joi, 24 noiembrie 2011

Incursiune în viitor

Decembrie 2011 - Fostul preşedinte Ion Iliescu se internează în spital în urma unei regretabile greşeli în bucătărie a doamnei Nina, care din cauză că nu mai vede aşa de bine ca pe vremea cînd era UTC-istă, a confundat ceapa cu fasolea cînd i-a preparat tovarăşului consort ceea ce credea dînsa a fi o tocăniţă, drept pentru care maţele foste prezidenţiale au suferit nişte acumulări de gaze burghezo moşiereşti. După 24 de ore de băşini discrete, tovarăşul este eliberat... ăsta... externat.

2015 - Fostul preşedinte Ion Iliescu se internează în spital. Surse din staff-ul medical ne dezvăluie că tovarăşul are uşoare tulburări erectile, dar ne asigură ca nu e nimic grav şi este externat după 24 de ore de investigaţii şi observaţii atente ale organului revoluţionar.

2020 - Fostul preşedinte Ion Iliescu o internează la obstetrică ginecologie pe doamna Nina. Diagnosticul ne loveşte ca o bîtă de miner peste ochi: cistita lunii de miere. Tovarăşul Iliescu respinge aluziile maliţioase cu privire la viaţa sa intimă şi susţine că el şi tovarăşa Nina sunt adepţii cumpătării, de aceea cistitele dînsei au o frecvenţă redusă: cam 1 la 20 de ani. După 24 de ore, cistita prezidenţială este vindecată iar tovarăşa externată pe ieşirea din spate ca să evite  demonstraţia unui grup de doamne PSD-iste care vor s-o linşeze pe motiv că-l oboseşte pe fostul preşedinte.

2021 - Fostul preşedinte Ion Iliescu refuză să se interneze în spital, pe motiv că Geoană a ieşit la pensie şi s-a retras la Dăbuleni, în concluzie, nu mai e cine să-l enerveze. Se internează totuşi a doua zi la neuro, din cauza unei căderi nervoase, din acelaşi motiv. Evident, după 24 de ore părăseşte spitalul, după ce în prealabil a jucat un şeptic pe insigne de pionier cu rezidentul Vadin Tudor.

2050 - Fostul preşedinte Iliescu e puţin deranjat de o apendicită cronică, de o unghie încarnată de pe vremea cînd era secretar la Timişoara şi se internează în spital. Apendicele este extirpat, la fel şi unghia şi sunt pune în formol. Iliescu nu este pus în formol deocamdată şi este lăsat liber după 24 de ore.

Plictisit, o ia pe tovarăşa Nina de cot şi  cu o voce gravă, încărcată de tristeţe  se trezi vorbind: măi dragă tovarăşă de viaţă... în sinergia faptelor şi-n meandrele concretului, am să-ţi mărturisesc ceva ce nu ştii despre mine... Toată viaţa mea m-a durut în cur de toţi  măi dragă, dar nici 24 de ore nu m-am tratat pentru asta.


Later edit: Nu-şi ia dracu' oamenii lui.

miercuri, 23 noiembrie 2011

Tatoiu strikes again

Nu mai poate romanul trage o băşină în ţara lui de spaima cotoroanţei de madam Tatoiu. În mod normal n-aş pomeni de ea de două ori pe zi, dacă n-aş fi văzut-o de dimineaţă pe B1 şi seara la ţaţa Măruţă, unde-o luase la frecuş şi scăzut nota la purtare piţipoancei lui Mazăre, playboul Constanţei şi a întregului neam.

Fata, cam peltică şi cu privirea de junincă tînără, a cam placat-o pe domna Veghetor Etern al Moralităţii şi Ordinii în Univers cu tupeul uneia care ştie că are pe cineva în spate,  întrebînd-o pe bună dreptate dacă stimabila nu poate dormi nopţile de grija ei şi amintindu-i că n-are ea treabă pe unde-şi flutură ea ţîţele noaptea.

