sâmbătă, 5 ianuarie 2013

Poporul necrofag

Cu fiecare zi ce trece, am convingerea că suntem un neam de primitivi, de maimuțe fără coadă avide după senzațional, morți celebri, copii din flori, o gloată moralistă dar fără principii care să se aplice în ograda lor ci numai în a altora. N-am să uit niciodată imaginile halucinante cu oameni cățărați în copaci, pe cruci și pe morminte la funeraliile lui Ion Dolănescu, spre mai buna vizionare a operațiunii de băgarea mortului în groapă și n-am să-nțeleg niciodată dorința unora de a ”vedea mortul”, ca să nu zic de comentariile și impresiile de după înmormântări: cam câte persoane au fost, cât a plâns văduva, dacă a plâns sincer sau s-a prefăcut doar, dacă a plâns suficient pentru a satisface sadismul privitorului, câți popi, câți bani s-au strâns în castron, cine ce coroană a adus și de ce n-a fost mai mare, că mortul merita mai mult.

Un circ nerușinat se desfășoară acum pe posturile de televiziune, cu toate că văduva lui Sergiu Nicolaescu a insistat în mod expres că dorește discreție. Să ceri discreție presei din România e echivalent cu a cere unei târfe să nu mai profeseze și să se angajeze la fabrica de pantofi, la normă… și cum să reziste televiziunile când sunt atâția guriști care abia așteaptă să-și dea cu părerea asupra a ceea ce ar trebui să facă doamna Nicolaescu cu trupul soțului ei? Cum să nu dea glas vocilor poporului care cere ca mortul să fie îngropat creștinește cu sobor de popi cu talăngile după ei, cu sute de gură cască, pierde vară și boschetari însetați așteptând pomana? Cum adică mortul voia să fie incinerat? Asta e invenția nevesti-si și doar e clar că fiind așa de tânără, precis abia aștepta să scape de el. Și oare de ce vrea ea să fie incinerat, ce are de ascuns? Ahaaa, uite, s-a găsit bietul copilaș din flori și uite, dragul de el, oprește el blasfemia incinerării!

Probabil că sute de mii de români stau cu sufletul la gură urmărind spectacolul grotesc la televizor. Din fotolii, dau și ei verdicte: bine zice ăla, așa trebuie făcut, cine e aia să decidă, că doar Sergiu a fost al poporului… Ca niște animale necrofage bălind deasupra hoitului, așteptând să se înfrupte ca din ultima masă. E mortul lor, nimeni n-are dreptul să-i priveze de ultimul spectacol, iar faptul că sicriul e închis, e un motiv în plus de nemulțumire. Lumea de bine nu poate vedea MORTUL, și dacă nu-l vede, e ca și cum a-i priva-o de ceva care i se cuvine de drept, bunul național care a fost Sergiu Nicolaescu, Dolănescu, Iurie Darie sau Elodia. Poporul luptă din răsputeri pentru dreptul de a călca în picioare morminte, a se cățăra în copaci și pe cruci și de a primi pomana fără de care sufletul defunctului s-ar rătăci pe drum. Poporul își cere dreptul la circ, la mizerie, la îmbrânceală, la lacrimile și suferința altora. La toate astea vrea să fie martor activ, pentru că el, poporul nu are altă treabă decât să se hrănească din viețile, din tragediile altora ca un vampir, un parazit ce căpușează existența și moartea celor din jur.

Dar ce să ne mai așteptăm de la niște oameni care încă nu au înțeles că sexul neconsimțit de ambele părți se numește viol? Ce pretenții poți avea de la unii care consideră proxenetismul o ocupație onorabilă, de la unii care au ales să fie conduși de hoți, plagiatori și neamuri proaste, oieri semi-analfabeți și târfe de duzină? Ce poți cere unor oameni a căror ”cultură” se rezumă la telenovele mexicane, manele, Oana Zăvoranu, Pepe și Măruță? Decență pentru o familie îndoliată, în niciun caz. Cât despte așa zisele televiziuni, n-am decât câteva cuvinte: Să le fie rușine !

Splendoarea românului, sau cum să treci prin viaţă ca gâsca prin apă

Începe demenţa rituală de Crăciun: cum românul se gândeşte cu mult drag la maţul propriu, va mânca şi va bea desigur cu 7 guri, apoi va chema Ambulanţa pentru crize biliare şi come alcoolice.

