc mecanismul subconștientului și ce l-a determinat să vrea la țară. Apoi n-am mai fost sigura dacă satul acela n-a fost al bunicilor și nici dacă încăperea în care mă cuibărisem în pat n-a fost una din casa lor.

Mi-e dor de bunicul, mi-e dor să fiu copil. Mi-e dor de puii de găină, de piuitul lor parcă șușotit când se culcă, de cloncănitul cloștii când și-i adună ocrotitoare sub ea. Mi-e dor de privirea gânditoare a bunului stând în fața sobei, încotit pe genunchi cu un cocean de porumb în mână, de barba lui țepoasă și de dragul din glasul lui când o striga pe buna ”măi, hei”. ”Hei-ul” ăsta era ca un fel de prenume inventat dintr-un simț al umorului candid de copil îmbătrânit. Așa a fost sufletul lui, de copil bun, până în ziua în care a murit bunica. Apoi, peste chipul lui s-au așternut umbrele tristeții, ale grijii pentru fiul lor bolnav rămas în casa părintească iar la afârșit, cele ale morții. S-a îngrijit să-l lase cu avere cu tot pe mâini bune, după care a plecat și el grăbit să ajungă la ea, femeia micuță cu cei mai vii ochi negri pe care i-am văzut vreodată, iubirea vieții lui.


joi, 9 ianuarie 2014

"Cap am, minte la ce-mi mai trebuie ?"

Am fost azi la Curtea de Apel pentru că în urmă cu vreo 4-5 ani, la vremea când umblam cu poșeta plină cu bani, mi-a fost lene să stau la coadă la casa de schimb valutar a băncii și m-am dus să iau o țeapă 5 metri mai încolo, la una dintre celebrele case de țepuit fraierii cu cecuri de călătorie, case care într-un final au fost închise după ce li s-a permis patronilor să se umple de bani la limita legii. N-am făcut scandal acolo, eram cu fiu-meu care avea cam 14 ani, exact vârsta la care băieții se dau cocoșei și sar repede la bătaie, mai ales când e vorba de onoarea nereperată a mamelor lor. I-am zis șmecherului de după sticla ghișeului să anuleze chitanța și să-mi dea banii înapoi (un fel de ”uităm tot, dacă mă-nțelegi”) dar n-a vrut. Normal că n-a vrut, doar așa erau instrucțiunile și nu eram prima fraieră care pierdea niște bani acolo. Buuun, sun la poliție, comisarul Cutare plin de entuziasm mă cheamă chiar a doua zi, dau declarație, îmi șterg mucii de fiu-meu care a insistat să mă asiste, mă constitui parte civilă și pac la răsboiu !

Peste câteva zile, mă cheamă la procuratură, dau și-acolo declarație, îl cheamă și pe mutu` ăla de m-a păcălit, îi zic și lui vreo două, mă duc acasă și aștept procesul. L-am așteptat vreo 4 ani, timp în care-mi luasem gândul și de la bani și de la dreptate dar mai ales, de la sfânta răzbunare.

Când în sfârșit primesc o citație, abia îmi mai aduceam aminte cine-s indivizii cu care mă judec. Mă duc la tribunal, trec prin piuitoarea aia după ce descarc vreo 2 kile de zorzoane de pe mine... Mă duc în sală, împricinații cu o armată de avocați, fraieri vreo 300. Până a strigat grefiera ”catalogul”, făcusem lombosciatică de la atâta stat în picioare, după care ne ia judecătoarea pe rând la interogatoriu. Unii zic că nu mai au pretenții, alții se bagă-n față pe motiv că lucrează la armată și face comandantul ca trenul, în fine, îmi vine și mie rândul. Mă iau avocații escrocilor ălora la-ntrebări: că ce scria pe panou, că dacă era cu litere mici, mijlocii sau mari. Că dacă aveau neoane în jur sau becuri de Crăciun. Că ce-a zis ăla pe care nu-l auzeam din spatele ghișeului, pe motiv că era ”stricat” microfonul. Mă-nfuriu, îi zic respectuos președintei să nu-i mai lase pe ăia să mă fută la cap, că nu mai țin minte toate căcaturile de acum 4 ani, că până la urmă io-s victima rânjiților ălora pensați și nu invers, și că-mi mențin declarația de la dosar. Judecătoarea le zice avocaților să-și lege caii. Ăia tac, io-s dismissed. Mă duc acasă și mă laud că ce deșteaptă am fost eu în ziua aia. Lumea leșină de admirație.

