vineri, 12 august 2011

Vin ruşii

"Cînd or venit ruşii..." Aşa începeau poveştile bunicii  în cîte-o seară grea de vară, cînd doar greierii făceau semiîntunericul viu. Poveştile erau completate, corectate şi îmbogăţite de alte bătrîne, cu broboadele la gură, cu voci grave în care se simţea încă spaima. Spaima de ruşi.

"Ne-or mîncat toate găinile şi muşcau din clisă ca din măr... Pe noi ne-o ascuns tata în pod şi de-acolo i-am văzut cum îl împungeau cu puşca să le dea mîncare şi băutură. Plîngeam pe-nfundate să nu ne-audă din casă, unde întorceau tot cu susu-n jos şi nici după ce plecau n-aveam curaj să ne scoborîm", povesti Ana lui Mihaiu.

"Pe mama or găsit-o la cuptorul de pită, suspina Floarea Mitrului, i-au ridicat poalele şi-au batjocorit-o de faţă cu tata pe care-l bătuseră aşa de rău că nu se mai putea ridica de pe jos. Noi am fugit prin ogradă şi nu ne-am oprit pînă-n pădure de unde n-am mai ieşit trei zile".

Fetiţa asculta ca niciodată, fără să scoată un sunet. Se uita de la una la alta, la feţele femeilor pe care ea le vedea bătrîne şi vedea în ochii lor frica şi groaza acelor vremuri.

Mai tîrziu, făcută ghem în braţele bunicii, sub duna caldă şi grea, adormea cu gîndul la fetele din podul în care ea nu mai avea loc de prune uscate. Visa mereu acelaşi vis în care ea era pe un maidan şi veneau ruşii. Ea se ascundea sub un strat gros de praf, inima-i bătea să-i spargă pieptul cînd auzea o voce aproape de ea. Se trezea udă de transpiraţie, gîfîind:

- Bună, or venit ruşii iară?

duminică, 7 august 2011

Foc şi pară

De-a lungul existenţei am întîlnit o mulţime de vampiri... Nu, nu vampirii din filmele proaste, ci vampiri şi paraziţi care se hrănesc cu energia ta, se reazemă de tine ca să se conserve ei pînă te secătuiesc de puteri, te lasă ca o coajă goală de nucă pe care apoi, nefolositoare fiind, te aruncă cît colo, căutînd un alt rezervor de energie, un alt suflet de parazitat şi lichidat.

Paraziţii sunt pretudindeni, lîngă fiecare dintre noi. Cei mai norocoşi avem doua unul, cel mult doi ... Alţii mai ghinionişti, ca mine de exemplu, atragem ca nişte magneţi în fiecare etapă a vieţii trîntori ce rîvnesc să-ţi trăiască viaţa, să-ţi imite gesturile, plîngăcioşi ce au nevoie de umărul tău ca să-şi şteargă mucii, oameni care te abordează pe messenger în ciuda semnului "ocupat" şi-ţi spun printre emoticoane somnoroase, că se plictisesc la serviciu, invitîndu-te astfel să fii bufonul, enterteinerul, sau tomberonul în care să-şi golească frustrările.

Mai sunt şi oameni care se plictisesc pînă şi acasă şi-ţi reproşează lipsa de ospitalitate arătată prin gesturi şi priviri neprietenoase, prin felul în care deschizi uşa doar pînă la jumătate, semn care ar trebui să fie suficient de clar încît plictisitul să nu forţeze o deschidere mai largă, sau să întîrzie prea mult în dreptul uşii făcîndu-se astfel că nu pricep mesajul foarte evident de "lasă-mă dracului în pace".

Parazitul principal ce a ajuns să mă secătuiască prin simpla prezenţă pe lîngă alţii ocazionali e Aurica, mai ales acum de cînd i-a luat casa foc, erijîndu-se într-o victimă inocentă şi nedreptăţită de soartă şi divinitate, cu pretenţia ca din ziua aceea nefastă pentru ea, pămîntul să se învîrtă invers, iar soarele să lumineze doar partea ei de lume.

În ziua în care i s-a aprins casa, (reamintesc pe această cale că e lipită de a mea), Aurica a pus haine la spălat în ceea ce cred că a fost maşina din prima generaţie de automate care s-au inventat. A băgat-o în priză şi s-a dus liniştită în veşnicele şi obligatoriile ei vizite la babele şi ciurucurile străzii, pe unde de obicei o uită dumnezeu, pentru că ea e genul care se plictiseşte acasă la ea şi mai mult de atît nu poate pricepe în ruptul capului dorinţa unora de fi singuri şi mai ales cum nu te poate umple   de fericire prezenţa ei şi a ţigărilor puturoase de contrabandă pe care şi le-aprinde în momentul în care ai făcut greşeala să-i dai drumul în casă.

