miercuri, 8 februarie 2012

Concluzii

Ce să fac eu dacă-s intuitivă din cap pînă-n picioare şi toate teoriile mi se confirmă, inclusiv aceea că romanii sunt misogini pînă-n prăsele? Şi la capitolul ăsta intră deopotrivă femei şi bărbaţi.
Am ocazia să constat rezistenţa mitocănească la apariţia unei femei în spaţiul public la fiecare articol pe HydePark, aşa că nu vă aşteptaţi să apară vreo femeie prim ministru sau preşedinte în următorii... hai să zic 100 de ani, optimistă fiind.

luni, 6 februarie 2012

Cît vrem să primim fără să dăm nimic în schimb?

Trăim vremuri interesante... gerul năprasnic a diminuat apetitul pentru proteste iar viscolul a făcut ravagii. În mod normal ar fi trebuit ca oamenii să uite de divergenţele politice şi să devină solidari, însă nu s-a întîmplat asta.

 De la primele troiene care au acoperit drumurile cu maşini cu tot, au blocat şoselele şi-au făcut practic imposibilă intervenţia utilajelor de deszăpezit, tot mai multe voci au început să se facă auzite criticînd, judecînd şi cerînd să li „se dea”. Toată lumea voia ceva de la autorităţi,  fiecare aştepta cu gura deschisă să-i pice o pară mălăiaţă în timp ce el stă cu mînile-n sîn, ţîţîie printre dinţi, plescăie buzele a dezaprobare şi arată cu degetul.

 De data asta atenţia nu s-a concentrat, canalizat asupra a două-trei persoane ca la proteste, nici împotriva naturii cu care nu te pui, ci la modul vag generalizat „ăia”.

Între timp „ăia” au devenit militarii, jandarmii, SMURD-ul. De la toţi „ăia”, lumea a vrut ceva: să-i scoată îngheţaţi, morţi sau aproape morţi din maşinile pe care n-au vrut  să  le lase în drum şi nu din simţ civic şi anume să nu încurce circulaţia, ci pentru că pur şi simplu au pus mai presus de viaţa lor o maşină. Unuia i-a reuşit, l-au scos mort iar pe femeia de lîngă el, aproape moartă.

Cînd spun uneori că nu mai înţeleg ce se întîmplă cu lumea asta, o spun pentru că chiar n-o mai înţeleg. Nu pricep cum de poţi sta cu mîinile în sîn aşteptînd să-ţi scoată armata, jandarmii şi pompierii apa din casă în timp ce tu stai la cîrciumă cu apa pînă la genunchi.

Nu înţeleg cum poţi spune că la fiecare ploaie torenţiala îţi vine apa pînă-n bătătură cînd tu nu eşti în stare să-ţi cureţi şanţul din faţa casei. Mi-e greu să înţeleg că la un incendiu lumea stă şi cască gura în loc să sară fiecare barem cu o găleată sau o lopată...

 La fel de greu îmi e să înţeleg tupeul cu care unii spun „plătesc poliţia, plătesc armata, plătesc jandarmii, e treaba lor”. Da, este adevărat, e treaba lor, poate chiar plăteşti taxe şi impozite, dar cum s-a ajuns oare ca  una să excludă pe alta? Care o fi fost momentul în care ai fost îndreptăţit să-ţi laşi sentimentele de solidaritate la o parte, să uiţi că eşti om şi că trebuie să fii solidar cu semenul tău?

De ce oare toţi acei oameni blocaţi pe drumuri judeţene la mică distanţă de localităţi, n-au pornit pe jos la adăpost, ştiind că nu au nici carburant destul cît să se încălzească, nici mîncare, nici pături şi binenţeles nici  lopată?

De ce oamenii din localităţile de care spuneam nu s-au mobilizat să le vină celor prinşi sub zăpezi în ajutor? Biserica ortodoxă de ce n-a făcut-o, sau ea ştie doar să primească fără să dea nimic în schimb?

Am tendinţa să cred că dezumanizarea noastră ca naţie este progresivă şi nu poate fi oprită atîta timp cît întoarcem privirea dacă vedem un hoţ buzunărind , un bărbat agresînd sau lovind o femeie pe stradă, un părinte bătîndu-şi copilul. Întotdeauna invocăm o sfîntă discreţie menită să ne confere eleganţă în locul laşităţii, pretinzînd c[ „nu e treaba noastră, nu mă amestec în familia nimănui”...

Cîtă vreme  uităm că locul nostru în societate nu reprezintă doar drepturi ci şi obligaţii, nu putem avea pretenţii la progres şi civilizaţie. Pentru că oricînd, putem fi noi în locul celui care a avut nevoie de ajutor şi nu l-am oferit. N-am întins o mînă, un pahar cu apă, nu ne-am deranjat nici măcar cu o privire. Probabil, în absenţa unei fapte bune, ne grăbim să dăm pomeni la cerşetori cînd ieşim de la biserică şi credem cu tărie că păcatul nepăsării a fost plătit cu doi lei.

Apoi ne întorcem spre autorităţi cu pumnul strîns spre Salvare, armată, poliţie, că n-au făcut destul... Că puteau mai mult, că noi meritam mai mult. Ei bine, eu cred că merităm exact atît cît ni se „dă”... nici mai mult, nici mai puţin.

Probabil va veni ziua în care vom înţelege că solidaritatea nu e un cadou, e un gest de umanitate pe care noi l-am uitat de mult... ziua în care romanii vor ieşi ca în copilăria mea să măture vara în faţa casei iar iarna să cureţe zăpada pentru că aşa e normal şi nu de teama amenzii. Poate aşa vom înţelege că Pămîntul se învîrte în jurul Soarelui, nu soarele în jurul oricăruia dintre noi.