Vin ruşii

"Cînd or venit ruşii..." Aşa începeau poveştile bunicii  în cîte-o seară grea de vară, cînd doar greierii făceau semiîntunericul viu. Poveştile erau completate, corectate şi îmbogăţite de alte bătrîne, cu broboadele la gură, cu voci grave în care se simţea încă spaima. Spaima de ruşi.

"Ne-or mîncat toate găinile şi muşcau din clisă ca din măr... Pe noi ne-o ascuns tata în pod şi de-acolo i-am văzut cum îl împungeau cu puşca să le dea mîncare şi băutură. Plîngeam pe-nfundate să nu ne-audă din casă, unde întorceau tot cu susu-n jos şi nici după ce plecau n-aveam curaj să ne scoborîm", povesti Ana lui Mihaiu.

"Pe mama or găsit-o la cuptorul de pită, suspina Floarea Mitrului, i-au ridicat poalele şi-au batjocorit-o de faţă cu tata pe care-l bătuseră aşa de rău că nu se mai putea ridica de pe jos. Noi am fugit prin ogradă şi nu ne-am oprit pînă-n pădure de unde n-am mai ieşit trei zile".

Fetiţa asculta ca niciodată, fără să scoată un sunet. Se uita de la una la alta, la feţele femeilor pe care ea le vedea bătrîne şi vedea în ochii lor frica şi groaza acelor vremuri.

Mai tîrziu, făcută ghem în braţele bunicii, sub duna caldă şi grea, adormea cu gîndul la fetele din podul în care ea nu mai avea loc de prune uscate. Visa mereu acelaşi vis în care ea era pe un maidan şi veneau ruşii. Ea se ascundea sub un strat gros de praf, inima-i bătea să-i spargă pieptul cînd auzea o voce aproape de ea. Se trezea udă de transpiraţie, gîfîind:

- Bună, or venit ruşii iară?