sâmbătă, 24 decembrie 2011

Crăciun cu pomeni

Mama mea n-a fost o persoană religioasă. M-a învăţat o rugăciune, probabil singura pe care o ştia : "Înger îngeraşul meu". Nu cred s-o fi spus de mai mult de zece ori dar de fiecare data, o făceam împreună, probabil cînd era ea bine dispusă şi simţea uşoare înclinaţii spre misticism.

Nu m-a învăţat niciodată cele zece porunci şi cred acum că nu le considera importante. Poruncile de pe vremea lui Moise, legile  de acum nu sunt pentru oamenii normali, ci pentru cei care le-ar încălca. Nu ucid, nu fur, nu înşel, nu pentru că legea m-ar pedepsi, ci  pentru că deosebesc binele de rău.

În schimb m-a învăţat să nu cer, să nu primesc pomană de la nimeni, niciodată, sub nicio formă. Femeia aceea mărunţică, tunsă scurt, severă şi nefiresc de aspră mi-a dat poate lecţia vieţii mele: Să nu iei de la nimeni nimic!

N-am înţeles atunci de ce nu mă lasă să fac schimb de haine cu prietenele mele, dar înţeleg acum cînd văd degradarea atîtor oameni care întind mîna după pomană. Oameni care nu au neapărată nevoie. Oameni care nu rabdă foame, nu îngheaţă de frig, dar se distrează rupînd porţile lui Becali de Crăciun. Oameni care nici măcar nu păstrează aparenţele unui ritual  ci scandează că vor bani. Oameni care alde Becali îi încurajează an de an să vină la poarta lui ca să ceară fără a da în schimb nici măcar o amărîtă de colindă.

 Becali e europarlamentar, ne reprezintă, cum s-ar zice. Judecînd după "poporul" lui, el reprezintă boschetarii, ţiganii şi beţivii unei naţiuni. Becali în numele milei creştineşti, facilitează trecerea celei mai de jos categorii umane, la regnul animal. El vrea în rai cu tot dinadinsul, vrea mîntuire, vrea iertarea păcatelor pe bani, în consecinţă, îşi cumpără locul de-a dreapta Tatălui, dacă nu şi a Fiului, amin!

Azi mi-a fost ruşine de ruşinea lor pe care n-o au, dar ar trebui s-o simtă. Şi cel mai tare, mi-a fost ruşine că un individ ca Becali e europarlamentar şi reprezintă Romania. Romania mamei mele, a bunicilor mei pentru care pomană înseamna ruşinea supremă.

duminică, 18 decembrie 2011

Nostalgii

Domnul Neţărmureanu îşi potrivi şapca cu cozoroc în oglinda din hol şi ieşi încuind cu grijă uşa de două ori, că ştia el că lumea e rea şi lăcomeşte la pensii aşa mici cum sunt ele, trăzni-i-ar Dumnezeu să-i trăznească de hoţi începînd cu ăia din guvern. Se trezi mormăind sudalmele pe la parter cînd dădu nas în nas cu doamna Neprecupeţeanu de la 2, încărcată cu două plase de rafie şi o poşetă de prin 1964 pe umăr.

Uite-o şi p-asta, bodogăni el în gînd... Bărba-su e pensionat de la armată, ea e toată ziua  la piaţă şi io care-am muncit o viaţă din greu mă duc la supermarket la promoţiile lor de căcat.
Mormăi un salut şi ieşi din scara blocului, bosumflat şi cu mîinile îndesate în buzunarele paltonului.

.Şi fi-r-ar ai dracului toţi mă, ăştia ne vrea morţi, moare lumea pe stradă şi ei mănîncă icre negre, face-s-ar ciment în ei. Dacă eram io la guvern, dădeam la toată lumea tot, ca domnu' Dan, deşi parcă şi el s-a lăsat pe tînjală de-o vreme încoace... O tot dă cu ciocoiu' Oprescu de parcă mă doare pe mine-n cur de ăla care e la Bucureşti, da' ciocoiu' de Nedreptăţeanu de la asociaţie care a tăiat porc săptămîna trecută în curtea blocului, de unde are? Aia să-mi spună mie cineva, de unde are ăla? Precis ne-a furat banii, bată-l Dumnezeu, să mă ierte că suntem în post. Şi nici copiii mei mă... nu dau doi bani pe mine, io care i-am şters la cur şi mi-am rupt de a gură... Ei care mîncau pulpele de la pui şi io doar spatele şi curu'. Nu mai e dreptate în lumea asta, că uite, dupa 40 de ani de muncă am ajuns io să mă duc să cumpăr tigăile lor de căcat şi să ma calc în picioare să-mi înveselesc Crăciunul...