În timp şi-a dezvoltat un plan care să-ţi înfrîngă orice rezistenţă, făcînd atfel imposibil şi zadarnic orice efort de a o ţine la uşă. Îţi cere ceva după care trebuie să intri şi cum te ştie suficient de simţit încît să nu-i închizi în faţă şi să o laşi să aştepte afară obiectul care devine de fapt un pretext cu care te obligă să o tolerezi, în ciuda faptului că ŞTIE că prezenţa ei nu e dorită deloc.

Probabil că şi în ziua incendiului forţase uşa şi politeţea cuiva, pentru că înafară de cîteva babe nebune care o caută, nu ştiu pe nimeni care s-o agreeze sau să-i caute compania, nu de bunăvoie. Avusese noroc cu un vecin care văzuse fumul ieşind prin geamul de la baie, el a dat alarma în curtea noastră şi au spart geamul de la uşă, au stins focul cu extinctoarele şi un furtun. Pînă au venit pompierii, focul fusese stins, ei verificînd doar să nu se fi propagat prin pod şi la noi. Cînd totul se sfîrşise, apăru diva străzii, moment în care o vecină o luă milostivă după umeri şi-i explică cu menajamente ce se întîmplase. Aurica decise că se sinucide, că munca ei de-o viaţă, că ce se face ea, după care îşi aminti că se asigurase în două locuri.

Cum nici prea mulţi neuroni nu se-nghesuie în cutia ei craniana, nici alte publicaţii în afară de Integrame nu i-au dat bătăi de cap de-a lungul vieţii, nici copil n-a crescut preferînd să-l dea pe unicul la casa de copii, banul a fost întotdeauna singurul obiect de care a simţit un ataşament mai mult decît firesc şi însăşi imaginea, sunetul, foşnetul lor, îi dădură puterea să renunţe la planurile sinucigaşe. Cîteva săptămîni şi-a făcut dosarul, a scos din casa patul făcut scrum, televizorul care incorporase telefonul, atît de topit era, faianţa căzută de pe pereţi şi gresia pleznită de la căldură.

Cum societăţile de asigurări sunt întotdeauna dispuse să-ţi ia banii şi au pretenţia s-o faci la timp, nu mai sunt atît de dispuse cînd e vorba să te plătească, aşa că Aurica doarme de vreo 3 luni pe la babe şi se războieşte cu asiguratorul. Abia săptămîna trecută a primit banii şi-a început forfota, bocăneala şi înjurăturile beţivanilor pe care şi-i aduce să presteze tot felul de corvoade, precum curăţatul de praf al podului. Pentru că Aurica ar fi într-o lumea perfectă a ei, un conducător de sclavi, nimic nu o face mai fericită decît să plătească pe cineva pe care să-l umilească. Asta îi dă ei impresia că e la apogeul existenţei ei mizere de alcoolică şi tîrfă lipsită de suflet şi sentimente.

Aurica s-a temut mereu de foc, mai puţin în ocaziile în care adormea beată turtă cu ţigara aprinsă în aşternut şi-n care avea noroc cu mine că mergeam s-o verific, să-i iau chiştocul dintre degetele arse şi să-i închid uşa. Acum, sunt atît de sătulă de ea încît, probabil nu mi-ar mai păsa ce i se întîmplă, 16 ani fiind pentru mine o încercare mult prea lungă şi am decis că nu merită nici măcar simbolicul pahar cu apă.

Am vrut să spun ceva cu povestea asta... Mă gîndeam zilele astea că nu degeaba i-a luat casa foc la cîtă răutate şi energii negative s-au adunat între pereţii ei, cîte zdrenţe umane au populat-o în diferite scopuri.Şi cică, după faptă şi răsplată, sau primeşti întotdeauna ceea ce meriţi indifernt de părerea ta, pentru că nu-ţi poţi agresa la nesfîrşit semenii, nu poţi da răutate şi să aştepţi în schimb doar înţelegere şi compasiune. Nu poţi trăi o viaţă pe spinarea şi banii altora, fără să-ţi treacă prin minte că într-o zi vine scadenţa şi vei fi nevoit să plăteşti într-un fel sau altul.

Şi nu-i poţi cere fiului abandonat în orfelinat să-ţi trimtă banii pe care şi-i cîştigă din greu printre străini. Nu poţi dacă nu te cheamă Aurica. Ea a putut şi a făcut-o, iar el s-a conformat cu toate că ştie că nici măcar casa n-o va moşteni în veci, promisă fiind mai multora în schimbul favorurilor şi satisfacerea nevoilor ei parazitare.