Anul trecut prn septembrie primesc o ditamai sentința, de grosimea unui almanahe. Pușcărie pe linie, de la 4 ani la 7, plus restituirea sumelor păgubiților, cheltuieli de judecată și alte chestii juridice fine. Exult și încep să aștept poștașul cu același interes și drag cu care-l așteaptă pensionarii patriei. Poștașul vine dar îmi aduce facturi. Bani, ioc. În schimb, prin noiembrie, găsesc în cutia poștală o citație. Nenorociții făcuseră apel.

Bun, mergem la apel dar uităm citația acasă și-n loc să mă duc pe Roman Ciorogariu 12, mă duc pe Primăriei nuștiucât. Mă urc în mașină, mă duc pe Roman Ciorogariu, nu găsesc, evident, loc de parcare, mai dau o tură și parchez la dracu-n praznic pe o stradă paralelă de unde-o iau la galop, că întârziasem deja juma` de oră. Ajung gâfâind, după 3 etaje la piuitoare, dar polițaii sunt înduioșați de zgomotele agonizante ce ies din mine și mă lasă să trec pe lângă ea. De fapt, nici nu știu dacă era musai să trec prin ea pentru că oricum îmi uitasem racheta sol-sol pe care de obicei o port în poșeta verde, acasă.

Intru în sală, dau cu ochii de fraierii mei care desigur, doresc să schimbe impresii, ceea ce pe mine mă deranjează pentru că de obicei când fac prostii, mă abțin s-o fac pe deșteapta și pe victima, că cine dracu m-a pus să atunci să nu casc ochii ? După nici 15 minute, judecătorii iau pauza. Mno, mă așez și eu lângă un cuplu care se vaietă în dulcele grai miorlăit al nedreptății, că ”precis îs mânjiți și de-aia durează atâta”. Vine altul care s-a dus să se zgâiască la grefieră în speranța că aia știe deja verdictul. Cică lipsă de probe. Ce lipsă de probe, nene? ăsta e recurs. Nu știe, așa a auzit el.

Se termină pauza, niște pușcăriași se așează în țarcul ăla, un gardian zdrăngăne niște cătușe, aprodul strigă ”liniște în sală”. Eu ciulesc urechile, că de văzut nu văd nimic, că m-a pus naiba să mă așez în ultima bancă... Pe rândul din fața mea stă o babă cu căciulă croșetată și ochelari, care-i face capul mare altui pensionar cu cunoștințele ei juridice. Se dă mare, că să se facă dreptate, că ea a observat, că nu se lasă and shit. Președintele începe să vorbească, baba, taca-taca. O ating pe umăr și-i fac semn să-și țină pliscul. Se uită peste urât la mine. Urât. Cum am dormit doar 4 ore azi noapte, n-am chef de subtilitățile ei și-i zic :”taci doamnă, că nu ești la coadă la tigăi”. Cuplul de lângă mine pufnește-n râs, ăla de-a zis de lipsă de probe se uită tâmp de la mine, la babă. E clar, are și el câțiva neuroni pe care nu-i folosește decât la mers și la băgat în gură. Mă ridic și mă bag în față, că-s mică și încap oriunde, ca mâțele prin gardul viu.