În timp ce reflecta cu amărăciune asupra nedreptăţilor ce-l împresuraseră, domnul Neţărmureanu îi sună telefonul mobil:

- Da, tăticule, da mămicule... Sigur, vine tata la voi la cina de Crăciun, te pup!

Bine că s-au simţit şi ăştia să mă cheme îşi continuă el şirul nemulţumirilor. Eu care am muncit pentru ei şi mi-am rupt de la gură, era şi cazul că au de unde. Asta e, unii miere, alţii fiere. Unii se chinuiesc o viaţă întreagă, alţii se lăfăie. Uite-o şi pe noră-mea: păi e normal să mă cheme la masă, că doar fiu-meu îi aduce bani grei în fiecare lună, bagă-n curul ei tot ce cîştigă şi ea se duce de două ori pe lună la coafor şi manichiură, ea care n-avea acasă nici un prosop mai acatări, o ruptă de foame, noroc cu băiatu' meu, cum zicea şi răposata Dumnezeu s-o ierte! Scăpă o lacrimă, facu trei cruci şi urcă în autobusul de Selgros.

Lasă doamna Neprecupeţeanu, să vezi dacă nu-mi iau eu 15 tigăi, numa' aş să crapi tu de ciudă, jubilă el aruncîndu-se pe singurul loc liber şi mă duc şi la baloane încă o dată!

Privi vesel pe geam, îşi revăzu fabrica unde muncise din greu 40 de ani ca portar şi-l cuprinse nostalgie: Bă ce vremuri, ce boier eram şi cîţi bani aveam. Toată lumea fura şi trecea pe la mine, dacă voiam îi lăsam, dacă nu, nu. Cum aveam eu chef şi cît cotizau ei. 

Aţipi zîmbind şi se visă din nou portar la Fabrica de ulei... Unii furau cu sticla, el cu europaletul, dar ce periculos trăise şi cît îl oropsise regimul!

sâmbătă, 17 decembrie 2011

Fiţe-n scutece murdare

Cum afară toarnă cu găleata, mi-e somn deşi nu-i decît 19,33, m-am gîndit să fac ce ştiu mai bine şi-anume să fiu nesuferită. Vreau să spun cu toată responsabilitatea că sunt zile în care urăsc femeile, azi cu precădere pe fondul unei uşoare iritări zilnice dată de Nicoleta Luciu şi plozii ei.

Cică noua fiţă e să dai dai copilul la diverse cursuri, încă din momentul în care abia se ţine bietul pe picioare, deşi e încă cu căcatul la cur. Dacă pînă acum cursurile începeau pe la o vîrstă la care copilul era conştient cît de cît de lume şi existenţa ei, acum s-au găsit tot felul de şmecheri care constatînd evoluţia parentală pe scara spălării voluntare a creierului şi desigur cu ajutorul unui grup de cercetători britanici, au convins lumea nu atît că junii în scutece au talente deosebite care ar fi vizibile înaintea primului dinte de lapte, dar că sunt chiar nişte genii nemiîntîlnite.

 Iată ce declara o mămică , în braţele căreia se bălăngănea nesigură cu bale la gură, o fetiţă de vreo 9 luni: "Am observat că-i place muzica şi dansează ori de cîte ori o aude şi am decis să o aduc la curs." O alta, îşi dăduse fetiţa de doi ani la pictură pentru că observase ea mama, că fetei îi place să coloreze. Eu zic că pe acelaşi principiu ar trebui să se facă şi cursuri de mîncat, că la toţi le place să mănînce, cursuri de băgat obiecte în gură, că toţi o fac, etc.

Am mai văzut alte mame geniale cărîndu-şi fetiţele la cursuri de bune maniere, dar cel mai tare dintre toate mi-a părut cursul de yoga, predat de un balaoacheş de prin Pakistan, pentru că un curs de yoga predat de vreun roman e la fel de neinteresant ca o servitoare locală, cînd toată lumea bună spune că e în vogă să-ţi aduci una din Filipine pe care s-o poţi teroriza fără teama că vine bărba-su să-ţi ia gîtul.

