sâmbătă, 8 ianuarie 2011

Crazy

Am vrut să scriu ceva de-o profunzime nemaivăzută. Noroc că m-am răzgîndit, pentru că dacă nu ştiţi, mă gîndesc şi mă răzgîndesc des şi asta mă cam ţine ocupată.

M-am dat cu Finalgon Bunicule, pentru că mă chinuie nişte junghiuri afurisite, iar acum mă ustură spatele. Sunt în flăcări.

Portiera nu se deschide nici acum decît pe dinăuntru, dar în plus mi s-a bulit blocul de avarie şi mi-a rămas farul stînga aprins. Scos baterie, căutat fiţuica cu codul pentru radio, gîndit cum se introduce mîine şi foarte serios la vînzare şi fugit în lume.

Înjurat molcom şi fără vlagă, făcut cafea, fumat rezonabil că n-am avut ce. Sunt 11 grade, ceea ce mă termină meteo-fizic.

Ascultat Urania. Bătut cîmpii ca de obicei. Autocritică nemiloasă în gînd, gura încleştată. Visat cai verzi pe pereţi. Gătit găină moartă de bătrîneţe cu o butelie şi o cadă de apă plus vin alb, mai bine-l beam.

Ros oase, tricotat rochie de coctail. Posibilitatea purtării rochiei la coctail: zero. Realism, pragmatism, cai verzi pe pereţi iar. Sunt un catîr cu dureri de spate.

Am ţigări, făcut cafea, ascult muzică leşinată, viaţa e frumoasă. Perspectiva zilei de mîine: aceeaşi ca şi azi minus găina bătrînă deşi mai am două în congelator.

joi, 6 ianuarie 2011

Postare din 12 martie 2009 "Ţigănie cu curve"

Azi a intrat în salon o ţigancã, din aia cu poale; înaltã şi frumoasã, cu câteva fire cãrunte ieşind de sub basma. Întreba de manichiurã, cât costã. Mã ridic în picioare, pentru cã mã gândesc la geanta lãsatã la recepţie şi la telefon. Îmi trece prin cap cã poate face schema aia cu milionu` scãpat pe jos în scop de distragere a atentiei şi de furtişag.

În schimb s-apucã dintr-o datã sã povesteascã despre una din blocul la al carui parter e salonul, cum cã i-ar fi luat bãrbatu' de vreo doi ani, cum ea are 5 copii şi 2 nepoţi şi cum unu' din copiii ei s-a taiat pe mânã de necaz şi supãrare.

Îmi aratã cu mâna stîngã gestul ãla de tãiat venele, mai zice cã ea a avut casã mare şi acuma stã în chirie cã “rumunca” i-a mâncat banii ţiganului şi cã aia trebuia sã ştie cã “ţiganu' nu se însoarã cu o rumuncã numa' fute la ea şi trebuia sa-l lasã-n pace”.

Ţiganca se aprinde şi mai tare: “curva ãia aici vine la manichiurã, ca io ştiu ca am urmarit-o, şi mai ştiu şi unde umblã bãiatu` ei la şcoalã, mã duc şi acolo sa fac scandal sã ştie toata şcoala ce curvã e mã-sa”.

Încerc cu succes s-o conduc spre usã, ea gesticuleazã şi se scuzã într-una, cum cã n-a venit sã facã scandal, da' cã Laura aia, curva adica “ţigan şi-o gãsit? N-o putut sã lasã-n pace, numa` sã mânce banii de la familia lui?”

Ieşim afarã, vãd cã o aşteaptã un taxi din el coboarã o ţigancã bãtrânã, apoi un bãiat de vreo douãzeci de ani, care urcã şi ei treptele salonului, mie mi se cam face pielea de gãina... I see dead people, salon fãrâmat, investiţie dusã pe scula unui ţigan, datorii la bancã, faliment, spectrul sãrãciei, etc.

Ajunge şi baba sus, ea e mai potolitã... Între timp tânãra coboarã, se duce în faţa blocului unde începe sã ţipe “sã aflã toatã lumea”. Curvooooo, ieşi afară!

