luni, 5 martie 2012

Puţină decenţă s-ar putea?

Începe să mă deranjeze foarte tare eterna scuză a televiziunilor pentru că transmit toate mizeriile şi anume, că publicul cere aşa ceva. Publicul nu are de ales, asta primeşte, asta priveşte: crime, violuri, ţîţe goale, scandaluri false pentru publicitate, cu complicitatea vădită a moderatorilor.

Crimele au ajuns mană cerească: se pleacă de la actul în sine, apoi se întreabă vecinii: Vaaai ce om bun era, muncitor, cu două slujbe, paşnic, devreme-acasă... După vecini, se trece la hărţuirea familiei, a supravieţuitorilor, a moştenitorilor, se caută conturi în bancă, facturi neplătite, avere, amante, comori în grădină, schelete în dulap. Reporterii aleargă după victimele întinse pe targă, rănite, arse, schilodite, le bagă microfoanele pe gît: Cum te simţi? Ce-ai simţit în momentul în care te-a împuşcat, înjunghiat, violat, strangulat, bătut?


Se parcurg toate etapele în cazul în care victima moare, iar ultima e desigur, cimitirul unde se filmează familia plîngînd, jelind. Lor nu le prea arde de interviuri, aşa că le dau vecinii sau neamurile mai îndepărtate, întotdeauna se găseşte un doritor de a se vedea la TV, pentru că, nu-i aşa... publicul arde să afle impresii de la groapa cuiva. Nimănui, niciunei televiziuni nu-i mai pasă apoi de copiii care şi-au pierdut părinţii, de părinţii care şi-au pierdut copiii, pentru că între timp apare alt scelerat cu un pistol, o sabie, o furcă, un topor care omoară, schilodeşte, violează şi face rating. În concluzie, conform raţionamentului media, noi, publicul, suntem autorii morali ai crimelor, pentru că asta vrem să vedem la TV. Greşesc?