Poate-s eu înapoiată şi insensibilă la fiţe, dar cred că un copil normal trebuie să se joace, să se murdărească, să sară în băltoace, să se julească în coate şi-n genunchi. Ăştia săracii, ce amintiri or să aibă? "Păi să vezi una tare, cînd eram la cursul de bune maniere, am pus furculiţa de peşte în locul ăleia de friptură, ha ha ha, să vezi ce mutră a făcut doamna profesoară!".

Get real people, copiii nu-s căţei, nu-i dresaţi de mici!

luni, 12 decembrie 2011

Tristeţile vedetelor noastre

Gabriela Cristea a avut momente nefericite in viaţă cînd a mîncat pîine cu untură.

Graviduţele showbizului sunt necăjite că au bebei încăpăţînaţi în burtică. Ei nu vor neam să se întoarcă cu puţa spre ecograf, ca să ştie mămicile ce culoare de hăinuţe de firmă să le aleagă.

Simona Sensual e nefericită că e prea sexy pentru Facebook. Ea a pozat în pizda goală, dar puritanii de la FB i-au şters pozele.

Liviu Varciu e nefericit by default. El însuşi e expresia vie a definiţiei nebuniei: să repeţi acelaşi lucru la nefîrşit şi să te aştepţi la rezultate diferite.

Andreea Tonciu e nefericită pentru că nu-şi găseşte iubit cu bani. Eu bănuiesc că iubiţii ei au bani, dar îi ascund de ea.

Mariana Moculescu e exemplul tipic de schizofren total nefericit. Ea caută nefericirea, seamănă nefericire, culege nefericire. Un remediu ar fi cămaşa de forţă şi xanaxul, dar nu sunt sigură că ar fi deajuns.

Am să-mi ung o felie de pîine cu untură, am să pun ceapă pe ea, nu de alta dar peste ani va fi nevoie poate să-mi cuantific gradul de nefericire. Nu, nu e vorba de pîinea cu untură ci de greaţa ce mi-e văzînd ce probleme existenţiale au unii şi cum trebuie să  le afle toată ţara. Hai sictir, vedete de mahala!

vineri, 9 decembrie 2011

Din ciclul "Ia-mă Doamne, stinge-mi neamul"

Lord have mercy! Gabriela Firea şi Simona Gherghe scot săptămîna viitoare un  CD cu muzică de petrecere. Muzica o fi ea de petrecere, doar că vocile celor două sunt de înmormîntare, că-ţi vine să te sinucizi cu drujba.

După îndelungi firitiseli reciproce în platoul Abces Direct, Gabriela Firea a luat microfonul şi păşind ca pe ouă s-a dus în mijlocul platoului. De cum a deschis gura, am putut auzi strigătul de luptă al neuronilor mei: Banzaaaai, după care o mare parte şi-au făcut sepukku, restul rămînînd într-o stare vegetativă pe tot parcursul intepretării.

Aproape afonă, silabisind sacadat versurile unui cîntec "transilvănean sau ardelenesc"după cum a punctat ea grijulie la "sensibilităţile lingvistice şi regionale", s-a legănat ca o trestie-n vînt, s-a întors în toate unghiurile atentă să-şi arate "burtica" de 4 luni jumate unde se ascunde surpriza serii, dezvăluită cu mare suspans dar abia după evoluţia la fel de jalnică a Simonei.

Ea e ceva mai duioasă şi mai puţin afonă, totuşi nu depăşeşte nivelul unei coriste de şcoală generală cîntînd afectată::" Ciobănaaaş cu threi sute deeeeoi, cînd mai threci cu thurma pe laaaaaanoi"...

Audienţa aplaudă frenetic, că de-aia e în platou nu ca să se vadă la televizor, iar cele două se reunesc la încă o sesiune de firitiseli şi complimentări reciproce. E momentul adevărului, zice Simona şi toată suflarea pămîntească îşi ţine respiraţia: Gabriela dezvăluie că în burtica ei e o Nadia Comăneci, o adevărată gimnastă, de unde deducem greşit că moştenitoarea căminului cultural e fată. De fapt, Găbiţa ne-a păcălit, căci în burtica ei preţioasă stă pitit un mic Pandele.

