marți, 31 decembrie 2013

Pe drumuri...

Motto: Fă-ți planuri de viitor dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă !


Dimineața Ajunului Anului Nou m-a găsit îndărătnică, indispusă, fără un motiv anume. Poate că entuziasmul copilăresc al altora de a trece într-un an nou ca și cum ar trece dintr-o dimensiune în alta m-a întors pe dos. Poate că optimismul nejustificat ce răzbate din frenezia de urări și speranțele ce se ghicesc de după ele mi-au reconfirmat că trecând dintr-o noapte în alta, dintr-un an în altul, nu aduce nimic spectaculos, nimic nou. nimic definitoriu. Nici măcar un tranzit nu este, totul e iluzie și autoamăgire.

Am participat și eu la frenezia asta, mințindu-mă cu anii, promitându-mi mie însămi că voi face și voi drege. Acum am convingerea că nicio acține în sine nu e definitorie de una singură, că totul face parte dintr-un întreg, un ciclu implacabil, în care totul se întrepătrunde și crește.Ia rezultatul poate fi bun sau poate fi prost, depinde care parte a paharului privești.

Mai știu că nu voi fi scutită de încercări iar recompensa pe care o aștept ca oricare altul va veni în cele din urmă, dar nu așa cum cred eu că trebuie să arate, nu așa cum aștept eu să se materializeze, ci așa cum trebuie să contribuie la evoluția mea. Asta poate însemna și suferință, eșec, dezamăgire... Doar că acum înțeleg, ceea ce face totul mai ușor, pentru că am acceptat să primesc ce-mi oferă fiecare zi, conștintizând că am și eu o contribuție insignifiantă dar nu definitorie.

2014 e Anul Calului Verde de Lemn în zodiacul chinezesc. Stă sub cifra 7 în numerologie, cifra divinității și a creației. Este anul temerarilor, al spiritului, al creativității. Cu rămășițe de ego, îmi caut în cifre destinul. Anul meu personal pe 2014 e 1, ceea ce semnifică începutul. Cifra destinului meu este 7, aceeași cu a anului ce vine. Nimic nou, eu sunt mereu la-nceput de drum, niciodată la răscruce. Drumurile mele încep dintr-un punct și se ramifică mereu iar cea mai mare calitate a mea este că pot merge pe toate odată fără să mă-ntreb unde mă duc. Prețuiesc mai mult călătoria decât destinația... În definitiv, ținta este doar un pretext pentru o călătorie plină de aventură.

La mulți ani tuturor !

marți, 24 decembrie 2013

Poveste la gura sobei

Să vă zic și eu o poveste de la gura sobei... A fost odată ca niciodată, o femeie neînfricată, căreia nu-i era teamă nici de Zmeul Zmeilor, nici de Manea Slutu` și Urâtu`, nici de Ponta... Veni Ajunul și neînfricata care era și deșteaptă rău, asta am uitat să vă zic, se duse la ceas de seară să-și cumpere brad, că n-avea, și știa din experiența anilor trecuți că negustorii sunt tare disperați în Ajun, temându-se că se-ntorc la căsuțele lor, lefteri și cu o mulțime de brazi buni de pus pe foc. Zis și făcut, se urcă neînfricata pe calul ei negru cu mici probleme la frânare, și purcese spre cele 4 piețe din cele 4 zări. În prima piață, zero brazi, în a doua, zero neguțători, doar doi boschetari cântând ceva ce aducea cu o colindă. În zadar aruncă neînfricata buzduganul, piața tot goală și fără de brazi rămăsese... Degeaba suduise ca o doamnă, apăsat, ardelenește, cum îi era graiul din moși strămoși, nimic nu se schimbă. Încălecă iar, a treia piață goală prilejuindu-i neagră deznădejde și creativitate în înjurături. Abia în cea de-a patra, și cea mai mare, făloasă, neînfricata întâlni un om cu o furgonetă cu brăduți. Cercetă neînfricata fiecare brad în parte, băgând de vină, așa cum cere tradiția : prea mare, prea mic, prea scump... Pare-se că omul furgoneta se șmecherise și înțelesese să ceară preț de disperare. Deodată, neînfricata dădu cu ochii de niște mexicani cu pălării mari și mustăți. În jurul lor, brazi câtă frunză, câtă iarbă ! Ok, exagerez, erau vreo 7 brazi, restul crengi și cioate. Porni înspre mexicani cu speranță: cât dai bradul ? obzăci, doamna. Prea mult, dar ăsta cu vârful uscat ? obzăci, doamna. Amarnică deznădejde se așternu pe chipul neînfricatei care alese cea mai făloasă, cea mai deasă creangă de pe o masă. Gratis.

Morala: nu te crede mai deștept dacă alții se trezesc după 3 ani că disperarea face toți banii.

Crăciun fericit !

miercuri, 18 decembrie 2013

Libertatea noastră

Captivitatea, sentimentul arestului la domiciliu, că ești mereu urmărit, monitorizat, ascultat, hăituit, silit să te încadrezi în anumite tipare dictate de partid și țuțării săi prea zeloși, obligativitatea de a slăvi pe stadioane ”tovarășul iubit”, de a da socoteală patrulelor de miliție asupra prezenței tale pe stradă după ora 22, infernul unei vieți la limita umanității cu apă și lumină drămuită, umilințele repetate la cozile la care erai silit să stai cu zilele, să te-mbrâncești cu semenii, vecinii sau neamurile tale în strădania de a ajunge la un pui sau bucată de carne gata împuțită, pe care o țineai o zi în apă rece cu oțet să piardă mirosul de putrefacție, absența oricărei perspective de viitor, alta decât cea dictată de partidul comunist, au fost principalele motive ale exasperării răbufnite în decembrie 89.

continuarea aici


duminică, 15 decembrie 2013

Lungul drum spre casă



Am scris despre acest documentar și despre nepăsarea care au făcut ca aceste atrocități să fie posibile, aici și aici .
În speranța ca măcar un nostalgic al comunismului își va reevalua poziția, în speranța că se va înțelege că indiferența, teama și educația ne pot duce oricând înapoi unde-am fost când copilul din film a trăit ceea ce noi nu putem decât să ne imaginăm. Doar o zi din viața lui și a celorlalți nefericiți să vă imaginați, una singură ! Ei au trăit multe, mult prea multe.






joi, 12 decembrie 2013

Un cetățean acuză !

Recomand :

”Sunt un om cu familie şi copii pe care încerc să-i îndrum în viaţă. Am credite la bancă, abonament la metrou, un cărucior cu care obişnuiesc să merg la piaţă, sunt fără restanţe la întreţinere şi nu am întârziat niciodată la serviciu.
Sunt aşadar un simplu cetăţean român ce se străduieşte atât cât se poate să rămână normal în această societatea anormală. Am o profesie dobândită după 18 ani de şcoală şi până de curând îmi plăcea să mă consider parte a acelei clase de mijloc care cel puţin în teorie constituie fundamentul unei societăţi sănătoase”
continuarea aici 

duminică, 8 septembrie 2013

Nici n-am venit bine și m-aș duce înapoi...

 Chioggia, mica Venezie


 Si rasare-n flacari din mare...
Cu The Kid
 Ultimul rasarit la Sottomarina di Chioggia
 Cătă căși !
Ciao, bella Italia, mi mancherai ! A presto !

sâmbătă, 17 august 2013

Diminutivele din viața noastră - între alint și narcisim

Eu nu pap niciodată, dar ni-cio-da-tă! Eu mănânc. Mâncarea mea nu se numește niciodată ”păpică”, sau ”mâncărică”, așa cum eu n-am fost niciodată ”mămică”, ci mamă, iar copiii mei n-au fost niciodată ”bebei”, iar tatăl lor n-a fost nicidată ”tătic” sau ”tăticuț”. Copiii mei au fost dintotdeauna ”copii”, burta în care au crescut, n-a fost niciodată ”burtică”, laptele pe care l-au supt de la sân (nu de la sânișor, țâțucă), n-a fost niciodată ”lăptic”. Eu n-am fost niciodată ”graviduță”, doar gravidă.

Roșiile nu sunt ”roșiuțe” în afara cazului în care sunt cherry, deci foarte mici. Nici ardeii, nu-s ardeiuți, decât dacă-s ardei iuți. N-am stat niciodată la codiță, dar am stat destul la coadă  la pui, zahăr, ulei, ouă, care n-au fost zăhăruț, puiuț, uleiuț, oușoare. N-am avut ocazia să mă alint într-atât încât să alint  mâncarea, obiectele, ființele vii, și probabil că n-aș fi făcut-o nici dacă mi s-ar fi oferit. Ocazia. Ocaziuța.

