marți, 30 august 2011

O dilemă

De dimineaţă mă chinuie o întrebare:

De ce în copilărie a te lua după alţii, sau mai bine zis alţii după tine e considerat o crimă? De ce prieteniile se rup temporar cînd cineva  îşi convinge părinţii să-i cumpere o haină sau jucărie ca a ta, îţi imită gesturile, jocurile şi chiar încearcă să-ţi fure prietenii?

În contrast cu copilăria, adult fiind eşti îndemnat, convins, manipulat să faci ca alţii, sau chiar tu să vrei ca alţii să gîndească, acţioneze ca tine... Copil fiind, te îmbufnai zicînd "De ce te iei după mine?", iar cînd creşti mare zici "Fă cum zic eu", "Fă ca ăla" şi "De ce nu poţi fi şi tu ca toată lumea?"

Răspunsul ar fi că avem dorinţa de a fi unici doar în copilărie. Apoi, familia, şcoala şi societatea îţi înlătură dorinţa firească de independenţă şi suntem îndemnaţi să ne alăturăm "lumii".

 În concluzie, instinctul de turmă nu există natural, ci ne este inoculat în fiecare zi a existenţei, pînă uităm cine suntem cu adevărat şi privim înapoi rîzînd cu superioritate de copilul unic şi răzvrătit care-am fost odată.

11 comentarii:

  1. Mmm, unii isi pastreaza razvratirea aia de care vorbeai pana mai tarziu. Si atunci sa vezi spectacol... :)) Uneori grotesc, alteori frumos.
    Te contrazic doar la faza cu instinctul de turma care nu exista natural (fara pretentia ca am dreptate): in primii ani cica ne construim personalitatea prin imitatie - a parintilor, in special, sau a celor care sunt mai mult in preajma pana la 7 ani. Adica imitam, ca altceva nu stim sa facem, ne agatam de personalitatile lor ca vita de vie de arac. Dup-aia, la adolescenta, ne razvratim - ca ne credem din nou unici si mirobolanti. Si la maturitate fiecare face bilant, cu ce a ramas si ce a dat la o parte - daca a ramas cu imitatia sau a imbogatit ce a primit si ce avea deja.
    In orice caz, fiecare poarta pecetea asta a lumii de care zici: pierderea originalitatii si confundarea cu turma. Difera doar gradele in care e prezenta turma in fiecare.
    ...In alta ordine de idei, uitasem de imbufnarea din copilarie...:) So, thanks...!

    RăspundețiȘtergere
  2. Daca ti-am trezit amintiri Cosmina, mi-am atins scopul! :)))

    Mulţumesc pentru comentariul inteligent :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  4. Salutari de la Bucuresti! referitor la ce ai scris, instinctul e natural clar, insa la maturitate poate fi atat un atu cat si o slabiciune..depinde din ce punct de vedere vezi lucrurile... categoric ca unicitatea fiecaruia este importanta insa eu cred ca puterea sta in oamenii cu care te insotesti, care iti seamana, si asta pentru ca in copilarie prietenia nu este apreciata la adevarata ei valoare putand intalni peste tot prieteni, insa la maturitate prietenii se cern, si putini raman in jurul tau pe care sa te bazezi.. prietenia si unicitatea au alte valente, cred ca asa se face diferenta :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Atunci inseamna ca trebuie sa-i multumesc lui Doamne-Doamne ca si acum imi place sa fac lucrurile cum zicea nea Frank Sinatra, "My Way". Nu inseamna neaparat ca fac pe Gigi COntra, dar nu suport spiritul de turma. Desi, cateodata, cu totii facem compromisuri si ne mai ia si valul turmei :)

    RăspundețiȘtergere
  6. Ana Maria, nu stiu ce sa zic... cateva dintre prieteniile legate in copilarie si adolescenta, s-au dovedit a fi printre cele mai trainice si chiar daca drumurile noastre s-au despartit, de fiecare data cand ne vedem sau vorbim la telefon, ma invaluie caldura lor.

    RăspundețiȘtergere
  7. loopoo, adevarat, facem compromisuri pentru nu traim in padure si-n final poate viata noastra e un sir de compromisuri. Cand individul isi pastreaza o oarecare independenta fie ea chiar si interioara, este evident ca nu are nimic in comun cu spiritul de turma.

