sâmbătă, 16 iunie 2012

Guvernarea Ponta, sau cum să distrugi o ţară

Sunt tare curioasă ce păzeşte societatea civilă, ONG-urile şi restul ţuţărilor care răcneau din toţi bojocii că nu mai suportă dictatura băsesciană, acum când rând pe rând, într-o sfidare neruşinată guvernul uslamist calcă în picioare 22 de ani de libertate, tăind şi spânzurând, numind pe criterii politice şi clientelare oameni meniţi să "spele" diverşi indivizi şi situaţii.

În vreme ce bizonii votanţi, revoluţionarii de carton plătiţi pe la colţuri cu 50 de lei fugăresc cotarlele vagaboande să le caute-n cozi de covrigi, PSD-ul face ce ştie cel mai bine: pregăteşte terenul pentru jaf, dă târcoale la visterie, pregăteşte muniţia pentru tunuri şi ascute ţepele, alea pe care le vor da statului în deplină legalitate, pentru că şi legile şi le schimbă după cum le convine.

Nu-mi amintesc de nicio perioadă de după '89 în care sfidarea unor aşa zişi politicieni să fie atât de evidentă şi nici ca populaţia să fie atât de îndobtocită, graţie diverselor trusturi de presă cu televiziunile lor devenite canale de deversare a dejecţiilor celor mai infecte minţi care au populat vreodată spaţiul public.

N-am idee câţi dintre bizonii aplaudaci ai USL-ului s-au dezmeticit între timp, sau dacă a făcut-o vreunul... Dacă a simţit unul dintre indivizii ce-şi doreau un prim  ministru manevrat de minţi diabolice şcolite după manuale de îndobitocire staliniste, dacă vreo minte netezită de Antena3 şi OTV a avut o tresărire cât de mică  amintindu-şi de mineriadele lui Iliescu. Dar ce spun eu aici? Probabil că şi atunci au aplaudat şi-au sărutat labe de primate mânuitoare de cazmale şi bâte corecţionale.

Nu în ultimul rând, mă întreb dacă există vreun aşa zis jurnalist care-a pus umărul din greu şi contra cost la clădirea acestui turn Babel de infractori corupţi, incompatibili, plagiatori şi incompetenţi, pe care să-l mustre conştiinţa barem la gândul că şi copiii sau nepoţii lor vor fi nevoiţi să trăiască într-o ţară în care însuşi guvernul  se pişă pe legi şi pe Constituţie şi a cărui unic scop este netezirea drumului pentru jaful care va urma şi aruncarea norodului în cea mai neagră sărăcie morală şi materială, izolare şi-n final, în braţele fleşcăite ale mereu flămândei Rusia.

Nu vă faceţi iluzii, distrugerea României a intrat în linie dreaptă, bucuraţi-vă de libertate cât mai există. În curând vor înţesa străzile şi netul cu patrule ale Gărzii Patriotice. Îşi mai aduce aminte cineva? Dacă nu, Antena3 a turnătorului Voiculescu şi-a îndeplinit misiunea cu succes.

marți, 12 iunie 2012

Ne mai deşteptăm şi noi, sau ne ducem naibii?

Mărturisesc că nu mai pot şi-s la capătul răbdării... Am impresia că suntem pe-un derdeluş şi ne tot ducem la vale fără să ne putem opri decât în prăpastie. Oamenii ăştia care ne guvernează distrug tot ce s-a construit în ani cu o viteză incredibilă. Demontează, demolează, distrug cu o furie şi o grabă - de înţeles de altfel, dat fiind faptul că reformele care s-au făcut n-au fost deloc dorite, ba dimpotrivă.

