duminică, 10 iulie 2011

Filmul cu Dorel

N-am înţeles niciodată apetitul americanilor pentru filme cu vampiri, zombi şi mutanţi, anaconde ucigaşe, monştri marini, melci asasini şi alte bazaconii. Cum ieri au fost ştiţi voi cîte catralioane de grade la umbră, am zăcut în casă la răcoare şi la TV, butonînd canalele de filme şi din toate tîmpeniile, am ales un film cu Dorel. Nu Dorel ăla...

Acţiunea se petrece într-un viitor postapocaliptic, nu ştiu ce anume a distrus planeta, că n-am prins începutul, cert e că oamenii care rămăseseră erau cam prostănaci: uitaseră să citească şi să scrie, sau nu-i învăţaseră părinţii, dracu' ştie. Cert e că nu aveau grija bacului, aveau în schimb alte probleme: mutanţii.

În vreme ce bărbaţii normali erau îmbrăcaţi în fîşii de piele care lăsau să se vada muşchi bine lucraţi la sală, femeile pensate, epilate şi cu fîşii şi mai subţiri ce acopereau doar chestiile absolut necesare, mutanţii erau zdrenţăroşi, jegoşi, purulenţi, aveau dinţi mizerabili şi răgeau. Scopul lor era să muşte oamenii normali, sau să-i zgîrîie, contaminîndu-i astfel de boala lor, să-i zicem mutantită.

Desigur, exista un leac care putea salva rămăşiţa de omenire, iar acest leac se numea "pulberea galbenă" şi partea nasoală e că o deţinea un tiran şi-un dictator abject, care locuia într-un bloc neterminat pe-o insulă şi nu mai dădea pulbere nimănui, o ţinea pentru fie-sa care se fîţîia şi ea prin blocul ăla, plină de farduri pe la ochi.

Într-o zi, o gaşcă de mutanţi atacă satul lui Dorel. Dorel era fată. Blondă, dar nu natural. Tribul s-a ascuns într-o peşteră, unde popa satului ( evident, nici după apocalipsă nu scăpăm de ei), insista că doar prin rugăciune pot scăpa de monştrii ăia care le ocupaseră satul şi din cînd în cînd mai veneau la gura peşterii ferecată cu bîrne şi băgau cîte-o suliţă în fraierul care stătea prea aproape.

Dorel scăpă împreună cu încă o gagică şi trei bărbaţi, făcură repede o plută şi-o porniră pe rîu în jos să caute insula chitrosului ăla ce ţinea pulberea  doar pentru el şi paraşuta de fie-sa. Pe drum aflăm că unul dintre băieţi ştie să citească, amănunt foarte important, pentru că el urmează să continue munca tatălui său care de fapt descoperise leacul, iar ăla rău i-l furase, că pe lîngă că era un nenorocit de dictator, mai era şi hoţ pe deasupra. Mai aflăm şi că mutanţilor le e frică de apă, ceea ce nu-i împiedică însă să dea cu bolovani în eroii noştri, de pe mal. Evident că scapă, că aşa vrea regizorul şi mai ales pentru că e în joc soarta omenirii.

Pe drum aprind nişte cauciucuri într-un far ca să anunţe pe alţi eroi pozitivi că au nevoie de ajutor, vin mutanţii peste ei, se bat, unul din ăia buni rămîne prins într-o crăpătură cu un mutant mort peste el, restul se duc cu pluta mai departe.

Ajung la insulă, care cred că fusese Manhattan-ul înainte, dar acum e de nerecunoscut: bălării peste tot şi gunoaie, nişte indivizi biciuiesc pe alţii, în sfîrşit, un jeg de situaţie.

Ăştia buni, inclusiv Dorel observă că s-au contaminat pentru că le curge sînge din nas. Fiecare, în diferite momente, pun mîna la nas, apoi se uită îngroziţi la degete, apoi unul la celălalt. În loc să-i doboare groaza, să se sinucidă cum fac fraierii de prin Covasna cînd se termină vinul, ei se însufleţesc şi devin mai hotărîţi să obţină leacul. Sunt prinşi de o patrulă sau aşa ceva şi duşi la şefu', care le spune de la obraz că ciuciu pulbere galbenă, că o ţine pentru fată-sa care e mai cu moţ decît restul omenirii.

Ăla micu' vine curajos cu argumentul suprem şi-i spune că ştie să citească, astfel se va putea apuca să produca pulbere în cantităţi industriale, să ajungă la toată lumea. Buuun zice ăla rău,  în bibliotecă cu el, cu toate că era convins că băiatul mănîncă ...kebab, sau moare înainte de a deveni patron de fabrică de medicamente, pentru că începe să-i curgă sînge şi din ochi şi să aibă nişte crampe groznice, cam ca alea după ce mănînci iahnie de fasole cu ceapă.

Dorel e aruncată pe-un balcon, sîngerează şi o doare burta... Mai are numa' un pic pînă se transformă în mutant, suspans maxim.

Norocul lor e că tipul care fusese cu ei, se rătăcise la un moment dat, astfel, putuse să-i urmărească şi să vadă unde erau duşi şi vine să-i salveze. O prosteşte pe fata şefului care nu era rea ca taică-său, să-i arate unde e ascunsă pulberea. Fata se cam codeşte, cică ea nu trădează, bla, bla, dar pînă la urmă băiatul ăsta îi zice vreo două de la obraz despre omenire şi fata se-nmoaie ca untul la soare.

Praful era ascuns într-o lanterna, sau cel puţin eu aşa am văzut, băiatul cu limba mieroasă ia lanterna, îi dă pe la nas lui Dorel, care se opreşte instantaneu din sîngerat, apoi se duc la deşteptul satului care-şi prindea urechile între cărţile aruncate de-a valma prin ruinele bibliotecii, pînă găseşte manuscrisele lui tată-sau. Mulţumit de rezultat, cade şi se ţine de burtă, semn că se transformă în mutant, moment crucial în care apare Dorel cu lanterna salvatoare.

Se grăbesc înapoi în satul asediat , ăla rău îi urmăreşte. Mutanţii plini de bube şi jeg rag prin sat, popa era mort cu toate rugăciunile, iar restul se tăvălesc pe jos cu dureri de burtă, dar praful ajunge la toată lumea. Apăruseră ajutoarele aduse de ăla ce rămăsese înţepenit în crăpătură şi fac măcel printre monştri. Vine şi ăla rău să-şi ia pulberea înapoi, trage cu arbaleta în ăla care ştie să citească, dar sare înţepenitul în faţa lui şi-ncasează el săgeata, în umăr, desigur. Ăla micu' se enervează pentru prima dată în viaţa lui şi-i arde o secure-n piept lui ăla rău, care moare repede.

La sfîrşit, tot satul e fericit, iar Dorel îi învaţă pe copii alfabetul, semn că omenirea e pe drumul cel bun. Copiii par bucuroşi, însă ei nu ştiu ce-i aşteaptă: teze, bac, camere video. Deşteptul satului a primit un cal de la cineva şi dispare în zare călare: se duce înapoi în Manhattan să pună bazele industriei farmaceutice post apocaliptice.