vineri, 21 octombrie 2011

Filcou

Se uită amuzată la cîinele beţiv al bunicului, ce dormea pe spate, cu labele răşchirate, icnind şi oftînd în somn. Îl părăsise în post pe bătrîn azi noapte şi venise de la han pe şapte cărări, intrase pe sub poartă lăţit ca plăcinta bunei şi adormise lîngă răzorul de flori, nepăsător la găinile curioase ce piguleau fire de nisip pe lîngă el.

În fiecare zi, pe la amiază, după ce se trezea bunicul după noaptea de pază la han, ocupaţia lui de pensionar de  ceapeu, să se mai ajungă cu banii şi să stea mai puţin pe-acasă, urma acelaşi ritual de înjurat cîinele cu patos, dar nu cu răutate, ci într-un fel admirativ şi drăgăstos. Niciodată nu-l lovea şi nici înjurăturile nu treceau mai departe de "Daracu' ducă-te în ţara lui, să te ducă". Cîinele deschidea un ochi, ofta şi se alinta singur, frecîndu-se de trotuar şi icnind se-ntorcea pe-o parte, de unde-l mai studia pe bătrîn cînd acesta nu se uita la el.

Pe toţi cîinii bunicului îi chemase la fel: Filcou, nume nemaiauzit şi nemaintîlnit, iar fata presupuse că e un derivat al vreunui nume unguresc, aşa cum pe toţi boii, taurii şi bivolii îi chema Iambor.

Ce-l deosebea pe cîinele ăsta de celelalte cotarle ale bunicului, nu era aspectul fizic... Era un cîine de talie mijlocie, lăţos, cu blana plină de scaieţi şi paie. Ceea ce-l făcea cu adevărat deosebit era faptul că dăduse în patima beţiei, cum se zice mai nou.. În fiecare seară îl lua bunicul cu el la han, să-i ţină companie şi poate şi să sperie eventualii hoţi. Cum hanul nu avea apă curentă, tot ce rămînea prin pahare se turna într-o copaie metalică cu apă, iar Filcou însetat după drumul de 4 kilometri, se obişnuise să bea "apă" doar de-acolo. După ce hăpăia coctailul de bere, vodcă şi vin, se-ntorcea acasă, fără să-i pese cîtuşi de puţin de stăpînul rămas să păzească singur.

La drept vorbind, bunicul începuse să aibă convingerea că javra bătea tot drumul ăla, doar ca să se îmbete ca porcu' şi atît. Îl mai privi lung şi cu reproş amuzat şi-l mai drăcui încet de vreo două ori. Cîinele se ridică şi se întinse căscînd zgomotos şi se prăbuşi la loc, doi metri mai încolo.

La vreo două luni Filcou, cunoscut deja ca alcoolic notoriu, rătăci drumul spre casă şi nu mai apăru o vreme, cu toate că sora fetei îl aştepta cu un pumn de bomboane în fiecare zi, pe care obişnuiau să le ronţăie împreună în vremurile cînd escapadele lui nocturne se rezumau doar la drumul spre casă.

Bunicul le povestise în vacanţa următoare că Filcou îl vizitase vreo două luni mai încolo însoţit de o căţea, complet reabilitat. Se însurase şi părea fericit şi treaz.