Bãtrâna îmi povesteşte şi ea isprava ţiganului falit, bãtaia pe care norã-sa i-o administrase ieri “curvei” în nuş' ce bar. O întreb într-o doarã a cui mamã e ea; îmi zice ca a lui, a impricinatului, a ţiganului adulterin şi tocãtor de bani cu rumuncele.

Mã simt mai în siguranţã, pentru cã bãtrâna e rezonabilã, eu profit şi-i zic sã-şi potoleascã nora, cã aia voia sânge: “d-aia vin cu ea doamna, ca sã nu facã ceva prostii, cã vre sã omoarã pe ea, curva dracului care i-o supt-o si d-aia nu se poate dãspãrţi de ea”.

Curiozitatea mã-mpinge rãu: “da` el unde stã acuma?” “Acasã doamna, cu nevasta da' o mâncat curva banii dupe el şi acuma stã în chirie”.

O lãmuresc cu greu că nu întrebãm clientele cum le cheamã, cã nu ştim cine e Laura şi cã-n general, nu ne intereseazã.
Bãtrâna şi nepotu` coboarã treptele, urcã in taxi, urcã şi tânãra, apoi coboarã, se duce iar în fata blocului.

Mai aud de douã ori cuvântul “curvă” până sã-nchid uşa, apoi urmãrim discret scena de la geam. Într-un final, vãd taxiul cã iese de pe alee, dã o tură, intrã pe capătu' celalalt; opreşte, stã un minut, apoi porneşte iar. Repetã schema asta de douã ori, dupã care nu-i mai vãd toatã ziua. Mã aştept sã revina mai pe searã, dar nu apar.

Aş fi curioasã sã ştiu dacã numita curvã Laura o fi aia de obişnuieşte sã arunce tampoanele folosite pe geam fix sub al nostru, iar dacã e cumva chiar aia, mi-aş dori ca ţiganca aia sã mãture parcarea, aleea şi strada cu ea şi eu sã mã uit ca la spectacol.

Povestea unui interviu, sau pe romaneşte "te fuţi fă şi slujba-i a ta!"

Nu sunt feministă, sunt de părere că atît femeia cît şi bărbatul îşi au rolul lor distinct în societate şi familie. Nu pot însă să nu observ că de multe ori, se pare că unii trăiesc încă în comuna primitivă unde după mîncare, principala monedă de troc e sexul, in sensul că tu ca bărbat ai de oferit să zicem o slujbă unei femei care pentru această slujbă se presupune că ar trebui să-ţi ofere sex.

Să ne imaginăm următorul scenariu:
Ea, o femeie între două vîrste, atinsă binişor de criză îşi caută de lucru.

El, un străin cu SRL în Romania, caută un candidat şi nu găseşte persoana potrivită pînă nu vede CV ei cu poză şi decide spontan că ar fi numa' bună.

Îşi dau întîlnire în lobby-ul unui hotel de 5 stele, loc foarte popular pentru companiile de fiţe în căutare de recruţi.

Ea ajunge mai devreme, dar ca să nu trădeze vreo urmă de disperare, mai rămîne în maşina proprie a cărei uşă nu se mai deschide decît pe dinafară, nevoită fiind să-şi lase geamul jos după ce se asigurase în prealabil că n-o vede nimeni şi decide să mai stea călare pe telefon pînă se face un moment rezonabil.

Trec alea zece minute în plus, trînteşte portiera peste centura ce nu se retrăsese la timp şi elegantă, parfumată, în ţinută biznis, intră în hotel.

El o aştepta deja în faţa unui pahar cu vin, ceea ce n-o îngrijoră deloc, gîndindu-se că omul îşi făcea siesta după prînz.

După nişte discuţii banale despre vreme, ea întrebă despre slujba în discuţie. El acuză o cădere de glicemie şi o invită galant la masă. Ea acceptă, pentru că nu i se păru nimic ieşit din comun, doar o relaţie civilizată între doi oameni care au ceva de oferit şi se mută cu al doilea pahar de vin al lui şi cel de Fanta al ei, în restaurant.