Mi s-a spus că femeile ”graviduțe” își exprimă starea de grație folosind diminutivele, dar n-am văzut niciodată un bărbat exprimându-se în acest fel, că dacă aș fi văzut, îl băgam în doamna mă-sa și-l făceam ”pussy”, sau ”pussycuț”.Cu toate astea, sunt destui bărbați care ”papă”, prea puțini care au ”bebei”, nu știu să fi auzit sau citit de vreunul care are nevasta ”graviduță”, dar știu destui care alintă berea, ”berică”. Așa am reușit să înțeleg și femeile, cu toate că stocul de diminutive e arestat de ele. Stăpânele diminutivelor, ale diminutivuțelor.

Cu toate astea, le detest când se exprimă prin diminutive în public, așa cum le detest când demonstrativ, alăptează un ditamai găliganul bun de luat în armată în public, ca să demonstreze ceva. Mie una, demonstrația mi se pare o frondă inutilă pentru că oricine știe cum se hrănește un ”bebel” , toată lumea știe că femeia are două țâțe, toată lumea știe cum arată un corp uman și la ce folosește fiecare membru și fiecare organ. Atunci vin și vă-ntreb, cine, ce, cui și de ce, demonstrează ceva și mai ales, la ce folosește? Dar diminutivele astea retardate la ce vă folosesc? Vă simțiți mai mici, mai fragile, mai prețioase ? Aveți oare impresia că sunteți unica născătoare de pe fața pământului ai unor ”bebei” ? Dar când treceți de 40 de ani, ce scuză aveți?

Supa de găină

În fiecare sâmbătă, bunica tăia un pui, o găină bătrână care nu mai făcea ouă, sau un cocoș care nu-și mai făcea treaba pentru care era ținut printre găini. Nu m-a putut convinge niciodată să asist măcar la decapitarea păsării, dar cu greu, m-a convins să particip la jumulirea de fulgi. Mirosul greu al apei în care fusese opărit puiul, mi-a rămas pentru totdeauna în minte și ori de câte ori îl mai simt, invariabil, mă poartă în copilărie, în curtea bunicilor.

Supa de găină ajunsese un ritual la sfârșit de săptămână, pentru că în restul zilelor se mânca ce se găsea prin grădină: fasole verde sau uscată, cartofi părgăliți ( cartofi fierți în apă cu sare, apoi amestecați cu ceapă călită în ulei cu boia), ouă, supă de dovleac. Dar sâmbăta, era ziua supei făcută pe zarzavat mult, strecurată mai apoi, pusă iar la fiert cu tăiețeii făcuți de buna.  Carnea din supă era prăjită cu puțin usturoi, lângă cartofi fierți sau piure, cu salată de castraveți din ăia de grădină, aproape copți și cu semințe mari, că bunica nu se-ndura să-i culeagă până nu dovedeau c-au ajuns la maximum de creștere.

Am rămas cu ritualul de sâmbăta, atâta doar că e greu acum să mai fac rost de găină de casă, iar pe puiul plin cu hormoni din magazine, nu-mi pot exercita măiestria. Am primit ieri o ditamai găina, aurie și cu oasele tari, pe care am împărțit-o în două, iar jumătate fierbe acum în oală cu morcovi, pătrunjel, țelină, ceapă, sare, piper, varză creață. O gust din 5 în 5 minute, nu ca să constat vreo schimbare , ci pentru că așa-mi cere mie ritualul și nerăbdarea. Păcat că n-a avut pipota, aceea o mănânc până nu e prea fiartă, cu puțină sare și o mestec îndelung ca să țină mai mult.

Nu sunt multe felurile de mâncare care-mi dau mie orgasme culinare, iar supa de găină e una dintre ele. Până se termină de fiert, eu sunt deja sătula de miros și de gustat. Am mâncat în Câmpina ceea ce credeam eu că e supă, dar am constatat că era acrită cu borș. A fost bună, dar cum mă așteptam la gustul dulce și-am dat de acru, ama vut un șoc la papile. Niciodată n-am să pun borș în supa mea de găină, doar tăieței (întotdeauna de casă) și un cub de Knorr, apoi pătrunjel tăiat și piper în farfurie. Uneori, puțină nucșoară răzuită pentru senzații extreme.

Supa de găină va rămâne pentru mine legătura cu copilăria, cu bunicii și cu mama, un motiv în plus să le duc tradiția mai departe. Cred că acolo unde sunt se bucură, sau li se pare că a mea e prea unsă, prea sărată, prea puțin sărată,și-ar vrea să-mi arate ele cum se face. Le îmbrățișez pe toate 3 în inimă, le sărut mâinile muncite, obrajii moi și le mulțumesc pentru tot ce m-au învățat și pentru că m-au iubit. Săru-mâinile, iubitele mele !

duminică, 21 iulie 2013

Renasc, mă reinventez, trăiesc azi



Fiecare dintre noi e dator să se reinventeze mereu, cel ce n-o face, e condamnat să-și repete ignoranța. Nu cred în reîncarnare, cum nu cred nici în viața de apoi, nici în Dumnezeu, nici în Iisus, nici în Yahve, nici în Budha, sunt doar invențiile oamenilor izvorâte din slăbiciunea lor de a se simți neajutorați. Cred însă în puterea dorinței, a gândului, a speranței, a convingerii că suntem parte dintr-un întreg, că nimic din ceea ce ne înconjoară, nu e la voia întâmplării. Nicio frunză nu atârnă, nu cade, nu se usucă întâmplător. Niciun strop de apă nu se irosește, el cade pe pământ acolo unde e nevoie de el. Niciun  destin nu se pierde, nicio viață nu e în zadar, niciun gând, o năzuință... nu se risipește...


joi, 18 iulie 2013

Ce văd eu de când sunt chibiț politic

De când m-am făcut chibiț politic, mi-am atras simpatii, dar și antipatii profunde, din acelea de parcă le-aș fi dat foc la casă, le-aș fi otrăvit copiii și le-aș fi luat lor pâinea de la gură. Nu mă refer doar la cei care au altă opinie politică decât mine, ci și la cei care într-un fel sau altul, le împărtășesc pe ale mele, însă cu brizbrizuri diferite, ifose și sclifoseli cu tentă de ”io-s cel mai deștept”, cu elitisme găunoase, că deh... te mai uiți și la om, îl vezi rupt în fund, dar cu pretenții multe și frustrări pe măsura găurilor din nădragi.

I-am împărțit pe categorii pe cei care nu au loc de mine, sau de alții care scriu pe bloguri. Celorlalți, cititorilor care consideră că ceea ce scriu eu sunt și ideile lor, toată stima, mulțumirile și aprecierea mea!

1.Postacii care mă-njurau pe Evenimentul Zilei în fiecare sfântă zi de duminică și care m-au urmat pe PoliticStand, dar constatând că se moderează comentariile s-au cărăbănit cu cozile între picioare, înghițindu-și sudalmele, obscenitățile, aluziile sexuale la care tot românul se pricepe ca și cum ar fi Futacul Universului.

2. Prețioșii, care au mereu ceva de cârtit, că de ce n-am scris și de cutare, că de ce n-am adăugat cutare amănunt care lor li s-a părut foarte important, de ce dau doar în USL și nu dau și-n PDL și-n general, curioși cine și cât mă plătește ca să scriu. Ei bine, cum aici sunt la mine-acasă, deși le-aș fi dat ocazia să moară cu degetu-n cur de curiozitate, pot spune că nu mă plătește nimeni, cu toate că e la fel de inutil ca și cum aș spune că mă plătește direct Obama, că oricum nu mă crede nimeni. Dacă ești plătit, ești musai vândut, dacă nu te plătește nimeni, se cheamă că ești fraier. În fine, nu mai dezvolt.

3. Stalkerii,, hărțuitorii, bolnavii aceia de care dacă li se pune pata pe tine, nu mai scapi. Ăștia sunt de departe cei mai enervanți, dar și demni de milă pentru că suferă de diferite tulburări psihice și în mod normal ar trebui internați la balamuc. Hărțuitorii își fac un scop pe termen lung din a cotrobăi prin toate ungherele netului după amănunte din viața ta pe care le-ar folosi și nu prea. Orgasmul care se produce în creierul lor bolnav atunci când cred că au o informație cu care te-ar putea distruge e mai puternic decât unul fizic, de care oricum au uitat. Oamenii ăștia nu prea au viață în afara internetului și a lumii îngustate în care încape doar el și victima lui. Ezită însă să dea informația zdrobitoare pentru că i-ar plăcea să te aibă la mână, să te amenințe, să-ți provoace teamă, la fel ca exibiționiștii care nu au altă satisfacție arătându-și mădularele flasce, în afară de spaima pe care o provoacă.
La un moment dat, obsesia e atât de puternică și-i ocupă atât de mult timp, încât ajunge să posteze evenimente ieșite din comun cum ar fi ”mă duc la bere”, ”merg la coafor”. Asta se întâmplă din ce în ce mai rar, până de stalkerul ajunge să nu mai iasă dintre cei 4 pereți coșcoviți, din mizeria și sărăcia din coșmelia în care locuiește. Nici măcar nu realizează că viața sa se reduce la ceea ce ar vrea el să se numească victimă, când victima este el însuși, fără însă să-și dea seama.