    RăspundețiȘtergere
  8. Citind gandurile tale, m-a starnit subiectul tau.
    Ma gandesc sa scriu despre instinctul de turma.
    Incerc sa definesc acest instinct,ca sa pot intelege cum se manifesta el. Daca este instinct, atunci el porneste din interiorul nostru. Toti avem ceva in comun, oferit de un cod genetic, nativ si irevocabil. Toti STIM intr-un mod nerelevat, absolut instinctual sa iubim, sa mirosim, sa simtim, sa vedem, etc. Deci, am putea spune ca avem instincte comune ( de turma)oferite dintr-un cod genetic comun.
    Ce se intampla cu celelalte manifestari?
    Ce se intampla cu "codurile" invatate si impuse?
    Mai sunt ele instincte sau sunt CUTUME?
    Cred ca sunt cutume si ele ne indeamna sa devenim o MAAAARE TURMA.
    " Cutumele bate-le vina !!! "
    Imi aduc aminte de vremurile cand ma intorceam acasa cu baietelul meu tinandu-l de manuta. De fiecare data, toate babele asezate pe lavita scarii, priveau in tacere,la unison, spre copil in asteptarea cuvintelor magice ale salutului obligatoriu.L-am invatat sa salute. Dar... nu l-am obligat. Poate ca in acel moment copilul plutea pe un nor, in lumea lui. Era basmul sau, era lumea lui... De ce trebuie sa fie "rupt" de lumea lui?, atunci cand vor babele. Acum saluta singur. Dar asta, pentru ca el doreste, nu pentru ca este obligatoriu.
    " Cutumele, bata-le vina !!! "
    La scoala au tinuta obligatorie. Un costumas dragut. Camasile sunt obligatoriu albe. Eu i-am cumparat camasi: roz, violet, rosu, verde, albastru si alb. Il intreb zilnic cu care doreste sa mearga.
    " Cutumele, bate-le vina !!!"
    Nu de mult am fost la tara, in varf de munte.
    Am vazut oameni care se simteau foarte bine in grajdurile lor. Nu erau deranjati de mirosuri, de mizeria care trebuia sa o curete, de nimic.
    Eu am fost INVATAT sa apreciez mirosul de parfum." Acest miros este frumos iar acesta este urat..."
    " Cutumele, bata-le vina !!!"
    Pot aduce multe alte exemple care sa intareasca si mai mult faptul ca suntem "invatati" cum sa gandim, cum sa ne comportam.
    Oricat de captivi am fi in aceste cutume si manifestari, natura interioara, "aluatul" cu care am fost inzestrati cu micile sclipiri astrale, ies la suprafata si ne definesc modul propriu de a gandi, de a simti, de a trai.
    Asa cum ai scris si tu: Suntem unici.Dar nu doar in copilarie. Suntem unici pe tot parcursul vietii dar uneori ne mai abatem de la drum.
    Multumesc Angela, ca ai avut rabdare sa citesti.
    Sincer, subiectul este mult prea interesant ca sa poata fi epuizat in 2-3 cuvinte.
    PS: imi aduc aminte de serile cand cantam impreuna cu chitarile...nu ne prea incadram in cutume, caci de multe ori o faceam si la ora 24 cand trebuia sa fie liniste mormantuala...:))

    RăspundețiȘtergere
  9. Dinule, nici nu stii cat ma bucur ca ai aparut aici si cu ocazia asta tin sa-ti spun ca ai devenit personaj de carte. Am scris despre serile si "turneul" in care era cat pe ce sa devenim staruri galactice, ala de la Miersig si Ianosda :))
    Ai dreptate, eram unici si nu doar pentru ca lumea dormea cand cantam noi, ci pentru ca indrazneam sa cantam pe strada, pe la calea ferata si-n general pentru simplul fapt ca-n vremurile acelea cenusii cand totul parea sa stea in loc, noi eram auziti. Existam si poate, ii faceam si pe altii sa se simta vii.

    RăspundețiȘtergere
  10. Se intampla la fel cu adevarul. Orice copil de 3-4 ani iti spune totul pe sleau. Cu varsta incepem sa devenim "politicosi", "diplomati", "sa incercam sa nu ranim sentimentele oamenilor", si alte sintagme dupa care ne ascundem.

    RăspundețiȘtergere
  11. Chiar aşa, M! Şi uite cum ne întoarcem la ce am spus eu: cu timpul, familia, şcoala şi societatea "ne dau pe brazdă".

    RăspundețiȘtergere