Ei i se pare pentru o clipă că el se cam clatină, dar pune asta pe seama nefericitei căderi de glicemie, deşi după cîteva minute el vorbeşte incoerent, respectiv una din deal, una din vale.

Apare ospătarul, ia comanda, el se cam bălăngăne pe scaun. Ea, dă semne de nerăbdare că-n definitiv dacă voia să vadă oameni beţi, putea foarte bine să-i ducă nişte pălincă Auricăi şi să stea s-o privească cinci minute după ce-o dădea pe gît.

Bărbatul continuă să înceapă propoziţii pe care le lăsa în suspans, motiv pentru care ea îşi pierdu răbdarea şi întrebă vădit iritată:

- Totuşi, de ce m-ai chemat aici?
El bîiguie fără noimă, o priveşte cu subînţeles, îşi plimbă cică senzual limba peste buzele vinete, iar din înşiruirea de cuvinte distinge doar "you don't have to be scared".

- Do I look like a scared woman?
Îi sărise muştarul.

- I pay for everything, făcu broscoiul cu un gest larg de Rockefeller.

Femeia se ridică şi-n timp ce-şi îmbrăca paltonul îi reproşă:
- You should have been sober. And you know what? Stay here, eat your your lunch an then, go fuck yourself!

Bărbatul rămase înmărmurit şi repeta "please, please"
Ea îşi înhăţă poşeta, se îndreptă spre chelner şi-i zise:
- Presupun că nu puteţi anula comanda mea, dar nu e nici o problemă, pentru că plăteşte domnul tot, la revedere.

Regretă doar că nu-i comandase cea mai scumpă şampanie, să se-nveţe minte că nu toate romancele sunt moarte de foame şi că nu oricare dintre ele e dispusă să plătească în pat pentru o slujbă.

Morala? Nici străinii nu-s mai evoluaţi cînd e vorba de pizdă.

marți, 4 ianuarie 2011

Să vorbim şi despre rataţi - Azi, Mihai Mitoşeru

Cînd omul n-are nimic interesant de zis, e mai bine să tacă. Aşa şi cu scrisul, doar că pe mine mă frămîntă o chestie şi anume, cu ce se ocupă Mihai Mitoşeru în prezent?

L-am văzut între Crăciun şi Anul Nou la o emisiune pe antena2 parcă, forfecînd mitocăneşte toate "vedetele" din showbiz-ul autohton. Mitocăneşte n-ar fi nimic, că eu nu ştiu cum şi unde a fost educat băiatul ăsta, dar nici măcar haz nu are, că de misogin este cît cuprinde.

De pildă, se întreba gînditor "ce altceva poate face o femeie decît să... sugă" sau "cine e Adelina Pestriţu" dînd de înţeles că de la înălţimea celebrităţii proprii nu s-a uitat never la ţîţele fetei ăleia.

A mai făcut o glumă absolut scabroasă unde implica o nepoţică a lui într-o invitaţie cu tentă sexuală adresată lui Irinel Columbeanu, la care prezentatoarea şi cealaltă invitată, au găsit de cuviinţă să schimbe între ele priviri jenate şi chiar să roşească.

Acu, mă întreb eu la modul cel mai serios: de ce îşi închipuie băietul ăsta chel, urîţel, fără calităţi sau talente evidente, fără umor şi-n general absolut nesemnificativ, că ar fi un arbiter elegantiarum , sau măcar vrednic să-şi dea cu părerea despre diversele piţipoance ale momentului?

Ce-a făcu el notabil pentru cultură, eleganţă sau stil de-l cheamă televiziunile să-şi dea cu părerea că din cîte ştiu eu, nu ducem lipsă de rataţi şi ar putea să găsească oricînd 10 mai de doamne-ajută în locul lui. Mai puţin rataţi, desigur.

duminică, 2 ianuarie 2011

Cu ce mă ocupam eu înainte de Crăciunul 2009...


Mi-ar plăcea să salvez lumea. Să fiu un fel de Supermăniţă. Să ajung la accidente, să scot oamenii dintre fiare contorsionate, să-i salvez  de la înec, din incendii.