Aş zice să fim foarte atenţi,  pentru că miroase tare a restauraţie, a demolare a  statului de drept şi a izolare. Nu putem sta cu mâinile-n sân aşteptând să vedem ce se întâmplă, pentru că nu ne putem aştepta la nimic bun. Nu ne putem scălda în iluzii bazate pe promisiunile populiste ale USL-ului. Când şi-a ţinut PSD-ul vreodată cuvântul? Când a muncit în interesul ţării? Îşi mai aduce aminte cineva, sau ne-am tâmpit de tot cu toţii? Când vi s-a părut Dan Voiculescu un om de caracter ca să-i daţi voie să vă conducă din umbră? Când a fost turnător la Securitate, sau când v-a manevrat să ieşiţi pe străzi să-i faceţi jocurile de culise? În cine vă-ncredeţi din partidele care compun USL-ul? Cumva în PNL? Îmi pare rău s-o spun, dar PNL nu mai există aşa cum îl ştiam noi: ceea ce a rămas din acest partid istoric se rezumă la ambiţiile personale ale unei singure persoane: Crin Antonescu.

Acum, circul cu Consiliul Europei şi urmează inevitabil circul suspendării preşedintelui, iar pe Ponta îl văd mai des la televizor decât pe Ceauşescu. Îndemn la luciditate, măcar în ceasul al doisprezecelea... USL-ul nu demolează doar statul, justiţia şi legea, el demolează ţara, o pradă şi-o aruncă cât colo când nu mai are ce stoarce de la ea. Şi dacă tot suntem pe derdeluş, e cazul să ne-nfigem călcâilele şi să frânăm alunecarea cât mai e timp, pentru că prăpastia e mai aproape decât putem bănui.

P.S. Pentru cei care îşi fac iluzii că senatorii şi parlamentarii PDL care au trecut cu arme şi bagaje la USL că au făcut-o gratis, să mai reflecteze puţin, pentru că sumele ce se vehiculează că ar fi fost date în schimbul trădării cât mai uşoare şi lipsite de insuportabile procese de conştiinţă, ar fi fost între 100.000 şi 200.000. Euro, binenţeles.

duminică, 10 iunie 2012

Trista despărţire de speranţă

Nu am nicio scuză dacă până la vârsta asta m-am încăpăţânat să cred în poporul meu... Aveam aşa o viziune romanţată în care Patria se întrupa într-o femeie frumoasă, cu cozi împletite, îmbrăcată în costum popular sau un bătrân dac bărbos cu privire dârză. M-am lovit de realitate ca de-un zid de beton cu nişte cuie în dreptul capului. Femeia cu cozi împletite era de fapt o ţoapă cu doi dinţi în gură care ţipa isteric că vrea dreptate. Dacul fioros s-a transformat într-un cocalar cu pantaloni trei sferturi, şlapi şi burdihanul dezgolit, duhnind a mici şi bere, ascultând manele şi scuipându-mi coji de seminţe pe pantofi.

Varianta romanţată s-a risipit ca fumul de la grătare, mi-a rămas mâna întinsă să prindă himera. Până să mă dezmeticesc, se dusese. Am rămas cu senzaţia de pumn în plex şi m-am simţit străină, într-un loc străin, unde doar memoria morţilor mei îmi confirmă că am rădăcini în pământul ăsta.

Am plâns muţeşte toţi anii, fiecare clipă în care am sperat... mi-am plâns chiar încăpăţânarea de a crede în poporul meu. Câtă risipă făcusem şi cât de inutil! Am îmbrăţişat cu inima femeia cu cozi împletite şi bătrânul dac, apoi le-am dat drumul, i-am eliberat ca pe nişte fluturi. Locul lor nu e aici, e în altă lume care nu există. Nu exist nici eu, pentru că nu mai am voce... crănţinitul seminţelor, manelele şi motoarele turate ale BMW-urilor mi-au acoperit-o, iar ceea ce credeam eu că e ţipăt era de fapt un miorlăit de pisică muribundă.

Păcat... iubeam himera aceea, îmi mângâia sufletul îmi bucura mintea şi mai cu seamă, ascundea putreziciunea realităţii pe care refuzam s-o văd. În faţa mea sunt două drumuri: cel al resemnării şi cel al turmei, înţesat cu căcăreze. Unii încă mai cred că-s drajeuri de ciocolată.