joi, 10 mai 2012

Despre aşa zişii intelectuali de fiţe



Motto. Simplitatea rămâne cel mai sofisticat lucru

Nu ştiu cât mă deranjează prostia gregară, prostia infatuată, prostia fudulă, dar ştiu sigur că o altă categorie de oameni mă deranjează infinit mai mult, pseudo-intelectualii nefericiţi, sictiriţi, dezgustaţi şi plictisitori de moarte. Genul acela care pare etern constipat, suferind cu privirea în zare, capul în palme, lăsând impresia că secretele lumii stau nedescoperite în creierul lor sufocat de propriul ego. Genul care nu vede mai departe de o literă pusă aiurea, o virgulă sau o frază mai lungă. Genul de imbecili care au impresia că dacă ai un limbaj simplu şi franc, eşti superficial, cei pe care echilibristica intelectuală îi situează într-o ierarhie superioară a unei elite băşinoase şi etern nemulţumită. Genul autosuficientului miorlăit, veşnic jignit de existenţa altor oameni pe pământ în afară de el, moţul, miezul, sâmburele din prună.

El te-ar desfiinţa cu o frază alambicată pe care-a scremut-o 10 minute cu intenţia clară de a te face praf, dar se miorlăie pe toate gardurile dacă-l bagi în mă-sa. Genul care nu se implică în politică, nu se duce să voteze pentru că e sub demnitatea lui... Nu are timp pentru aşa ceva pentru că e prea ocupat să-şi admire părul soios, barba încâlcită şi să-şi miroase axilele nespălate. În plus, lenea o transformă în "stări" de lehamite, dezgust profund. Cum să se ducă el să voteze, el dodoaşca universului? Păi, cine mai crează poezii abstracte din care nu înţelege nimeni nimic în afară de tovarăşii lui de cârciumă? Cine mai scrie cugetări deprimante, adevărate perle bune de inclus în manualul sinucigaşului? Cine ar mai decreta că viaţa e naşpa, oamenii sunt inutili şi că-n general totul pute?

Mai mult de atât, am bănuiala întemeiată, că oamenii ăştia au o adevărată voluptate a suferinţei... Ei nu se implică pentru că vor să aibă mereu un motiv de suferinţă, de dispreţ, de sictir, ceea ce în mintea lor infatuată reprezintă superioritatea unei elite false, putredă şi nefolositoare. Ei au nevoie să se miorlăie, să se tânguie şi să bată câmpii... să-şi deplângă tinereţea în care ei, geniile neînţelese ar fi trebuit să emigreze undeva unde ar fi fost preţuiţi, adulaţi, etc...

Drept răzbunare pentru ratarea lor, îşi revarsă frustrările şi impotenţa pe cei pe care în îngânfarea lor îi consideră vulnerabili, slabi şi uşor de doborât şi preferă femeile, pentru că în adâncul lor au rămas nişte ţărani care consideră dar nu recunosc, că o femeie trebuie să-şi ţină gura, să umble cu doi paşi în urma bărbatului adulat. Pe bărbaţi îi evită din instincrt de conservare, pentru că oxiurii despre care vorbesc se sperie de o înjurătură neaoşă. Dau vina tot pe inteligenţa lor superioară, pe educaţia aristocratică de-a dreptul, pe sensibilitatea de artist, deşi nu sunt altceva decât nişte laşi nenorociţi.

Hai sictir, băşinoşilor!

luni, 7 mai 2012

Liber la ciolan!

Suflecaţi-vă mânecile baroni PSD, daţi drumul la curele să se reverse burdihanele, în curând vă veţi îmbuiba peste măsură. Lăsaţi neliniştile ce v-au umbrit fericirea de a suge de la ugerul statului, că ale voastre vor fi din nou ţâţele sleite. Ale voastre boturi hulpave vor morfoli ultimul strop de lapte, ultimul oscior. Lăsaţi şi grijile proceselor în urmă, căci istorie au devenit... neprihăniţi ca zăpada, curaţi ca lacrima veţi fi şi liberi la desfrâu, cu foamea a multor generaţii de nemâncaţi din care v-aţi născut. Să nu lăsaţi nimic, nouă nu ne trebuie, ne vom hrăni şi de-acum înainte cu speranţe pe care voi le-aţi ucis de atâtea ori: cu puşca, cu tancul, cu bâta de miner.

