sâmbătă, 17 august 2013

Diminutivele din viața noastră - între alint și narcisim

Eu nu pap niciodată, dar ni-cio-da-tă! Eu mănânc. Mâncarea mea nu se numește niciodată ”păpică”, sau ”mâncărică”, așa cum eu n-am fost niciodată ”mămică”, ci mamă, iar copiii mei n-au fost niciodată ”bebei”, iar tatăl lor n-a fost nicidată ”tătic” sau ”tăticuț”. Copiii mei au fost dintotdeauna ”copii”, burta în care au crescut, n-a fost niciodată ”burtică”, laptele pe care l-au supt de la sân (nu de la sânișor, țâțucă), n-a fost niciodată ”lăptic”. Eu n-am fost niciodată ”graviduță”, doar gravidă.

Roșiile nu sunt ”roșiuțe” în afara cazului în care sunt cherry, deci foarte mici. Nici ardeii, nu-s ardeiuți, decât dacă-s ardei iuți. N-am stat niciodată la codiță, dar am stat destul la coadă  la pui, zahăr, ulei, ouă, care n-au fost zăhăruț, puiuț, uleiuț, oușoare. N-am avut ocazia să mă alint într-atât încât să alint  mâncarea, obiectele, ființele vii, și probabil că n-aș fi făcut-o nici dacă mi s-ar fi oferit. Ocazia. Ocaziuța.

Mi s-a spus că femeile ”graviduțe” își exprimă starea de grație folosind diminutivele, dar n-am văzut niciodată un bărbat exprimându-se în acest fel, că dacă aș fi văzut, îl băgam în doamna mă-sa și-l făceam ”pussy”, sau ”pussycuț”.Cu toate astea, sunt destui bărbați care ”papă”, prea puțini care au ”bebei”, nu știu să fi auzit sau citit de vreunul care are nevasta ”graviduță”, dar știu destui care alintă berea, ”berică”. Așa am reușit să înțeleg și femeile, cu toate că stocul de diminutive e arestat de ele. Stăpânele diminutivelor, ale diminutivuțelor.

Cu toate astea, le detest când se exprimă prin diminutive în public, așa cum le detest când demonstrativ, alăptează un ditamai găliganul bun de luat în armată în public, ca să demonstreze ceva. Mie una, demonstrația mi se pare o frondă inutilă pentru că oricine știe cum se hrănește un ”bebel” , toată lumea știe că femeia are două țâțe, toată lumea știe cum arată un corp uman și la ce folosește fiecare membru și fiecare organ. Atunci vin și vă-ntreb, cine, ce, cui și de ce, demonstrează ceva și mai ales, la ce folosește? Dar diminutivele astea retardate la ce vă folosesc? Vă simțiți mai mici, mai fragile, mai prețioase ? Aveți oare impresia că sunteți unica născătoare de pe fața pământului ai unor ”bebei” ? Dar când treceți de 40 de ani, ce scuză aveți?

Supa de găină

În fiecare sâmbătă, bunica tăia un pui, o găină bătrână care nu mai făcea ouă, sau un cocoș care nu-și mai făcea treaba pentru care era ținut printre găini. Nu m-a putut convinge niciodată să asist măcar la decapitarea păsării, dar cu greu, m-a convins să particip la jumulirea de fulgi. Mirosul greu al apei în care fusese opărit puiul, mi-a rămas pentru totdeauna în minte și ori de câte ori îl mai simt, invariabil, mă poartă în copilărie, în curtea bunicilor.

Supa de găină ajunsese un ritual la sfârșit de săptămână, pentru că în restul zilelor se mânca ce se găsea prin grădină: fasole verde sau uscată, cartofi părgăliți ( cartofi fierți în apă cu sare, apoi amestecați cu ceapă călită în ulei cu boia), ouă, supă de dovleac. Dar sâmbăta, era ziua supei făcută pe zarzavat mult, strecurată mai apoi, pusă iar la fiert cu tăiețeii făcuți de buna.  Carnea din supă era prăjită cu puțin usturoi, lângă cartofi fierți sau piure, cu salată de castraveți din ăia de grădină, aproape copți și cu semințe mari, că bunica nu se-ndura să-i culeagă până nu dovedeau c-au ajuns la maximum de creștere.

Am rămas cu ritualul de sâmbăta, atâta doar că e greu acum să mai fac rost de găină de casă, iar pe puiul plin cu hormoni din magazine, nu-mi pot exercita măiestria. Am primit ieri o ditamai găina, aurie și cu oasele tari, pe care am împărțit-o în două, iar jumătate fierbe acum în oală cu morcovi, pătrunjel, țelină, ceapă, sare, piper, varză creață. O gust din 5 în 5 minute, nu ca să constat vreo schimbare , ci pentru că așa-mi cere mie ritualul și nerăbdarea. Păcat că n-a avut pipota, aceea o mănânc până nu e prea fiartă, cu puțină sare și o mestec îndelung ca să țină mai mult.

Nu sunt multe felurile de mâncare care-mi dau mie orgasme culinare, iar supa de găină e una dintre ele. Până se termină de fiert, eu sunt deja sătula de miros și de gustat. Am mâncat în Câmpina ceea ce credeam eu că e supă, dar am constatat că era acrită cu borș. A fost bună, dar cum mă așteptam la gustul dulce și-am dat de acru, ama vut un șoc la papile. Niciodată n-am să pun borș în supa mea de găină, doar tăieței (întotdeauna de casă) și un cub de Knorr, apoi pătrunjel tăiat și piper în farfurie. Uneori, puțină nucșoară răzuită pentru senzații extreme.

Supa de găină va rămâne pentru mine legătura cu copilăria, cu bunicii și cu mama, un motiv în plus să le duc tradiția mai departe. Cred că acolo unde sunt se bucură, sau li se pare că a mea e prea unsă, prea sărată, prea puțin sărată,și-ar vrea să-mi arate ele cum se face. Le îmbrățișez pe toate 3 în inimă, le sărut mâinile muncite, obrajii moi și le mulțumesc pentru tot ce m-au învățat și pentru că m-au iubit. Săru-mâinile, iubitele mele !