La asta Stîlpul Moralităţii nu s-a prea aşteptat, a făcut-o proastă, credulă, chestii intelectuale de-ale ei, a întrebat-o ce notă are la purtare, iar  a făcut-o proastă, apoi a dat-o la-ndulcit şi i-a zis doar naivă după care a devenit brusc interesată dacă plăteşte impozit pe venit, respectiv pe biscuiţii şi pişcoturile ce reprezintă onorariul viţelei ca fotomodel. Aici, fata a dat din colţ în colţ, că probabil se jena de sumele cîştigate pînă acum şi n-a ştiut ce să răspundă, deşi dracu' a mai văzut vreo fufă care din bănuţii de la sutien şi chiloţi, dă fuga la fisc să-i dea partea.

Aş vrea să aflu numărul de telefon al domnului Tatoiu, să-l rog s-o ţină măcar pînă după sărbători acasă închisă în pivniţă sau legată de calorifer şi cu căluş în gură pentru mai multă siguranţă, nu de alta dar tare mi-e teamă că doamna se pricepe şi la istoria religiilor şi dracu' ne ia pe toţi cu evlavia-n braţe. Ofer recompensă.

Despre ipocriţi şi alţi maidanezi

Ne pricepem noi romanii la multe, iar daca ar fi sa judecam lumea prin prisma Monicăi Tatoiu, ne pricepem la toate şi evident, suntem cei mai buni la dat din gură. Totuşi, sunt de părere că există ceva la care excelăm şi anume, suntem ipocriţi de geme, plînge, lăcrimează şi crapă pămîntul sub noi.

 Ne place să facem bine, dar doar de sărbători şi pe lîngă biserici unde e dumnezeu pe-aproape să vadă şi să aprecieze corespunzător leul  pus în palma unei babe sau a unei ţigănci cu puradelul de împrumut în braţe, că puradelul pentru ele e ca salopeta şi cheia franceză pentru instalator sau patentu' pentru electrician, o unealtă necesară la locul de muncă.

Noi cînd facem bine, o facem condiţionat şi cu interes, pentru că dacă nu mai puteam de altruism, nu inventam zicala "facerea de bine, futere de mamă", nu aşteptam recompensa seamănului miluit şi nici pe cea divină. Noi nu avem conştiinţa binelui dezinteresat, pentru că pur şi simplu murim după oportunităţi şi considerăm că le merităm şi ni se cuvin de drept, pentru că altfel cum se explică tînguiala şi privirea lăcrămoasă spre cer atunci cînd dăm de necaz " Cu ce-am greşit eu doamne chiar aşa, de ce meritam eu asta?", pe cînd în momentele în care ne merge bine nu ne întrebăm niciodată "ce-am făcut ca să merit  fericirea asta?"

Cînd te depăşeşte vreun şmecher la semafor spumegi şi înjuri poliţia care nu e prezentă să-ţi facă ţie dreptate, dar dacă te trage pe tine pe dreapta şi te amendează pentru viteză sau alte alea, ţi se face un abuz strigător la cer. Te tărguieşti, minţi, negociezi şi la urmă încerci să mituieşti pentru că tu iubeşti dreptatea, dar doar cînd ţi se face ţie.

Am văzut la Protv de dimineaţă reacţia publicului prezent în balcoane la votarea legii maidanezilor: nişte cucoane isterizate, pline de lacrimi şi muci, una plîngînd în hohote de parcă ar fi murit mă-sa pe umărul unui domn, alta răcnind cu o voce gîtuită de isterie "nesimţiţii dracului", referindu-se la onor parlamentarii care au votat în favoarea legii. Aici voiam eu să ajung de fapt...

Unora le plac de nu mai pot "animăluţele", cu condiţia ca acestea să rămînă pe străzi şi să muşte oameni. Iubitorii ăştia consideră că "animăluţu'" odată castrat şi lăsat liber pe drumuri, mai trăieşte el o nimica toată, respectiv 10-12ani, timp în care el nu muşcă pe nimeni decăt dacă e provocat, nu face purici, nu se-ncaieră în haită, nu trag de sacoşe şi de poalele babelor, nu sfîşie decît copiii răi care nu ascultă de părinţii lor..

