joi, 14 februarie 2013

Gâlceava ungaro-română – faza pe drapel

Tare bine mă simt când din vreme-n vreme, oficialii români și unguri își încoardă mușchii fleșcăiți unii la alții, pentru că între două reprize de scuipat peste gard, suflarea de ambele nații e brusc mai bogată, mai ieșită din criză, mai puțin datoare la stat și la bănci, mai sătulă și desigur, mai veselă. Căci ce altceva te poate smulge din letargie decât un schimb de replici între tăntălăii politici de la Budapesta și cei de la București, între Dumb și Dumber, între Beavis și Buthead ?

Pentru patrioții de duminică, fierbințeala diplomatică a fost un prilej de a-și arăta îngrijorarea față de iminenta anexare a Transilvaniei cu Ținut Secuiesc cu tot și cu cât îngrijorații sunt mai departe geografic de Transilvania și-n concluzie mai habarniști în ceea ce privește relațiile interetnice, cu atât pericolul pierderii unei hălci din țărișoară e mai mare.

Inflamații au fluturat simbolic drapele tricolore, au recitat poezii patriotice. Au evocat atrocitățile horthiste, iar un cetățean din Buzău și-a ieșit din corpul fizic și s-a transpus într-o realitate paralelă când Buzăul era sub ocupație austro-ungară. Un altul din Vaslui a jurat că fusese bătut crunt și maghiarizat forțat, schimbându-i-se numele din Amariei Vasile în Mariska Lajos. Toată țara părea cuprinsă brusc de ocupație, dar cel mai afectat pare să fi fost Bucureștiul, că nu degeaba se spune că peștele de la cap se-mpute.

În vreme ce ai noștri și ai lor aruncau flegme unii spre alții, la Bruxelles, Traian Băsescu într-un act de trădare de patrie, rădea și glumea cu Viktor Orban în loc să-i dea un cap în gură, un uppercut în stomac și să-l înjure de mamă, fapt care a stârnit o mânie patriotică acasă, de nu mai pridideau televiziunile să titreze breaking news pe burtiere!

Contrar așteptărilor politicienilor care au iscat și întreținut ”conflictul”, în ciuda Antenei3 care a adus pe frontul neatârnării naționale o oaste de eliberare preventivă, o grămadă de patrioți nevorbiți, în Transilvania, ungurii și românii au petrecut o săptămână ca oricare alta. Nu s-au încăierat, nu s-au luptat cu steagurile, nu s-au scuipat reciproc, nu și-au scos mațele unii altora și nici măcar nu s-au făcut unii pe alții ”bozgori” sau ”budos olah”. Ba mai mult, sfidând patriotismul clocotitor de dincolo de Carpați, s-au dus la lucru, la școală, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Încet-încet, declarațiile s-au blegit, răzbelul diplomatic s-a fâsâit din lipsă de ”material”.

De formă, ungurii au amenințat cu jumătate de gură cu sancțiuni, și chiar aș fi fost curioasă care ar fi fost alea, în condițiile în care ei nu mai produc nimic afară de kurtos kalacs și boia de ardei. Noi în schimb, producem accidente pe șoselele lor, mortale de obicei. Și ce bine le-ar fi prins politicienilor o încăierare interetnică, o sfântă ciomăgeală acum în vreme de criză, când nici ai lor și nici ai noștri nu mai știu pe unde să scoată cămașa zdrențuită și nădragii rupți în tur...

În final, bășica naționalistă provocată de un amărât de steag s-a dezumflat de tot, și se pare că nu întotdeauna poporul e atât de prost încât să se mulțumească cu circ în loc de pâine iar sperietoarea cu anexarea Ardealului nu mai ține. Atât România cât și Ungaria sunt membre NATO și UE și nu poate fi vorba nici de violarea frontierelor, nici de pretenții teritoriale. Din când în când, niște politicieni nepricepuți și disperați să atragă atenția și capital electoral își mai încearcă norocul, provocând furtuni într-un pahar cu apă în speranța că teama și spaimele uitate vor face treaba în locul lor. În realitate, ei nu merită altceva decât un dispreț profund atât din partea românilor, cât și a ungurilor și poate întrebarea justificată: Doar de atâta sunteți în stare?


Articol publicat pe EVZ - sectiunea Vocile Dreptei in data de 10.02.2013