4. Lăikuitorii profesioniști, sunt cei care-ți dau like și dacă postezi un punct, îți apreciază un articol la 1 secundă după ce l-ai postat. De obicei, sunt și ei de două categorii: lingușitorii și bine intenționații care te admiră sincer și sunt convinși că tot ce vine de la tine e bun.

5. Invidioșii, pizmașii care se cred întotdeauna mai buni decât tine și se laudă cu asta pe unde-apucă și pe la cine cred ei că ar lua-o de bună. Și ei suferă pe dinăuntru, mai ales că sunt convinși că sunt nedreptăți de soartă, de momente nefavorabile, că tu ai pile, că dacă n-ai fi tu, ei ar fi demni de premiul Pulitzer. Și ăștia se macină și se consumă, vai mama lor și nici măcar nu pot ascunde oricât s-ar strădui. Mi-e milă și de ei într-un fel... În altul, mă miră refuzul lor de a-și accepta limitele și de a vedea că internetul ne încape pe toți ș fiecare își are publicul și spectacolul său.

Sunt fascinată de tipologiile descrise mai sus și de câte poți descoperi despre oamenii din spatele cuvintelor, fără să-i cunoști, fără ca măcar să-i fi văzut vreodată. E o lume de explorat...

miercuri, 10 iulie 2013

Ghinion

Câteva zile ciudate care mi-au amintit de ce o vreme mă consideram cea mai ghinionistă ființă din lume... Am luat prima amendă de circulație și 2 puncte penalizare pentru că am oprit cu doi metri de indicatorul ”oprirea interzisă”. Când am ieșit din magazinul în care n-am stat mai mult de un minut, doi polițiști se-nvârteau în jurul mașinii mele. Am înțepenit uitându-mă după mașina de tractări, spaima oricărui șofer din Oradea. Nu era însă prin zonă. Prima reacție a fost să negociez, să mă justific. Am zis doar că am lipsit doar un minut. Polițistul, mic de statură și voios tare că era 2 iulie, o zi distanță de la majorarea amenzilor, a scris vreo 15 minute la amendă. Celălalt, șoferul, se uita doar în față, părând jenat de situație. A strănutat la un moment dat și instinctiv, am dat să-i urez sănătate. N-am făcut-o, ca după 2 minute să-mi pară rău, dar nu voisem să par lingușitoare și-mi era și incredibil de ciudă pe mine că nu urcasem pe trotuar în locul pe care-l văzusem liber înainte de a opri.

În sfârșit, ăla mic mi-a dat actele și m-a întrebat dacă am obiecții. N-aveam, în definitiv, oprisem într-un loc nepermis și cu toate că am zis că n-am, mi se-ngrămădeau în gură reproșuri gârlă: că de ce în fiecare seară opresc toți cocalarii cu avariile aprinse și ocupă o bandă de circulație, că de ce în fiecare sâmbătă ies toți handicapații la plimbare cu 30 la oră și mă-ncurcă pe mine care aș merge cu 50, de exemplu. În final, era să mă pufnească râsul, dându-mi seama ce copilării îmi trec prin cap. Ne-am despărțit cordial, pornind cam în același timp, până când polițistul voios a observat un alt nefericit care oprise exact unde m-au prins pe mine și se uita nevinovat la noi, amăgit de faptul că mașina poliției, nu era una de rutieră. Pac, ăla micu și-a pus cașcheta, și-a luat hârțoagele de amendat lumea și s-a dus spre noua victimă. În jumătate de oră beliseră 4 fraieri de bani.

A doua zi m-am dus să-mi fac niște analize de rutină... M-am ales cu o vânătaie de vreo 7 cm în locul de unde mi-au recoltat sânge, care rezistă și acum într-o frumoasă culoare violet. Rezultatele, cam nașpa. M-am dus la ecografie, nașpa. Suspiciuni de diabet, regim și nu știu ce antibiotice pentru streptococ sau reumatism. M-am dus așteptându-mă la ce e mai rău, inapoi la medicul de familie. N-am diabet, aleluia ! Dar trebuie să țin regim: fără pâine, fără dulciuri, fără struguri, fără... fără. Am sărbătorit vestea bună cu bere. Interzisă și aia.

Azi noapte am visat goblenuri, Dumnezeu știe de ce că eu n-am niciunul prin casă și apoi, că stăteam la un ghișeu și-i povesteam doamnei de după el că odată când eram cu soră-mea la o bancă, m-a alungat 2 metri mai încolo, spunându-mi: ”du-te mai încolo, că iar se strică toate calculatoarele din cauza ta.” Caz real, pe bune. Îmi asum ciudățenia ca de câte ori stau la o coadă, când vine rândul meu se întâmplă ceva, se strică ceva.

În condițiile astea, chestia cu ”think positive” nu prea are șanse la mine, mai ales dacă am ajuns să-mi aduc aminte în vis după atâția ani... Nu?

joi, 27 iunie 2013

Număr zile

Ori de câte ori mă întreabă cineva ce fac, zic ”bine”, ca să nu fie rău, vorba lui Hagi. Dacă m-ar pune să definesc binele ăsta cu care mă laud, n-aș ști să răspund și poate m-aș pierde în justificări forțate menite să evite un răspuns concret. Cum e să faci bine când ai un sentiment de erodare și de zădărnicie, când îți pui la bătaie fiecare celulă încercând să găsești binele acela pe care nici măcar nu-l poți identifica exact raportat la tine?

Nu știu ce mă mai reține aici, în afara rutinei, a inerției și a unor treburi administrative. Nu știu de unde încăpățânarea de a-mi vedea fiecare zi trecând, așteptând-o pe următoarea cu nerăbdare de parcă de mâine s-ar schimba totul radical, de parcă de mâine mi-ar începe viața. Unii-s zic optimism, eu îi zic uneori inconștiență. Inconștiența de a nu realiza decât mâine că a mai trecut o zi și că nici măcar nu am regrete că mâine face parte din suma zilele pe care le am de trăit.

Sunt tenace și încăpățânată, incapabilă să accept eșecuri prestabilite. Sunt tenace și încăpățânată în a-mi urmări visele care dacă ar fi povestite ar părea de nerealizat. Poate tocmai de aceea mă simt mereu la început, așteptând mâinele acela numai al meu, croit după chipul și asemănarea unei vieți trăite deja în subconștient și-n visele din fiecare noapte.

Privind cu cinism lucrurile, aș putea spune că sunt un bun numărător de zile. Azi e joi, mâine e vineri și-apoi mă opresc două zile, încercând să rețin sâmbăta și duminica în loc. Ce faci, Angela ? Bine fac, număr zile...

vineri, 21 iunie 2013

Regăsire

Bine v-am regăsit ! Am luat hotărârea ca pe blogul acesta să nu mai scriu niciun text politic, doar aici. Mi-e dor de poveștile mele și cred că și unora dintre cei care mă mai citiți, așa că, mă voi întoarce la ele. Deocamdată, mi-e și mai dor de mare, de Italia și de drum lung...

marți, 26 martie 2013

" I love you, Băse! ”

Principalul ”merit” al USL este că nu ne dă prilej de apatie și plictiseală. USL este un inovator, un inventator prolific ce-și chinuie creierii zilnic pentru a produce populației aflate în perpetuă stare de uluială, subiecte noi sau vechi, reîncălzite la flacăra lumânării, menite să ne țină într-o stare de șoc din care nu apucăm să ne revenim până ce următoarea lovitură ne năucește la loc. Am aflat astfel că e posibil să fi mâncat carne de cal, că e și mai posibil să fi mâncat antibiotice în loc de curcan și dacă toate aceste vești ne-au dat doar prilej de bancuri, le-au tras fermierilor peste ochi o aflatoxină, de i-a paralizat vreme de două săptămâni, la finalul cărora a curs laptele râuri pe câmpiile patriei.

În semn de solidaritate, populația facebook și-a muls vaca din Farmville, a turnat laptele în pahar, i-a făcut poză și l-a postat însoțit de fraze și îndemnuri mobilizatoare. Nimic nou sub soare, lumea simte nevoia de a forma cirezi de opinie. Chestia cu turma e demult răsuflată, a trecut vremea blândeții ovine, am evoluat spre cirezi relativ agresive dornice de-a împunge simbolic o zi-două, maxim șasă.