Lipsa de probe, nu e lipsă de probe, ci unul din armata de avocați invocă lipsă de procedură pentru că una dintre haimanalele apelante n-a fost citată la adresa potrivită, bla-bla. Se dă termen pe 28 ianuarie la ora 9. Nu e musai să mă prezint, cică. Ies, cobor repede cele 3 etaje, cu gândul la amenda care mă poate aștepta sub ștergătorul de parbriz. Am depășit cu vreo 20 de minute timpul de parcare. Ca noroc, nu găsesc nicio amendă. Merg acasă, mă sună o prietenă care-mi povestește cum o toacă taică-său la cap și-i povestesc și eu de baba de la tribunal, moment în care am o revelație și-i zic: Măi, ăștia nu s-au prostit la bătrânețe cum zice lumea... Ăștia au fost proști mereu, au trăit ca proștii și-o să moară ca proștii. De ce ?

Păi, uite de ce... Dacă ești prost o dată, faci bine și încerci să-ți repari greșeala, nu să faci paradă de prostia ta. Că vorba aia, nu e prost cine cere, e prost cine dă. Să te dai deștept după ce-ai luat țeapă ca un fraier, mi se pare chiar de porc. În loc să-ți ții frumușel gura, să stai în banca ta și să lași justiția să-și facă treaba, tu te găsești să spui că știi tu că toate-s aranjate, că toți îs pe-o mână, că săracul de tine, sau ca baba aia, să melițezi niște tâmpenii pe care le-ai văzut tu în telenovelele mexicane în care ajunge negreșit, nevinovata eroină principală, cel puțin o dată pe serial.
Concluzia e că, nu degeaba le-a plăcut lor în dictatură, au stat ca și câinele-n lanț, puși la respect de frică. Mucles, ciocul mic, marș încolo, marș încoace. De-aia duc unii dorul dictaturii, că au știut de frică, de pulan pe spinare, de abuzurile polițailor, judecătorilor, avocaților, primarilor, secretarilor, casierilor, aprozaristelor, măcelarilor, alimentaristelor. Și dacă ajungem iar acolo, ce mare șmecherie... am mai fost odată și n-am murit, ce mama dracului... Bine că suntem noi deștepți !

duminică, 5 ianuarie 2014

”În Iordan botezându-te tu, Doamneee…”

N-a mai dat popa cu crucea pe la mine de vreo 18 ani… De fapt, o singură dată a fost de când stau aici, grăbit, agitând cădelnița și stropindu-mă toată cu apă sfințită. Nimerise, după cum a spus el, din greșeală, știa că pe strada asta majoritatea sunt unguri, dar îl trimisese poștășița, mare creștină de ocazie, ce-și amintea de biserică și Dumnezeu la Bobotează și la Paști, în rest, umbla la vrăjitoare să-și rezolve conflictele lumești cu diverse persoane, respectiv cu fosta nevastă a lui bărbatu-său pe care-l gelozea nebunește chiar dacă aveau vreo 20 de ani împreună și- general, se purta cu el cam ca și cu o cârpă de șters pe jos.

Întâi ajunsese popa la vecină-mea, Viorica, și aia lovită de evlavie după un festival de vodcă ce dura de dinainte de Crăciun, și pe care o prindea Boboteaza într-o stare de mahmureală crâncenă, cu cearcăne fleșcăite sub ochii tulburi și umflați, cu buze vinete și mișcări tremurate ca piftia pe care-o ținea în cămara-budă de lângă bucătărie. Se-nchina Viorica de-ai fi zis că toată viața și-o petrecuse la călugărițele franciscane de la a doua poartă de la noi, nu că ar fi ținut-o din tinerețe într-un chef și-o beție continuă, sfârșită cu câte-o partidă de amor cu cine se nimerea, în general cu cel care venea la ea cu o sticlă de cocsis bor (vin de căruțași) de 13 lei…

Mie nu mi-a fost chiar musai să vină popa cu Iordanul, aveam niște spaime de când eram copil și mă ascundeam în dulap când auzeam pe uliță clopoțelul. Încerca mama în fel și chip să mă scoată de-acolo, cu buna, cu forța, cu amenințarea, dar catâr cum eram, nu mă lăsam în ruptul capului târâtă din adăpostul întunecos și sigur, dintre hainele atârnate pe umerașe, mirosind a naftalină și a piele de la paltonul țeapăn al tatei, ăla care stătea în picioare fără om în el. Auzeam de-acolo ”în Iordan botezându-te tu Doamneeeeee”, clinchetul cădelniței, șoaptele mamei care-i indica popii locul în care mă aflam și unde nici nu îndrăzneam să respir.