Să nu uitaţi să-i aduceţi un omagiu fierbinte tătucului vostru Iliescu, fără el aţi fi rămas şi azi lăcătuşi şi ciocănari la căile ferate, aprozărese obraznice sau cel mult şefi de secţie. Mulţumiţi sistemului de învăţământ care v-a dat posibilitatea să vă umpleţi de diplome cumpărate, de titluri pompoase. Lăţiţi-vă fundurile grase pe la ministere şi priviţi-ne la fel ca şi până acum: vaci de muls. Pentru asta trăim noi, poporul, să vă îndestulăm pe voi, nesătuii, găurile negre, blestemul zilelor noastre.

Unii ar spune că istoria vă va judeca, dar eu ştiu că istoria e scrisă de învingători, iar aceia sunteţi voi, nimeni nu se poate lupta cu foamea voastră insaţiabilă. Eu însă, am să vă judec în fiecare zi şi n-am să vă iert pentru anii pe care i-am pierdut sperând în zadar, niciodată n-am să vă iert!

P.S. Nu uitaţi să hrăniţi varanul, altfel vă înghite pe voi cu premier cu tot.

P.P.S. Antonescu, Bibicule, tu degeaba rânjeşti... nu pupi la Cotroceni.

duminică, 6 mai 2012

Frământările Fuhrerului de România

Marele conducător îşi strânse nodul cravatei cu un gest scurt şi hotărât, îşi trecu degetele prin părul tot mai rar şi mai grizonat, îşi netezi cearcănele vinete, înclină capul şi-şi semeţi bărbia. Oglinda părea prietenoasă, îi arătă figura dârză, privirea impenetrabilă. Zâmbi larg dezvelindu-şi dinţii într-un rictus răutăcios, exprimând răzbunare: „Mai existaţi voi ăştia de la Evenimentul Zilei?” Repetă din mai multe poziţii întrebarea, rememorând celebra interogaţie a lui Robert de Niro: „Are you talking to me?”

Îşi mai netezi o şuviţă ce se încăpăţâna să stea ridicată în creştetul capului şi-şi înjură în gând nevinovatul frizer, apoi natura ce nu ţinuse cont că într-o bună zi va deveni candidat la preşedinţie, invidioşii şi răuvoitorii care vor susţine că perna primită cadou de la organizaţia Prahova n-a fost de cea mai bună calitate iar somnul prea lung. Ridică din umeri, îşi reluă mina semeaţă: „Mă culc când vreau şi mă trezesc când vreau”.

Ieşi binedispus pe uşă, urcă în maşină şi-şi imagină tot drumul momentul în care va arunca orice obiect cât de mic care-i va aminti de Băsescu - inclusiv femeia de serviciu, după ce va fi preşedinte. Îşi sprijini braţul pe cotieră, două degete la colţul gurii ca şi cum ar fi stat în fotoliul prezidenţial. Se foi important şi pe măsură ce se apropia de mulţimea de ziarişti, mulţumirea de sine făcu loc iritării. „Termin eu cu ăştia, unu’ nu mai mişcă-n front”. Îi zări însă pe reporterii Antenei3 şi-i reveni inima la loc. Se-nmuie şi-i privi aproape cu duioşie, se simţi protejat şi important din nou. Coborî semeţ din limuzină, îşi trase sacoul de poale cu un gest aproape brutal, iar degetele i se răsfirară iar prin păr. Îşi aminti de şuviţa rebelă şi se pleoşti puţin. Blitzurile îi deranjau ochii şi se gândi iar la aluziile răutăcioase la somnul lui.

Constată că Victor era încă euforic, ceea ce îi provocă o stare de rău. Înţelese că-si pizmuia de moarte aliatul şi aproape se urî pentru asta. Nici măcar la aceeaşi masă nu mai încăpeau, Victor se lăţise şi-i ocupase şi ceva din jumătatea lui, la fel ca martalogul din generală care-l împingea la marginea băncii şi el nu putea riposta pentru că era firav. Se-nfipse şi el la declaraţii gesticulând, doar-doar s-o simţi Victor să stea pe partea lui de masă, însă aliatul lui parcă uitase de el... „Se dă mare”, gândi neputincios. În momentul acela, o ziaristă de la Evenimentul Zilei puse o întrebare. Profită de ocazie şi-i arse un şut în fluierul piciorului lui Victor şi se grăbi să-ntrebe ca-n oglindă: „Mai existaţi?” Cinci secunde mai târziu se felicită că nu întrebase „Are you talking to me?”


Articol publicat de subsemnata pe Hydepark.ro