 La telefon intervine galant şi cu supliment de limbuit nimeni altul decît primarul, soţul, proprietarul căminului cultural de la Voluntari şi stăpînul inimii zglobii a Gabrielei, domnul Pandele. El le felicită pentru "vocile frumoase". ele îl felictă înapoi, de unde înţelegem că pe CD-ul lor se produce şi dînsul, Lord have mercy again!

Au făcut apoi tustrei glumiţe despre "procesul tehnologic" prin care se fac copiii, ele s-au ţinut de mînuţe, şi-au zîmbit cu dragoste şi-au dat limbi prieteneşti şi aristocratice, iar eu de atîta emoţie ce mă copleşise, am vomat trei curcubee.

joi, 8 decembrie 2011

Ştirile apocalipsei 2

De la Ştirile sportive Protv, aflăm azi cu nemărginită uimire că Iulia Vîntur e cea mai sexy femeie din Romania. La aflarea veştii, planeta şi-a schimbat din nou rotaţia cu intenţia clară de a fugi din sistemul nostru solar.

Pe Ioana Tufar au prins-o că halea şaorme ca în ajun de apocalipsă, cu toate că ea se jura la Măruţă că nici cartofi pai n-a mîncat, nici sîrme pe dinţi n-are. Trebuie să recunosc că am toată admiraţia pentru felul nonşalant şi lipsit de scrupule sau mustrări de conştiinţă cu care minte creatura, ocazie cu care i-aş sugera o carieră în teatru sau în politică, că de adunat balega nu e bună.

Am dat şi-o raită scurtă pe la OTV unde pe Barbu îl făcuse unul "bou" şi spumega la microfonul ăla de cabaret : băi Tudorele, băi Georgică, băi Cutărică, de ce eşti prost şi te uiţi la OTV dacă eu sunt un bou?
N-am stat să văd de ce se uită unii la OTV şi nici de ce Barbu e un bou, mai cu seamă că nu era vorba de nici o Apocalipsă ci doar de teoria conspiraţiei, ci am trecut la CanalD unde Sabagh ăla arăta chiar treaz.

La Abces Direct, cea de-a doua zînă a Romaniei, domnişoara Simona Gherghe îşi ciugulea complimentele zilnice cu un surîs mulţumit pe sub negul ăla sexy al ei, vorbind cu o femeie desfigurată, nu ştiu din ce cauză. N-am idee dacă e o întîmplare sau nu, dar la Simona în emisiune toţi invitaţii sunt urîţi, probabil ca să n-o eclipseze pe ea, căreia în curînd i se va angaja încă o asistentă cît mai nasoală posibil, Andreea Tonciu de exemplu, să-i şteargă nestematei trustului Intact saliva de pe bărbie, că nu i-o fi uşor să reziste la atîtea complimente.

În cele din urmă şi total lipsit de importanţă, în locul Antenei 1, m-am trezit cu Romania TV, această Dolly autohtonă, această bisericuţă schismatică a Realităţii TV şi am trecut mai departe că nici măcar eu nu mă uit la toate prostiile.

Crăciuniada

Yeap, a început... Şi ca în fiecare an, eu şi mulţi alţii suferim în tăcere, sau cel puţin tolerăm avalanşa de clopoţei, inimioare, brăduţi drăguţi şi nu în ultimul rînd cu voia dumeavoastra, celebrul Ler Lin şi  linu-i lin. Că d-aia e lin, că nu e cu asperităţi.

Aşa vine Crăciunul tiptil, cu leşinături de sezon, te împresoară din toate direcţiile, te înfăşoară în sclipici, te bagă-n staul şi te sileşte să fii mai bun. Şi lăcrimezi cu gîndul la Moş Crăciun, chiar dacă eşti om în toată firea şi de ani de zile nu mai capeţi decît cel mult o pereche de şosete, două portocale şi-o nuia.

În magazine e prăpăd: leru-i ler şi colindă-ne Doamne . Ieri la Unicarm, un magazin de carne for fuck's sake, behăia un ilustru necunoscut Leru-i ler. L-am întrebat pe unul din băieţii de la galantarul de pui dacă nu bolunzeşte, mai mult să testez pulsul naţiunii şi să mă conving dacă sunt normală la cap. A zis că nu, că abia i-au dat drumul. E clar, eu sunt cea defectă.