Nici bine nu s-a făcut laptele praf, că a apărut Sabina. De la Mircea Badea, de nicăieri, adică. O puștoaică din Covasna cu o bentiță tricoloră pe cap spre care s-a îndreptat tropăind zgomotos cireada naționalistă fericită că a primit niște fân patriotic la rumegat. Și dă-i și luptă! Grupuri de susținere entuziasmate, delir în toată regula: Sabina - senator! Sabina -Președinte! Sabina – erou național! Tolerantul, blândul popor român a devenit dintr-o dată fioros, amenințând din Covasna că va trece cu batalioanele, Carpații. Aflatoxina, grija pentru fermierii aproape ruinați s-a risipit ca un fum și pe bună dreptate. Românii nu se pot ocupa de fleacuri când țara e-n pericol, când ungurii stau la pândă și înjură stâlcit o eroină națională. Ăla micu de la Agricultură răsuflă ușurat, șeful l-a salvat și de data asta prin intermediarul Mircea Badea, că altfel nu se explică de ce patrioata Sabina a ajuns vedetă la aproape o săptămână după ispravă. Nimeni nu mai cere demisia ministrului Agriculturii și puțini mai beau lapte pe rețelele de socializare. Guvernul răsuflă ușurat, importatorii de lactate exultă, amintirile Comtimului ruinat cu aceleași metode se sting și ele.

La televizor, mica revoluționară e ținută în viață artificial, abia mai respiră când începe Convenția Națională PDL. I love you Băăăăse, ta-na-na-na-nana, urmează discursul plin de subînțelesuri prin care președintele sugerează cirezii din sală pe cine e bine să aleagă. Cireada însă, scapă din staul și votează pe dos. De foame, cică. Vameșul le-a promis că dacă-l votează pe el va curge și mierea alături de lapte. Mai pe seară, președintele rupe pisica, gura târgului și pentru prima dată în aproape un an de când zburdă USL pe câmpiile politice, rămâne el năuc. Președintele se dezice de PDL într-un mod pe care nu l-ar fi prevăzut niciun analist atârnător de televiziuni. Antena3 râde ca proasta, băsiștii exultă, Blaga rămâne președinte pe un morman de fiare vechi.

Mai târziu, trezit din somn de mugetele bizonice ale politrucilor din toate partidele, Crin Antonescu se grăbește și el să se bucure, deși e plin de ură. Da, vrea o alianță cu PDL-ul rupt de Băsescu, dușmanul său de moarte și da, vrea la Cotroceni cât mai repede pentru că pe Ponta nu se prea poate baza. A crescut prea mult în sondaje și nimeni nu-i poate garanta lui Crin că tovarășul de lovituri de stat nu râvnește la funcția LUI. În plus, el consideră că mesajul președintelui reprezintă o încălcare a Constituției, deci o pleașcă nesperată și-un nou prilej de suspendare. Disperarea e vizibilă și mi-l închipui plin de muci, tăvălindu-se pe jos, lovind cu pumnișorii strânși în podea, într-un acces de isterie: Eu vreau să fiu președinte!

Mă simt răzbunată parțial pentru lunile de perplexitate și nervi în care am am încasat zilnic lovituri sub centură, în care-am simțit că mi s-au răpit rând pe rând libertăți și drepturi. Luni în care am fost mințită fără rușine, în care președintele pe care l-am ales a fost insultat, batjocorit și scuipat de niște oameni de nimic. Pentru manipulările și scenariile cusute cu ață albă și pentru nesiguranța cu care am început atâtea zile. Pentru Vocea Rusiei venind de nicăieri să dea indicații, pentru CCR, ICR, pentru Dănileț și Ghica. Pentru revoluții plătite, pentru Dogari, steaguri secuiești, aflatoxine și Sabine și pentru că mi-a trecut prin minte să plec din țara mea.


joi, 7 martie 2013

Mesajul săptămânii

Cerem respectarea Referendumului pentru trecerea la parlament unicameral și reducerea numărului de parlamentari la 300!

PoliticStand.com

marți, 5 martie 2013

”Mișcarea” Schengen pe Facebook

Ce nebunie frumoasă se întâmplă de ieri, suntem atât de mulți încât nimănui nu-i mai arde să ne numere. Unii zic 500, alții zic 5000. Cert e că fiecare a treia persoană de pe wall-ul meu se numește Schengen. Așa mă cheamă și pe mine de ieri de pe la prânz, așa-i ”cheamă” și pe majoritatea prietenilor mei. Suntem familia Schengen pentru câteva zile, până când va pricepe tot Corlățeanu că nu poate vorbi în numele nostru, nu poate decide că pentru România nu e prioritară aderarea la Schengen, nu ne pot scoate din Uniunea Europeană, nici din NATO și nici nu ne mai poate apropia de Rusia, că știm deja cum e . Nu mai suntem curioși, mulțumim frumos.

Ceea ce era de demonstrat, s-a demonstrat: oamenii vor, tânjesc să se unească în jurul unei idei, unui vis, unei speranțe. Oamenii au nevoie de lideri care să-i strângă împreună, să le dea speranțe pentru că asta ne lipsește, după asta tânjim, speranța că putem fi mai mult, că putem fi liberi, stăpâni pe destinele proprii. Simplitatea e cel mai sofisticat lucru și noi, Schengenii facebook-ului am dovedit-o, iar politicienii de dreapta ar trebui să ia lecții de la noi. Unii dintre ei ar trebui doar să coboare din Olimp, sau mai bine nu… să stea acolo și să se arate doar în campanii, așa cum au făcut și până acum. Îi ținem minte de anul trecut, nu-i mai băgăm în seamă …

E greu să unești românii? O fi, când nu ai imaginație, nu te duce capul, nu vrei sau ți-e lene. Sau nu te interesează și crezi că statutul de politician îți e de-ajuns. Posibil să nu mai fie de-acum încolo pentru că tocmai ce ne-am dat seama cât putem fi de puternici și cât ar putea fi ei de slabi în fața noastră. În definitiv, cine sunt ei dacă nu angajații noștri? Cine le dă dreptul să vorbească în numele nostru atunci când nu servesc interesul național ci doar pe cel propriu? Ei sunt ”nimeni”, noi suntem ”totul”. Noi putem fi tăvălugul care rade o clasă politică putredă, așa cum ai răzui noroiul uscat. Corlățean nu e România și poate vorbi cel mult în numele votanților USL și nici măcar în al lor pentru că mulți dintre ei nu au nici acum habar ce-au făcut pe 9 decembrie. Corlățean nu are dreptul și nu are voie să ne izoleze de Europa, USL-ul nu poate sacrifica România ca să-și protejeze corupții.

Familia Schengen de pe facebook crește cât alta-n zece, demonstrând că o idee simplă ce ar putea fi ridicolă în ochii unora, poate face mai mult decât discursurile, scenariile, petițiile, limbile de lemn, promisiunile sau lamentările. Ar putea schimba fața României pentru totdeauna, ar putea să-i redea ceea ce-i lipsește cel mai mult, speranța și încrederea în viitor. Trebuie doar să se vrea cu adevărat.



Angela ”Schengen” Tocilă

luni, 4 martie 2013

Românii și Schengenul – vaca și chiloții

Când crezi că le-ai văzut și auzit pe toate, când ești convins că nimic nu te mai poate surprinde, când te resemnaseși să trăiești într-un haos generalizat și singura grijă pe care o mai aveai era a locului unde-ți ții pașaportul, valiza și biletul de avion doar ”dus”, câte-un politician de coada vacii care nu întâmplător ocupă funcția de ministru de externe a țării tale te trăznește în moalele capului spunând că dacă nu suntem primiți în Schengen, România nu mai e interesată de subiect. Așa a hotărât el și capul lui colțuros, vorbind în numele tău și al altor 22-23 milioane de români, pentru că el prin funcția lui, are voie să se substituie voinței unui popor întreg.

România nu mai e interesată de intrarea în Schengen și o spune de pe poziții de forță, în numele aceluiași patriotism de cârciumă care a cuprins populația otevizată, manelizată, semi-analfabetă, aceeași care s-a sufocat de indignare cu ocazia arborării steagului secuiesc pe diverse edificii, garduri sau copaci, aceiași patrioți ce se-nfioară când ascultă ”Așa-i românul” lălăit în crâșmă de vreun tovarăș de pahar, sau ”Treceți batalioane române Carpații” în diferite faze de intoxicație alcoolică.

Ei bine, am niște vești, nu tocmai bune... Românul când se-nveselește, se-mbată ca porcul, își bate nevasta și copiii, doarme prin șanțuri și a doua zi suferă de migrene cumplite. Nici o umbră de patriotism nu mai rămâne după o beție, doar dureri de cap și indispoziții. Românul nu trece Carpații decât să plece-n occident la muncă, în cel mai bun caz. În rest, se duce la furat, la cerșit, la produs, la înșelat, la proxenetism, la dat în cap.