Toate astea pe lălăieli pioase în spiritul tradiţiei milenare. Două zile va sta românaşul potolit din cauză de mahmureală şi disconfort alimentar, după care o va lua de la capăt ca să sărbătorească miracolul de a fi supravieţuit încă un an în pofida faptului că a încercat din răsputeri să n-o facă: a forţat trecerea la nivel cu calea ferată şi nu l-a lovit trenul decât uşor pe dreapta spate, şi-a dat foc la casă dormind cu ţigara sau candela aprinsă, s-a scăldat în lacul de acumulare şi nu s-a înecat chiar dacă nu ştia să înoate, a supravieţuit căderii în puţul pe care i-a fost lene să-l astupe, s-a înzăpezit două zile şi n-a părăsit rabla de maşină ca să nu i-o fure altul, a pus un obuz sub cazanul de ţuică, şi-a tăiat mâna cu flexul încercând să tundă gardul viu, s-a urcat pe stâlpul de înaltă tensiune să protesteze că nu mai are bani de bere, a încercat să se sinucidă cu vodcă de supărare că l-a lăsat nevasta pentru un italian bătrân…


După Anul Nou când se va uita în cămară şi-n frigider ca milogu-n traistă şi va constata că bate vântul mai rău ca afară, că ziua de salariu e departe şi jumătate l-a cheltuit deja anticipat, îşi va aminti cu tristeţe că n-ar nici de unele, c-a murit degeaba la Revoluţie şi tot în dictatură şi-n "regim" trăieşte şi ca să nu se plictisească până la Paşti, probabil se va gândi serios la un protest spontan, o mini revoluţie, o primăvărică dâmboviţeană unde va striga "hoooooo-ţii, hoooooo-ţii", referindu-se generic la oricine altcineva înafară de el. Slavă Domnului că Patriarhia mai organizează la sfârşit de săptămână câte-o pupare de moaşte, că se mai primeneşte şi inimioara sensibilă a românaşului nostru.

Cum el e imprevizibil în imbecilitatea lui, va demonstra din nou că poate trece de la o stare la alta cu viteza asteroidului mult aşteptat şi din revoltatul încruntat şi încrâncenat plin de ură, se va transforma într-o clipă în robul lui Dumnezeu, pios, milos, generos. Cu ochii daţi peste cap de evlavie, îşi va face 543 de cruci din creştet până-n pământ, se va ruga pentru iertarea păcatului de a fi călcat o babă pe cap, va mozoli exstaziat de iubirea de sine o icoană, o raclă sfântă.

Eliberat de păcatele lumeşti, cu conştiinţa liberă, va privi din nou cu încredere viitorul până la Paşti când va repeta pas pas cu pas, gest cu gest ceea ce-a făcut şi anul trecut: se va îmbulzi în supermarket, va cheltui mai mult decât câştigă pe mâncare şi băutură, se va îmbăta ca porcul, îşi va bate nevasta şi copiii, vecinii vor chema poliţia, ambulanţa, smurdul pentru că-l chinuie din nou simţul civic, îl îneacă revolta şi se va urca pe bloc cu un pet de bere şi unul de benzină, ameninţând ba că-şi dă foc, ba că se aruncă, ba că e cetăţean european şi are drepturi.

Românul e vesel şi trist în acelaşi timp: un izvor de înţelepciune de cârciumă unde are revelaţia că el ştie tot… Nici universul nu are suficiente secrete să nu le desluşească el: are soluţii pentru criza globală, pentru rezolvarea conflictelor armate, pentru foametea mondială şi despre alinierea mai riguroasă a planetelor. El s-a născut ştiind şi moare întrebându-se retoric, ce-ar fi dacă ar ferici umanitatea trăind încă o viaţă. Ştiind că e imposibil, se mulţumeşte cu viaţa veşnică din Rai unde va învăţa îngerii să bea şi să spună cu intonaţie bancuri porcoase.

Românul repetă an după an aceleaşi tâmpenii, nu pentru că ar fi Doamne fereşte vreun prost, ci pentru că repetiţia e mama învăţăturii. El aşteaptă să se-nveţe minte prin suferinţă, mahmureală, dureri de burtă, devenind evident un sfânt prin martiriu propriu. El e un masochist superb care caută mântuirea fără să ştie, mânat de o înţelepciune genetică pe care n-o poate explica deşi ştie că o deţine. Şi dacă-l superi, îţi va răspunde cu nerv că "o viaţă are omul şi-o gaură-n cur" , apoi iertător, va închina un pahar zicând "mai rău să nu fie"!