sâmbătă, 7 mai 2011

Cronica unui film... japonez

Filmul se intampla in Japonia langa Nagasaki, iar eroii principali sunt 4 copii de varste diferite si-o baba cheala la vreo suta de ani. Chelia babei e interesanta si arata ca o boneta din aia caraghioasa pe care mai demult mamele le-o puneau pe cap bebelusilor, adica baba avea ceva par in fata ca un breton, dar restul capului era aproape chel, invelit de niste fire mai lungi prinse la spate intr-un conci micut.

Pe copii nu-i descriu, zic doar atat: copii japonezi, doua fete si doi baieti, veri primari, deci nepotii de copii ai babei.

Subiectul filmului este de fapt o alegorie legata de bomba atomica si se petrece in anii '90, iar batranica este de fapt nucleul actiunii. Aici, as putea spune ca actiunea este subtire, dar plina de expresii tipic asiatice, pe care europenii le vad fortate si exagerate si anume: uimirea japoneza: "hooooooo", insotita de o mimica destul de caraghioasa si redundanta, ca si cum uimirea n-ar fi la fel de uimita fara o gura deschisa larg si ochi beliti la maxim.

Gesturile sunt precipitate, repezite chiar, spaimele ridicole, la fel si bucuria, trecerea brusca de la o stare la alta "esti un idiot, nu mai vorbesc cu tine" si-n urmatoarea scena acceasi fata care l-a facut idiot pe varu-sau, chicoteste si chitaie fugarita de acesta.

Surpriza vine insa de varul Clark, fiul fratelui babei caruia "ii cam lipsea o doaga" si emigrase in America agresoare, respectiv in Hawaii si se-nsurase cu mama lui Richard Gere ( 最も食欲をそそるお尻 ), nu aia adevarata ci mama personajului Clark ( 母はそれを食べること ).

Aici are loc o alta incurcatura, pentru ca inaintea sosirii lui Clark, apar in scena parintii copiilor, respectiv fiul si fiica babei, proaspat intorsi din Hawaii care incantati de averea varului Clark, tocmai ce-si facusera planuri sa devina directorii viitoarei firme a acestui, care se presupunea ca ar fi deschis-o la Tokio.

Dupa ce parintii constata stupefiati ca cei patru copii trimisesera o telegrama varului din America si-i spusesera acestuia marele secret si anume ca bunicul lor murise la Nagasaki impreuna cu elevii scolii la care preda, intre maraieli si schimonoseli dezaprobatoare, fiul si fiica babei trecura la supozitii total neintemeiate, in acelasi de neinteles stil asiatic: "Varul se va supara pe noi si nu va mai deschide filiala la Tokio, eu nu voi mai fi director si mai mult de atat, nu ne va mai chema in Hawaii unde are vila aia mare cu piscina."

Surpriza totala insa, vine o telegrama si imediat dupa, splendidul var Clark ( 地球上で最もセクシーな ), care in loc sa faca si el pe suparatul cum se astepta familia, vine si-si cere iertare in numele Americii ramasa ca nesimtita acasa la ea si durand-o la falia San Andreas, pentru cele doua "cadouri" din '45.

Toata familia casca ochii, gura si face "hooooo". Varul zambeste lacramos si vorrrbessste cu accent. Acuma, eu nu-mi dau seama in ce limba o fi fost filmul, ca italienii dubleaza si suieratul trenului, dar a fost naspa sa-l aud pe Richard Gere (私はあなたを愛して) vorrrbind italiana cu accent american.

Mai departe, varul se arata mega emotionat la un monument de la Nagasaki aflat in scoala unde murise unchiu-sau si pleaca.

Familia scapata de grija lui, vrea sa plece si ea acasa la Tokio, dar pe baba o apuca nu stiu ce crize si pandalii, ca se trezeste noaptea si delireaza, iar apoi o ia la fuga pe o ploaie torentiala, cu o umbrela pe care o tine deasupra capului cu ambele maini.

Aflam de la alta baba, ca baba noastra retraieste ziua in care a cazut bomba din cauza ca norii de furtuna de acum, eram identici cu aia radioactivi.

In urmatoarele 15 minute o vedem pe baba alergand prin ploaie, cu pasi marunti si genunchii indoiti, iar nepotii si cei doi copii ai ei, alearga dupa ea. Cad pe rand, dar se ridica si alearga in continuare fara s-o ajunga, cu toate ca la inceputul fugarelii colective, ea parea cam la maximum 50 de metri de ei. La un moment dat, vantul se inteteste si-i intoarce babei umbrela peste cap, ea insa continua sa umble. Copiii mai cad, mai se ridica si simt ca finalul e aproape. Ca de obicei, am dreptate, cadrul se muta pe baba cu mainile pe umbrela si intepeneste asa. The end.

Casc si eu ochii si gura a mirarae "hooooo" si-mi aduc aminte repede de filmele japoneze pe care le-am vazut, toate cu samurai, toate onomatopeice si toate-toate de neinteles, cu tradari, maceluri si guri cascate. Cu samuraii care se muta de pe un damb pe altul; acum se aliaza, acum se taie-n bucati, iar cand nu-s taiati de altii, isi fac singuri seppuku. Totusi, n-am mai vazut nici un film japonez dublat in italiana pana acum si intr-un fel a meritat. Pentru Richard Gere ( 最も官能的な椅子宇宙で地球上の ).

Arigato! Hoooooooo!

10 comentarii:

  1. Sa inteleg ca esti de acord cu Socaciu cum nu sunt nici eu :)

    RăspundețiȘtergere
  2. :)) cu toate ca am inteles unde bati...sa mor de am inteles ceva...bine,in afara de hoooooo :))

    RăspundețiȘtergere
  3. pai ce? eu am inteles ceva crezi? :))

    RăspundețiȘtergere
  4. Mie mi s-a părut mai mișto ca ăla de Crăciun! Filmul, și anume. Adică așa cum l-ai povestit tu. Mai dau ăștia ceva-n weekend? Ca s-aștept cu nerăbdare :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Sweetie, n-am idee, e un post nou de filme. Un fel de HBO mai flasc :D

    RăspundețiȘtergere
  6. cu filme de doi lei adica. mai dese ca la HBO la noi :))

    RăspundețiȘtergere
  7. Aaah :(
    Mă ambalasem la imaginar degeaba

    RăspundețiȘtergere
  8. of... scuze ca ti-am stricat imaginea cu un HBO atarnand, hun :)))

    RăspundețiȘtergere