Există într-adevăr şi "iubitori" care-şi adună zeci de cotarle în casă, dar ferească dumnezeu să înfieze un copil! Copilul e un animăluţ care nu ţi se supune întru totul ca un cîine. El plînge, ţipă, are nevoie de haine, de educaţie, creşte şi te părăseşte, ori tu ca "iubitor", nu poţi permite aşa ceva, pentru că tu ai nevoie să te iubească cineva necondiţionat, asupra căruia să ai toate drepturile şi aproape zero responsabilităţi. Cîinele nu-ţi întoarce vorba, nu stă îmbufnat pe tine cu zilele, nu ţipă că vrea lucruri... Dacă tu "iubitorul" ai chef să te joci cu el, te joci că aşa vrei tu, dacă vrei să stai liniştit îi arunci un os de plastic şi te lasă-n pace.

 Îţi place soiul ăsta de iubire care nu te obligă la nimic. Te ştii adulat indiferent că meriţi sau nu şi adori să fii adulat. Cîinele nu te judecă , nu-ţi reproşează nimic şi te face să te simţi mai om, pentru că eşti stăpînul cuiva şi în final ajungi să ai pretenţia ca toţi humanoizii de pe planetă să dorească cu ardoare haite de cîini pe bulevarde.

Să nu se înţeleagă cumva că n-aş  iubi animalele... Le iubesc, dar la modul sănătos şi corect: am un animal, îl ţin în casă, îl hrănesc şi-l îngrijesc şi devine un membru al familiei. Îmi puiează pisica, nu arunc puii la gunoi sau pe stradă, ci le caut stăpîni care să-i iubească. N-am omorît niciodată vreunul şi nici n-aş fi capabilă, dar trebuie să înţelegem că locul cîinilor nu e pe străzi şi de douăzeci de ani nici o metodă n-a dat rezultate, iar eu una nu sunt de acord ca banii noştri să se ducă la nesfîrşit în inutile programe de protecţie, în adăposturi şi sterilizări de faţadă. Cine nu poate trăi cu ideea că aceşti cîini vor fi eutanasiaţi, să-i ia acasă. Mai simplu de atît nu se poate, nu?

Acum la B1, Monica Tatoiu vorbeşte despre Ferrari, cică pasiunea pentru maşina asta e un moft şi noi romanii nu avem meseriaşi care să le repare. Total greşit, bă doamnă dragă: cine are Ferrari, nu se duce la Nea Gică la servis cu ea  să-i dea două ciocane şi-un scoci la furtun. În al doilea rînd, cum poţi să zici că nu avem meseriaşi, măi doamnă Tatoiu? Păi cine pe pămîntul ăsta mai e capabil să nască meseriaşi ca ăla de-a reparat ditamai locomotiva Siemens cu o sîrmă şi-o creangă? Aud?

luni, 21 noiembrie 2011

Iar am idei, fugiţi!

Fiindcă azi împlinesc nişte ani, mai exact - pînă-n treizeci , am primit o mulţime de urări de mulţi ani şi din tot răsfăţul ăsta real şi virtual pentru care mulţumesc şi aici, s-a născut o întrebare, că mă ştiţi doar... Viaţa mea e un lung şir de întrebări, epifanii şi apocalipse ocazionale  cînd se anunţă la tv.

Să revin la întrebarea născută azi, în anul de graţie care este: Oare nu există şi oameni cărora le-ar fi mai pe plac urarea "Să trăieşti ca porcu', puţin şi bine?" Porcul e cel mai fericit animal: mănîncă, doarme, grohăie, se freacă de gard, îi fac alţii curăţenie şi are cel mai lung orgasm, cică juma' de oră, al dracului porc! E adevărat că în 99% din cazuri are o moarte violentă de cuţit, restul de 1% încearcînd să-l împuşte, gazeze, arunce-n aer, dar nu vorbim aici de oameni beţi stîncă, ci de oameni normali aşa ca mine, da?

M-am tot gîndit dacă mi-ar plăcea să trăiesc vreo 95 de ani cu minţile vraişte, scutece şi ţîţe pînă la genunchi. Răspunsul e categoric: groh, groh!