Mi-ar plăcea să ies biruitoare cu victima în braţe şi modestă să dispar in ceaţă. Staţi, tăiaţi ultima parte! N-aş putea s-apar de nicăieri cu victime peste 20 de kile. Sunt mică de statură. Buuun, trecem peste asta, dar insist să dispar în ceaţă cu tot cu modestie, pentru că aşa ar fi nobil. E drept că orgoliul meu ar vrea altceva, dar să ne ţinem de nobleţe şi altruism dezinteresat.

Alaltăieri m-am pornit la cumpărături, adică ultimele fleacuri, gen: praf de copt, zahăr vanilat şi pătrunjel verde. Am zis că mă duc la piaţă dar cum ploua, m-am gandit că ar fi mai comod la Carrefour şi-am luat-o spre Palatul Baroc, adică în sens invers pieţii.

Nici n-am trecut bine de semafoare, cand vad un bărbat întins pe jos în spatele unei maşini. Opresc şi alerg să-l salvez. Alerg doar dupa ce-mi blochez uşile din interior că nu-mi mai merge telecomanda, după ce-mi iau poşeta, telefonul din bord, aşa că alergatul meu e mai întarziat ... 

Omul se ridicase deja, il ajutase o fată. Maşina accidentatului e buşită rău in stanga şi aflu ca încercase să întoarcă pe linie dublă continuă. Era DE VINĂ! Peste drum, vreo 8 băgători de seamă, majoritatea pensionari, îşi dau cu presupusul. 

Omul leşină în braţele fetei, încerc şi eu să-l susţin cumva. Are ochii daţi peste cap. Încercam să-l aşezăm în Dacia papuc buşită. Îşi revine. Eu dau să-i deschid portiera, el leşină iar, impingand portiera în cădere. Îmi prinde degetele rău.

Ţip muţeşte, adică deschid gura şi nu scot un sunet, deşi am impresia că răcnetul pe care l-aş fi scos ar fi mutat pamantul de pe orbită. Îmi privesc trei degete pulsand. N-am voce nici acum. Fata se uita la mine lăsand capul într-o parte, ca şi cum l-ar fi scuzat. Leşinatul îşi revine cu toate că io nu-i găsisem pulsul. Poate-l voiam mort preţ de o secundă.

Vine poliţia în trei minute, Salvarea la fel. Sincronizare perfectă.

Eu sunt plină de noroi pe pulovărul meu portocaliu cu tot felul de chestii din nucă de cocos şi pe blaniţa mea albă. Plec. Fata cu care ţinusem leşinatul îmi doreşte sărbători fericite, cred că îi vine să mă pupe sau ceva. Am fost singura care am oprit. Pe partea cealaltă de drum, numarul băgătorilor de seamă a crescut. Evaluează cat ar costa reparaţiile Loganului care-a buşit Dacia papuc. 

Mă întorc acasă să mă schimb. Am senzaţia că am făcut ceva eroic. Asociez actul meu de bravură cu 24 decembrie şi încerc ca de obicei să profit, să ies cumva în caştig. Ceva cu faptele bune de Crăciun şi cu primitul înapoi înzecit. Sau înmiit. Sunt indulgentă cu mine şi nu mă judec prea aspru, mai mult chiar, o iau pe acelaşi drum vigilentă, pentru că în caz de doamne fereşte, să fiu pe fază!

Îmi pare rău că nu există meseria de salvator, în care să te plimbi toată ziua cu maşina şi cum se-ntamplă ceva, cum apari tu de nicăieri, îţi sufleci manecile şi te pui pe salvat oameni, apoi pleci cu un fel de aură în jurul tău, iar oamenii te privesc şi spun înmarmuriţi de admiraţie: Ea l-a salvat!

Iar am flash back-uri din copilărie de cand mă jucam de-a războiul şi eu eram Ecaterina Teodoroiu, aşa că închei aici. Şi mă dor încă degetele, iar unghia de la mijlociu s-a înegrit.