Patriotismul îl încurcă prin străinătate, așa că-l lasă frumușel la păstrare în Vama Nădlac sau Borș. Ca să nu te faci de râs printr-o țară străină, ar trebui să-ți cari patriotismul în spinare peste tot, dar românului i se pare că e de ajuns să pomenească prin străini de râu și ram, de folclor și peisaje și de cele mai frumoase femei din Europa, chiar dacă lumea s-a cam săturat de poveștile noastre, de drumurile desfundate pe care te chinui să ajungi la râu și la ram, de șmecheriile, șmenurile și țepele pe care le iau prin România, de prețurile nerușinate și serviciile proaste, de ospitalitatea obositoare și agasantă cu care speră românii să-și ascundă gunoiul sub preș.

De ce nu ne vor în Schengen? Pentru că, deși nu ne place să recunoaștem, nu merităm. Pentru că suntem un neam de mâna a șaptea, primitiv, needucat, încrezut, batjocoritor, nesimțit. Pentru că noi le știm pe toate și nu ne poate contrazice nimeni. Nimeni nu ne poate învăța nimic, pentru că noi ne-am născut știind tot. Pentru că i-am umplut Europei orașele de cerșetori și hoți, de proxeneți și curve . Pentru că acceptăm salarii de mizerie și muncim la negru. Pentru că nu avem demnitate, nu suntem solidari. Pentru că nu ne suferim între noi, ne sabotăm între noi, ne furăm între noi. Suntem solidari și ne iubim doar la beție, dar regretăm a doua zi când ne doare capul.

Românii au speriat Europa și e de înțeles de ce nu ne vor, de ce cu siguranță regretă că ne-au primit în UE când locul nostru era într-un țarc ca la Zoo. Să vină lumea și să se minuneze că-n secolul 21, undeva la marginea Europei, mai trăiesc și se-nmulțesc oamenii cavernelor. Ce dovadă mai bună că spun adevărul mai vreți, decât că acest popor ”minunat” și-a dat dovada inteligenței, a dorinței de progres, anul trecut pe 9 decembrie? E Titus Corlățean vinovat că vorbește tâmpenii din poziția de ministru de externe? E Ponta vinovat că e prim ministru? E de vină ciobanul Becali că e senator? Sunteți pregătiți să recunoașteți că nulitățile astea n-au nicio vină că sunt la conducerea țării și nu la coada vacii, la sapă sau la târnăcop unde le-ar fi locul?

Dacă nu sunteți pregătiți să acceptați adevărul, rămâneți liniștiți ”la locurili voastri” și primiți ceea ce ”vi se dă”. Vor Ponta , Corlățean și Crin Antonescu să ne lipească la CSI? Câtă vreme nu există opoziție, nu-i împiedică nimic. Și dacă o vor face, fiți siguri că nu de dragul Rusiei, ci de dragul banilor. Și tot de dragul banilor, nu vor ezita nicio secundă să vă vândă engros, atâta vreme cât sunteți priviți doar ca furnizori de taxe la buget. De plecat, nu vom putea pleca toți, iar cei ce pleacă, tot în țară trimit o parte din banii pe care-i câștigă, așa că... Unde e pierderea și cui îi pasă?

Un refren patriotic al epocii ceaușiste spunea că ”noi suntem aici de două mii de ani”... Și vom mai rămâne aici încă două mii de ani, zic eu, în aceeași mocirlă lipicioasă și călduță în care ne scăldăm cu indulgență, autocompătimindu-ne, miorlăindu-ne, căinându-ne că nimeni nu ne vrea, că suntem rățușca cea urâtă a Europei, deși suntem viteji, deștepți, buni, iubitori de pace. Nu ne vrea Schengenul? Dă-l dracului, nu-l mai vrem noi pe el, maica Rusie ne primește oricând cu o vodcă pe masă și cu kalașnikovul la-ndemână, pentru orice eventualitate.


Publicar in EVZ in 03.03.2013

joi, 14 februarie 2013

Gâlceava ungaro-română – faza pe drapel

Tare bine mă simt când din vreme-n vreme, oficialii români și unguri își încoardă mușchii fleșcăiți unii la alții, pentru că între două reprize de scuipat peste gard, suflarea de ambele nații e brusc mai bogată, mai ieșită din criză, mai puțin datoare la stat și la bănci, mai sătulă și desigur, mai veselă. Căci ce altceva te poate smulge din letargie decât un schimb de replici între tăntălăii politici de la Budapesta și cei de la București, între Dumb și Dumber, între Beavis și Buthead ?

Pentru patrioții de duminică, fierbințeala diplomatică a fost un prilej de a-și arăta îngrijorarea față de iminenta anexare a Transilvaniei cu Ținut Secuiesc cu tot și cu cât îngrijorații sunt mai departe geografic de Transilvania și-n concluzie mai habarniști în ceea ce privește relațiile interetnice, cu atât pericolul pierderii unei hălci din țărișoară e mai mare.

Inflamații au fluturat simbolic drapele tricolore, au recitat poezii patriotice. Au evocat atrocitățile horthiste, iar un cetățean din Buzău și-a ieșit din corpul fizic și s-a transpus într-o realitate paralelă când Buzăul era sub ocupație austro-ungară. Un altul din Vaslui a jurat că fusese bătut crunt și maghiarizat forțat, schimbându-i-se numele din Amariei Vasile în Mariska Lajos. Toată țara părea cuprinsă brusc de ocupație, dar cel mai afectat pare să fi fost Bucureștiul, că nu degeaba se spune că peștele de la cap se-mpute.

În vreme ce ai noștri și ai lor aruncau flegme unii spre alții, la Bruxelles, Traian Băsescu într-un act de trădare de patrie, rădea și glumea cu Viktor Orban în loc să-i dea un cap în gură, un uppercut în stomac și să-l înjure de mamă, fapt care a stârnit o mânie patriotică acasă, de nu mai pridideau televiziunile să titreze breaking news pe burtiere!

Contrar așteptărilor politicienilor care au iscat și întreținut ”conflictul”, în ciuda Antenei3 care a adus pe frontul neatârnării naționale o oaste de eliberare preventivă, o grămadă de patrioți nevorbiți, în Transilvania, ungurii și românii au petrecut o săptămână ca oricare alta. Nu s-au încăierat, nu s-au luptat cu steagurile, nu s-au scuipat reciproc, nu și-au scos mațele unii altora și nici măcar nu s-au făcut unii pe alții ”bozgori” sau ”budos olah”. Ba mai mult, sfidând patriotismul clocotitor de dincolo de Carpați, s-au dus la lucru, la școală, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Încet-încet, declarațiile s-au blegit, răzbelul diplomatic s-a fâsâit din lipsă de ”material”.

De formă, ungurii au amenințat cu jumătate de gură cu sancțiuni, și chiar aș fi fost curioasă care ar fi fost alea, în condițiile în care ei nu mai produc nimic afară de kurtos kalacs și boia de ardei. Noi în schimb, producem accidente pe șoselele lor, mortale de obicei. Și ce bine le-ar fi prins politicienilor o încăierare interetnică, o sfântă ciomăgeală acum în vreme de criză, când nici ai lor și nici ai noștri nu mai știu pe unde să scoată cămașa zdrențuită și nădragii rupți în tur...

În final, bășica naționalistă provocată de un amărât de steag s-a dezumflat de tot, și se pare că nu întotdeauna poporul e atât de prost încât să se mulțumească cu circ în loc de pâine iar sperietoarea cu anexarea Ardealului nu mai ține. Atât România cât și Ungaria sunt membre NATO și UE și nu poate fi vorba nici de violarea frontierelor, nici de pretenții teritoriale. Din când în când, niște politicieni nepricepuți și disperați să atragă atenția și capital electoral își mai încearcă norocul, provocând furtuni într-un pahar cu apă în speranța că teama și spaimele uitate vor face treaba în locul lor. În realitate, ei nu merită altceva decât un dispreț profund atât din partea românilor, cât și a ungurilor și poate întrebarea justificată: Doar de atâta sunteți în stare?


Articol publicat pe EVZ - sectiunea Vocile Dreptei in data de 10.02.2013

luni, 28 ianuarie 2013

"Chirurgul" Antonescu

Cu un calm bine studiat și cu siguranță sugerat de consilieri, de presa care nu i-a iertat ”ieșirile” din decembrie când îi tuna și-i fulgera din te miri ce, cu freza impecabilă fără nicio șuviță ridicată, bretonul aranjat cuminte pe-o parte, voce bine așezată în parametri fonici normali, Crin Antonescu și-a început declarațiile de la sediul PNL luând în cătare ținta favorită fără de care nu mai există discurs, conferință de presă, apă sau aer, Traian Băsescu.