Încerca și popa să mă momească, doar mama nu era fitecine și era musai să facă și el un efort pentru protipendada satului, din care și mama ca soră pediatră, felceriță, cum îi ziceau oamenii, făcea parte. ”Hai și pupă crucea măcar, catâr spurcat”, zicea mama, sătulă să mă ia cu binișorul, și care în mod normal, dacă nu era sărbătoare și popa de față, mi-ar fi ars niște scaltoace, că nu răbdarea la mofturile mele o-ncurca pe ea de obicei. Refuzul mut din dulap o făcea să scrâșnească din dinți, până ce popa mă momea cu fuiorul ”hai fată să-ți dau fuior, să-ți crească părul mare!”, zicea el, resemnat că n-are să vadă nimic în afara mâinii strecurate cu precauție prin ușile întredeschise, să-mi iau fâșia de fuior pe care două zile după aceea aveam să mi-o potrivesc pe cap, închipuindu-mi că am părul lung de domniță din poveste, nu frizura cu breton și perciuni pe care mi-o făcea nemiloasa de mama cu foarfeca ei chirurgicală, boantă și curbată…

Așteptam până auzeam clopoțelul oprindu-și clinchetul, semn că popa și cantorul intraseră la vecini, abia apoi ieșeam rânjind cu gura până la urechi, fandosindu-mă cu fuiorul pe cap. ”De ce ești așa sălbatică ?”, mă-ntreba mama întotdeauna, întrebare la care n-aveam niciodată alt răspuns decât o ridicătură din umeri și-un simplu ”așa sunt eu”, după care mă urcam în podul grajdului părăsit ce nu cunoscuse răsuflare de vită de când ne mutasem noi acolo, unde-mi șopteam poveștile și le trăiam fără spaime, în lumea ce mi-o creasem, în care nici popa, nici înfricoșătoarea capră de dinainte de Anul Nou, nu-și aveau locul…

La mine n-a mai venit popa cu crucea de vreo 18 ani, deși nu mai cred că pentru că-și închipuie și acum stau doar unguri pe strada asta, ci pentru că nu sunt arondată la nicio biserică, nu plătesc nicio contribuție. Nu vine nici la vecină-mea, deși, de când a dat în ciroză, și-a întors și ea fața buhăită către Domnul, merge la biserică duminica, tratând cu El viață lungă și sănătate, pe lângă interferonul de 16 milioane vechi pe care-l primește lunar, gratis de la stat, ca un fel de premiu pentru o viață de care nici ea nu-și mai aduce-aminte.

Câteodată mi se face dor să aud ”În Iordan botezându-te tu, Doamneeee”, dar cred că de fapt, de copilărie și de mama mi-e dor…

An Nou fericit !

vineri, 3 ianuarie 2014

”Minunile” de pe copaci și lăcomia BOR

Când vă mai încearcă admirația față de poporul român în general, uitați-vă la știrea astafollow, și garantat vă trece, asta dacă nu sunteți cumva ultra-ortodocși sau habotnici. Un vânzător de pepeni a desenat în toamnă fața lui Iisus pe un copac, ca reclamă pentru marfa lui. El spune că veneau clienții, își făceau poze cu copacul și cumpărau pepeni de la el. Mai târziu, unui sărac la minte i s-a părut că vede o flacără din ceruri și imediat după ce s-a stins flacăra de origine divină, ar fi apărut ”minunea”. Zilele trecute, isteria s-a declanșat, lumea a început să facă pelerinaj la copac, cu lumânări, flori, rugăciuni, în spiritul celebrului ”crede și nu cerceta”.

Continuarea aici