După ce l-a tocat, l-a întors pe toate părțile și l-a înfierat cu mânie (dar fără nervi), a trecut la mărețele realizări ale PNL, de când s-a înhăitat în măreața cârdășie cu alde PSD, evidențiind posturile de miniștri, secretari de stat, prefecți, consilieri, arătând ca o introducere a ceea ce urma să-i reproșeze lui Tăriceanu, dar mai târziu.

Deocamdată, face o haltă pe la Justițîii și-o laudă pe madam ministreasa Mona Pivniceru, un exemplu de profesionalism și corectitudine în viziunea sa, total liberă din punct de vedere politic, cu toate că doamna ministru este cunoscută ca fiind ”de-a casei”, participând chiar la ședințe PNL. Halta s-a prelungit cu un citat dintr-un articol de lege care spune că ”președintele numește în funcția de procuror general la propunerea ministrului Justiției, cu avizul CSM”, cu alte cuvinte, doamna Pivniceru are pâinea și cuțitul, iar președintele să facă bine să nu mai interpreteze cum îl duce capul, Constituția.

Parcă-parcă am sesizat un zvâc de nervi, dar s-a abținut eroic și-a trecut la subiectul care făcea de fapt obiectul declarației de presă: Călin Popescu Tăriceanu, bănuit că ar fi trecut de partea dușmanului, dând apă la moara băsiștilor și a dușmanilor USL. De aici, discursul a căpătat niște nuanțe cocalarești în care a amestecat reproșuri de neimplicare, dușmani și conspirații, toate acestea îndreptate împotriva sa, care este președinte PNL, președinte de Senat, co-președinte USL, enumerând toate funcțiile pe care le deține, mai puțin pe cea pe care moare să pună mâna, președinte al României.

După cocalareală, a trecut la un fel de milogeală abia sesizabilă... Adică, na... toate sondajele îi dau pe el cel mai tare-n șanse să ajungă prezident, la ce bun să se mai hotărască asta în Congresul PNL și ce anume l-a apucat pe Tăriceanu să strice acum concordia și buna înțelegere din sânul USL, când PNL e pe val cum n-a fost niciodată, când n-a avut partidul așa un candidat breaz ca el, în viața lui? Vrea Tăriceanu să se ceară afară și nu știe cum? Ei bine, nu-l dă afară că e mărinimos, cu toate că e clar că a încălcat grav statutul partidului, dar să-nțeleagă să se potolească.
De ce mă rog frumos, nu s-a cerut ministru sau ceva, dacă voia funcții? Adică, de ce o vrea taman pe-a lui, aia care i se cuvine de drept și pe care nu mai poate de nerăbdare s-o ocupe de când era mic și-avea plete? Totuși, dacă domnul Tăriceanu nu termină cu prostiile, ei bine, cum nimeni nu-și face o operație dacă nu are neapărată nevoie, el Crin, va fi nevoit s-o facă pe chirurgul și să-l ”extirpe”, ca să nu riște ca ”infecția” din ce în ce mai periculoasă să se împrăștie în tot organismul partidului.

Lăsând gluma la o parte și făcând un rezumat al conferinței de azi, aș trasa următoarele concluzii: Crin Antonescu e îngrijorat știind sigur că rebeliunile din sânul PNL nu se rezumă doar la persoana lui Tăriceanu, pe care ezită să-l excludă. Probabil, fostul prim ministru are deja un grup de susținători în interiorul partidului cu care ar fi stabilit deja debarcarea lui Antonescu din funcția de președinte al PNL și probabil, își dorește să candideze la președinția României. Faptul că a amintit că liberalii dețin posturi importante, nu ar avea absolut niciun impact, pentru că păstrarea funcțiilor nu e condiționată de președinția lui Antonescu la PNL și nici de desemnarea altui candidat pentru Cotroceni.
Cu toate că a subliniat de mai multe ori că nu e o problemă de actualitate nominalizarea în cursa prezidențială, dincolo de cuvinte s-a simțit că Antonescu nu se gândește la 2014, ci speră la un termen mai apropiat în timp, respectiv 2013. Antonescu știe că dacă PNL l-ar debarca și și-ar desemna alt candidat, Ponta n-ar avea nimic împotrivă. Legat la mâini și la picioare de pactul de neagresiune, neputând provoca o nouă suspendare, Ponta e conștient că până-n 2014, candidatul Antonescu e istorie. Și de ce n-ar numi PSD omul său în cursa prezidențială, ce l-ar putea împiedica? Crin Antonescu, în niciun caz.



Angela Tocilă este blogger si scriitor. Poți să citești mai multe opinii de acest autor pe: politicstand.com
Detalii despre proiectul VOCILE DREPTEI:
VOCILE DREPTEI: Un nou pol de opinii şi dezbateri pe evz.ro

vineri, 25 ianuarie 2013

Traian Băsescu aruncă României colacul de salvare

Cu toate că propunerea președintelui de a demisiona în schimbul modificării Constituției, a respectării referendumului din 2009 a fost retrasă la un moment dat, iată că târgul a devenit din nou de actualitate iar Traian Băsescu se declară dispus să demisioneze simultan cu Parlamentul supraponderal. Cu alte cuvinte, salvarea ar veni tot din partea domniei sale, pentru că știe că e singura care ne mai este disponibilă, în afară de vreo catastrofă naturală sau vreo pedeapsă divină.

Dincolo de sacrificiul pe care președintele l-ar face, cred că azi tocmai a aruncat mărul discordiei care va duce inevitabil la dramatica despărțire a cuplului exploziv, mare amator de lovituri de stat, Ponta și Antonescu. În timp ce Ponta nu are niciun interes să bată palma cu Traian Băsescu, să trimită acasă atâția PSD-iști înfometați pe care oricum nu i-ar putea lua de lângă ciolan decât cu vărsare de sânge, Crin Antonescu ar putea avea o altă părere, simțind că visul său de a deveni președinte e atât de aproape, vis care a devenit din câte s-a putut constata, obsesie. Cu toate că în final, târgul nu se va perfecta pentru că există probabilitatea ca din procentele cu care a câștigat USL în toamnă să se fi evaporat o bună parte, iar o nouă victorie să nu mai fie atât de categorică din cauza măsurilor nepopulare adoptate până acum, a majorării taxelor și a inventării de noi biruri puse în spinarea alegătorului, zâzania se va face simțită. Probabil că crizele de isterie ale lui Antonescu se vor amplifica, nervozitatea va crește și nu va mai putea fi mascată de declarațiile de iubire de la tv.

Planul lui Traian Băsescu de salvare a României e perfect plauzibil, dar imposibil de realizat. El oferă unica soluție din care românii ar avea doar de câștigat cu toate că și-ar sacrifica președintele ales. Dacă am bănui USL-ul de un minim interes față de populație, un minim patriotism, ar putea accepta târgul. Cum însă Parlamentul e populat de dubioși și infractori fără nimic sfânt, nu există nicio șansă ca aceștia să renunțe la funcții și să fie de acord să plece acasă, mai ales acum când sunt la adăpost de orice intemperie… legală.

Despre parlamentari mi-am exprimat părerea în nenumărate rânduri și nu-mi mai tocesc degetele cu ei… nu merită. Nu am așteptări din partea lor și nu-i cred capabili de gestul nobil de a lăsa națiunea să-și repare greșeala și să se salveze, cu toate că ne-ar fi datori ca români, dar conștiințele lor sunt sufocate de osânză, mințile li se-nfierbântă doar la gândul banilor, a funcțiilor și a privilegiilor. Ei nu sunt capabili prin natura lor de sacrificii și în concluzie, nici nu le vor face.

Singurul care vrea să salveze România de la înec e comandantul navei, aruncând balastul peste bord, aducând vaporul în siguranța portului, la adăpost de pirații ce-i dau târcoale.


Publicat aici


miercuri, 16 ianuarie 2013

Aroganțele unei primate din Parlamentul României

Nu știu câți au remarcat ironia din declarația de ieri a lui Victor Ponta când cerea cotribuabililor onestitate în declararea fiecărui leu, în condițiile în care onestitatea sa proprie e echivalentă cu zero. Am în vedere nu doar plagiatul de notorietate mondială, ci și minciunile sale, la fel de notorii . Să-ți ceară un mincinos să fii cinstit și să-ți plătești birurile, știind că banii tăi se vor duce și se vor risipi pe pomeni și-n buzunarele fără fund ale clientelei de partid, e cel puțin ridicol. Doar că, mincinosul și plagiatorul în cauză, are din păcate un întreg aparat și toate pârghiile necesare pentru a te obliga să plătești acei 2500 euro cu care se pare, fiecare cetățean al României, e dator.

Altfel vede lucrurile ciobanul agramat, tupeist, misogin, bigot, George Becali, declararea averii proprii. N-o declară, pentru că nu vrea el. Și dacă marele Becali nu vrea, asta e… ”Să vină ANI să se certe cu mine”, ”nu declar banii mei, numai așa, să-mi bat joc de ANI”, spune proaspătul deputat din cel mai ”colorat” Parlament pe care l-a avut România vreodată. Și are dreptate, in felul lui: cine-l mai poate obliga pe el, Becali Întâiul Behăitor (în afară de Iisus Hristos din ceruri), să facă ceva dacă nu dorește, că doar instituțiile statului tocmai ce-au devenit parte din moșia sa, iar angajații acestora, ciobanii și argații săi. Fiind personificarea neamului prost care-a dat de bani, George Becali se crede deasupra legilor, deasupra instituțiilor și desigur, deasupra tuturor celorlalți muritori de rând obligați să plătească taxe și impozite pe tot ce au.

Nu mi-e străină atitudinea asta de țăran îmbogățit, de slugă ajunsă peste noapte numai el știe cum, milionar în euro și dorind să uite de zilele în care vindea brânză pe stradă, crede că țoalele scumpe la comandă pe care le poartă, tronul aurit și icoanele din casă, îi conferă automat drepturi mai ”drepte” decât ale altora, îl îndreptățesc să vorbească oricum și oriunde, cu oricine, cum dorește el, demonstrând că educația de care a avut parte, se rezumă doar la mulsul oilor și închinatul la icoane. Prezența lui în Parlamentul European, a fost și este un motiv de jenă națională, dar acolo din câte știu eu, s-a cufundat în anonimat, simțind ca tot primitivul că nu-și prea are locul între bipezi mai spălați și mai duși la școală decât el, în schimb, în Parlamentul României, va face exact ce va dori, știind că maimuțărelile lui vor face deliciul televiziunilor și admiratorilor săi, la fel de primitivi ca și el, gibonii care l-au votat.

Refuzul de a-și declara averea a fost însoțit de amenințarea că dacă vreodată va exista vreun proces prin care să fie obligat s-o facă, el, Becali, va declara legea neconstituțională, substituindu-se Curții Constituționale, semn că deja se crede un mini Dumnezeu care va tăia și spânzura după bunul plac și va schimba după cum va dori ”mușchiul” lui, orice lege care nu-l avantajează, dar nu oricând, ci după ce din Curtea Constituțională nu vor mai face parte Aspazia Cojocaru și Zegrean, deveniți, nu se știe când și-n ce împrejurare, dușmanii personali ai acestui personaj care dacă n-ar exista, nu i-ar trece nici celui mai cretin om de pe planetă, să-l inventeze.

Nu m-aș mira ca George Becali să aibă cât de curând super-puteri în Parlament și chiar în USL, că doar nu și-o fi plătit intrarea în PNL degeaba și necondiționat, doar de dragul de a face parte dintr-un partid care se mai agață cu ultimile puteri de ceea ce era liberalismul odată. Becali n-a intrat in Parlament ca să doarmă, în mintea lui, deputăția trebuie să-l salveze de procese, să-i înlesnească afacerile și să-i confere putere, un fel de next level, upgrade la condiția sa de fost oier, actual ”om de afaceri”. Târla proprie nu-i mai ajunge, așa că vrea să transforme România într-o târlă mare, adânc închinătoare la icoane, cu biserici la fiecare sută de metri, în care el, apostolul Becali va lapida adulterine și desfrănate, va trimite femeia unde îi e locul, respectiv la cratiță și țara înapoi în Evul Mediu.

Aș vrea să aflu poziția primului ministru în privința acestui subiect, cu toate că am certitudinea că-i convine, împărtășind aversiunea proapătului coleg de menajerie, față de ANI, CCR și a celorlalte instituții pe care n-a reușit încă să pună laba. Cum reacția populară la declarațiile primitivului în costume de marcă se rezumă la zâmbete înțelegătoare sau la bășcălie elitistă, nu m-ar mira ca într-o zi să-l văd pe Becali fugărind-i pe străzi pe Horia Georgescu, Aspazia Cojocaru și Augustin Zegrean, cu câinii ciobănești de la stână, în aplauzele țiganilor din Zăbrăuți cărora le-a plătit curentul și a unui sobor de popi care să binecuvânteze operațiunea.

luni, 7 ianuarie 2013

Gloata

Am fost acuzată în nenumărate rânduri că generalizez atunci când mă refer la metehnele poporului român, că nu sunt patriotă și că-mi jignesc conaționalii atunci când îmi exprim nemulțumirea scriind despre situații în care mi-e rușine că-s româncă. Mi se pare ridicolă afirmația că aș generaliza, dat fiind faptul că mă refer strict la situații și la persoanele care fac obiectul textelor mele și nu văd de ce s-ar simți jigniți cei care nu reacționează la fel ca personajele în cauză. Primesc adesea îndemnuri mobilizatoare la înțelegere și tratare cu indulgență din varii motive: unii au educația precară ( săracii), alții au dus-o greu sub comunism, etc… Deloc sensibilă la motivațiile pe care de altfel, le găsesc extrem de subțiri și neîntemeiate, consider că e de datoria mea atâta vreme cât cred că văd limpede și judec corect prin prisma educației pe care o am, că a cocoloși prostia găsindu-i scuze și circumstanțe atenuante atunci când nu se datorează unui coeficient de inteligență scăzut, e echivalent cu a gira proasta creștere și nesimțirea, încurajând-o să se desfășoare, să se lăfăie și să domine atât politicul, cât și societatea.

Se împlinește un an de când am făcut cu toții cunoștință cu o grupare de zurbagii care a început prin a se manifesta zgomotos prin piețele patriei, grupare formată din pensionari cărora li s-au alăturat ocazional galerii de fotbal, oportuniști de ocazie, idealiști și persoane care chiar credeau în spontaneitatea și curățenia protestelor, care ulterior și-au dat seama că au fost induși în eroare, amăgiți de o eventuală nouă revoluție și au renunțat a se mai asocia cu nucleul dur care a rămas până azi, dovadă grupul de pensionari agramați, inflamați și gregari de la funeraliile unui actor, deunăzi. Acest nucleu dur pe fundamentul căruia s-au încercat timp de un an diverse experimente sociale ce se doreau de amploare, dar care n-au putut depăși centrul Bucureștiului din simplul motiv că finanțatorului i-a lipsit imaginea de ansamblu și o elementară viziune de manipulare, bazându-se exclusiv pe cea vizuală de la tv, a rămas la stadiul de gloată cu care te rușinezi a fi conațional și te fac să te întrebi ai cui părinți sunt.

Aceleași personaje care s-au făcut ”remarcate” în Piața Universității prin încrâncenarea, încăpățânarea și ura cu care s-au manifestat, au huiduit o nuntă, apoi imnul național la 1 Decembrie, iar ieri, o înmormântare. De fiecare dată au motivat acțiunea lor ca fiind reacția la sărăcie, la foame, dar și la absența moralității, cu toate că ei au găsit de cuviință să reacționeze în cel mai puțin civilizat mod cu putință, huiduind, fluierând și strigând ”rușine”, cu toate că în absolut toate circumsanțele, cei cărora ar fi trebuit să le crape obrazul de rușine, erau chiar ei. Am mai spus și repet cu toată responsabilitatea că gloata moralistă nu e decât o adunătură de ipocriți, de caractere și suflete mărunte, animate doar de ură, invidie și răutate. Ce i-a adus în halul acesta de degradare, nu e treaba mea să analizez, știu însă că natura își va face într-un final datoria și-i va împuțina, însă nu știu ce va găsi de cuviință să pună în locul lor. Bănuiala și temerea mea totodată, e că, nimic mai bun.

Îmi mențin părerile și mi le voi exprima în continuare, indiferent câți vor considera că generalizez, că sunt nedreaptă sau că nu-mi iubesc țara. Dacă n-aș iubi-o, n-aș scrie, pentru că nu mi-ar păsa, aș fi un simplu spectator indiferent și mi-aș vedea de ale mele, preocupată să-mi fie mie bine, dar pentru că am ales să mă exprim e pentru că îmi pasă cu adevărat și pentru că am convingerea că trebuie să existe un echilibru în toate. În momentul acesta, echilibrul e inexistent și noi ne lăsăm purtați de valul unui fluviu murdar deasupra căruia plutesc dejecții și resturi, aproape incapabili să rezistăm sau să ripostăm. Reacția de cocoloșire a gloatei, nu are nimic democrat și în niciun caz nu e o reacție de dreapta. Egalitatea din naștere e o teză comunistă fundamental eronată, de aceea gloata trebuie ținută la respect. A o lăsa să-și impună voința și supremația e echivalent cu a capitula fără luptă în fața inculturii, a urii, a grobianismului și nu e cazul. Avem de recuperat încă mulți ani din cei 45 trăiți în comunism.

sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Poporul necrofag

Cu fiecare zi ce trece, am convingerea că suntem un neam de primitivi, de maimuțe fără coadă avide după senzațional, morți celebri, copii din flori, o gloată moralistă dar fără principii care să se aplice în ograda lor ci numai în a altora. N-am să uit niciodată imaginile halucinante cu oameni cățărați în copaci, pe cruci și pe morminte la funeraliile lui Ion Dolănescu, spre mai buna vizionare a operațiunii de băgarea mortului în groapă și n-am să-nțeleg niciodată dorința unora de a ”vedea mortul”, ca să nu zic de comentariile și impresiile de după înmormântări: cam câte persoane au fost, cât a plâns văduva, dacă a plâns sincer sau s-a prefăcut doar, dacă a plâns suficient pentru a satisface sadismul privitorului, câți popi, câți bani s-au strâns în castron, cine ce coroană a adus și de ce n-a fost mai mare, că mortul merita mai mult.

Un circ nerușinat se desfășoară acum pe posturile de televiziune, cu toate că văduva lui Sergiu Nicolaescu a insistat în mod expres că dorește discreție. Să ceri discreție presei din România e echivalent cu a cere unei târfe să nu mai profeseze și să se angajeze la fabrica de pantofi, la normă… și cum să reziste televiziunile când sunt atâția guriști care abia așteaptă să-și dea cu părerea asupra a ceea ce ar trebui să facă doamna Nicolaescu cu trupul soțului ei? Cum să nu dea glas vocilor poporului care cere ca mortul să fie îngropat creștinește cu sobor de popi cu talăngile după ei, cu sute de gură cască, pierde vară și boschetari însetați așteptând pomana? Cum adică mortul voia să fie incinerat? Asta e invenția nevesti-si și doar e clar că fiind așa de tânără, precis abia aștepta să scape de el. Și oare de ce vrea ea să fie incinerat, ce are de ascuns? Ahaaa, uite, s-a găsit bietul copilaș din flori și uite, dragul de el, oprește el blasfemia incinerării!

Probabil că sute de mii de români stau cu sufletul la gură urmărind spectacolul grotesc la televizor. Din fotolii, dau și ei verdicte: bine zice ăla, așa trebuie făcut, cine e aia să decidă, că doar Sergiu a fost al poporului… Ca niște animale necrofage bălind deasupra hoitului, așteptând să se înfrupte ca din ultima masă. E mortul lor, nimeni n-are dreptul să-i priveze de ultimul spectacol, iar faptul că sicriul e închis, e un motiv în plus de nemulțumire. Lumea de bine nu poate vedea MORTUL, și dacă nu-l vede, e ca și cum a-i priva-o de ceva care i se cuvine de drept, bunul național care a fost Sergiu Nicolaescu, Dolănescu, Iurie Darie sau Elodia. Poporul luptă din răsputeri pentru dreptul de a călca în picioare morminte, a se cățăra în copaci și pe cruci și de a primi pomana fără de care sufletul defunctului s-ar rătăci pe drum. Poporul își cere dreptul la circ, la mizerie, la îmbrânceală, la lacrimile și suferința altora. La toate astea vrea să fie martor activ, pentru că el, poporul nu are altă treabă decât să se hrănească din viețile, din tragediile altora ca un vampir, un parazit ce căpușează existența și moartea celor din jur.

Dar ce să ne mai așteptăm de la niște oameni care încă nu au înțeles că sexul neconsimțit de ambele părți se numește viol? Ce pretenții poți avea de la unii care consideră proxenetismul o ocupație onorabilă, de la unii care au ales să fie conduși de hoți, plagiatori și neamuri proaste, oieri semi-analfabeți și târfe de duzină? Ce poți cere unor oameni a căror ”cultură” se rezumă la telenovele mexicane, manele, Oana Zăvoranu, Pepe și Măruță? Decență pentru o familie îndoliată, în niciun caz. Cât despte așa zisele televiziuni, n-am decât câteva cuvinte: Să le fie rușine !

Splendoarea românului, sau cum să treci prin viaţă ca gâsca prin apă

Începe demenţa rituală de Crăciun: cum românul se gândeşte cu mult drag la maţul propriu, va mânca şi va bea desigur cu 7 guri, apoi va chema Ambulanţa pentru crize biliare şi come alcoolice.

Toate astea pe lălăieli pioase în spiritul tradiţiei milenare. Două zile va sta românaşul potolit din cauză de mahmureală şi disconfort alimentar, după care o va lua de la capăt ca să sărbătorească miracolul de a fi supravieţuit încă un an în pofida faptului că a încercat din răsputeri să n-o facă: a forţat trecerea la nivel cu calea ferată şi nu l-a lovit trenul decât uşor pe dreapta spate, şi-a dat foc la casă dormind cu ţigara sau candela aprinsă, s-a scăldat în lacul de acumulare şi nu s-a înecat chiar dacă nu ştia să înoate, a supravieţuit căderii în puţul pe care i-a fost lene să-l astupe, s-a înzăpezit două zile şi n-a părăsit rabla de maşină ca să nu i-o fure altul, a pus un obuz sub cazanul de ţuică, şi-a tăiat mâna cu flexul încercând să tundă gardul viu, s-a urcat pe stâlpul de înaltă tensiune să protesteze că nu mai are bani de bere, a încercat să se sinucidă cu vodcă de supărare că l-a lăsat nevasta pentru un italian bătrân…


După Anul Nou când se va uita în cămară şi-n frigider ca milogu-n traistă şi va constata că bate vântul mai rău ca afară, că ziua de salariu e departe şi jumătate l-a cheltuit deja anticipat, îşi va aminti cu tristeţe că n-ar nici de unele, c-a murit degeaba la Revoluţie şi tot în dictatură şi-n "regim" trăieşte şi ca să nu se plictisească până la Paşti, probabil se va gândi serios la un protest spontan, o mini revoluţie, o primăvărică dâmboviţeană unde va striga "hoooooo-ţii, hoooooo-ţii", referindu-se generic la oricine altcineva înafară de el. Slavă Domnului că Patriarhia mai organizează la sfârşit de săptămână câte-o pupare de moaşte, că se mai primeneşte şi inimioara sensibilă a românaşului nostru.

Cum el e imprevizibil în imbecilitatea lui, va demonstra din nou că poate trece de la o stare la alta cu viteza asteroidului mult aşteptat şi din revoltatul încruntat şi încrâncenat plin de ură, se va transforma într-o clipă în robul lui Dumnezeu, pios, milos, generos. Cu ochii daţi peste cap de evlavie, îşi va face 543 de cruci din creştet până-n pământ, se va ruga pentru iertarea păcatului de a fi călcat o babă pe cap, va mozoli exstaziat de iubirea de sine o icoană, o raclă sfântă.

Eliberat de păcatele lumeşti, cu conştiinţa liberă, va privi din nou cu încredere viitorul până la Paşti când va repeta pas pas cu pas, gest cu gest ceea ce-a făcut şi anul trecut: se va îmbulzi în supermarket, va cheltui mai mult decât câştigă pe mâncare şi băutură, se va îmbăta ca porcul, îşi va bate nevasta şi copiii, vecinii vor chema poliţia, ambulanţa, smurdul pentru că-l chinuie din nou simţul civic, îl îneacă revolta şi se va urca pe bloc cu un pet de bere şi unul de benzină, ameninţând ba că-şi dă foc, ba că se aruncă, ba că e cetăţean european şi are drepturi.

Românul e vesel şi trist în acelaşi timp: un izvor de înţelepciune de cârciumă unde are revelaţia că el ştie tot… Nici universul nu are suficiente secrete să nu le desluşească el: are soluţii pentru criza globală, pentru rezolvarea conflictelor armate, pentru foametea mondială şi despre alinierea mai riguroasă a planetelor. El s-a născut ştiind şi moare întrebându-se retoric, ce-ar fi dacă ar ferici umanitatea trăind încă o viaţă. Ştiind că e imposibil, se mulţumeşte cu viaţa veşnică din Rai unde va învăţa îngerii să bea şi să spună cu intonaţie bancuri porcoase.

Românul repetă an după an aceleaşi tâmpenii, nu pentru că ar fi Doamne fereşte vreun prost, ci pentru că repetiţia e mama învăţăturii. El aşteaptă să se-nveţe minte prin suferinţă, mahmureală, dureri de burtă, devenind evident un sfânt prin martiriu propriu. El e un masochist superb care caută mântuirea fără să ştie, mânat de o înţelepciune genetică pe care n-o poate explica deşi ştie că o deţine. Şi dacă-l superi, îţi va răspunde cu nerv că "o viaţă are omul şi-o gaură-n cur" , apoi iertător, va închina un pahar zicând "mai rău să nu fie"!