Îmi pare rău că nu rezonez la sclipici şi colinzi şi-mi pare şi mai rău că sunt insensibilă la nebunia asta comercială, dar eu nu mai cred de multă vreme în Moş Crăciun, ba chiar de pe vremea cînd îmi aducea şi mie şosete cu un număr mai mare, să-mi fie bune şi la anul. Nici în bunătatea de sezon nu mai cred , pentru că dacă în restul anului eşti rău, să te prefaci o lună întreagă că eşti bun, e de-a dreptul diabolic.

Caut post de Grinch. Rog oferte serioase, promit eficienţă maximă.

joi, 1 decembrie 2011

Cu silă despre sila unora

Apreciez sinceritatea pentru că eu sunt un om sincer şi deschis pentru că aşa sunt croită dar şi pentru că mi-e lene să ţin minte o minciună, nu de alta dar minciuna cere mare efort. Ea e ca o plantă care creşte pentru că o uzi mereu, îi schimbi pămîntul, îi pui îngrăşămînt şi te trezeşti că ţi-a umplut casa, a ieşit pe geam în lume, intră la vecini şi nu te mai descurci prin încrengăturile ei.

Cum spuneam, apreciez sinceritatea dar şi spontaneitatea. Îi apreciez pe toţi cei care s-au simţit mîndri că sunt romani fie şi pentru o zi. Unii dintre ei ca şi mine de altfel, au trăit şi vremuri în care nici măcar pentru o zi n-au simţit mîndrie şi nici speranţă că acest lucru se va întîmpla vreodată n-au avut. Dacă patriotismul şi mîndria naţională te ţine doar o zi, e bine şi atîta decît deloc.

Ce nu apreciez însă e miserupismul fals afişat de alţii. Nu e cool să iubeşti Romania, nu e cool să fii patriot şi-ţi pute tot ce e romanesc. Ai pleca din ţară dacă... înşiri motive, dar nu pleci  încă ... la urma urmei, ai vrea să munceşti dincolo doctor, avocat, inginer, în nici un caz femeie de serviciu sau bonă. Aştepţi ocazia să te aprecieze cineva de-afară şi pleci negreşit, că Romania n-are nimic pentru tine, başca a ieşit preşedinte unul pe care nu-l suferi că se uită cîş şi zic alţii că ţi-a luat ŢIE ţara. Ei uite, de asta te-ai supărat tu cel mai tare, de-ţi vine să-ţi iei jucăriile şi să pleci: nu e preşedintele tău, în concluzie ţara condusă de el, nu te merită pe TINE care nici nu te-ai obosit să te duci la vot. Ţi-era lehamite şi-atunci, făcuseşi politică cu o seară înainte pînă la 3 dimineaţa şi te scîrbiseşi. Şi nici vodca n-a fost de calitate, cum nimic nu e de calitate în Romania.

Nu pomeneşti de ţara ta decît cînd eşti scîrbit şi eşti destul de des, mai ales cînd vorbeşti cu amicii tăi străini şi le spui cît suferi tu că eşti roman. Cît de nedreaptă a fost dumnezăirea cînd te-a zidit pe pamînt romanesc unde nimic nu merge frate. Nimic nu e cool. Cu siguranţă ai fi meritat să te naşti pe Wall Street moştenitor al unei burse sau de ce nu, direct pe lună de unde ai fi aruncat din cînd în cînd un scuipat pe Romania de ziua ei.

 Tu care eşti a doua generaţie încălţată, ai cărui bunici mai dau cu sapa să-ţi trimită ţie orăşanului scîrbit cartofi şi ceapă şi porc de Crăciun. Ţi-e silă şi de ăla, da-l mănînci că parizerul e scump şi încă stai pe ajutor de şomaj, că doar nu eşti prost să lucrezi în fabrică pentru 10 milioane.

Eşti un zeu, ştiu. Ai şi blog şi acolo îţi verşi sictirul şi sila. Şi ce zi mai bună ai putea găsi decît 1 Decembrie, ziua ţării care nu e cool, are datorii şi pe deasupra nici n-a ales preşedintele pe care-l voiai tu? Te apuci să scrii deşi ţi-e silă de sila ta. Scrii în silă cît de silă ţi-e de sila ta de Romania. Că ea ţi-a făcut. ţi-a dres. Că abia aştepţi să pleci din ea. Şi ca sila să fie perfectă, nici nu răspunzi putorilor ca tine care-s scîrbiţi şi ei să-ţi facă pe plac. Priveşti doar olimpian, ca un zeu al silei de dincolo de monitor cum proştii de romani îşi urează la mulţi ani. Cum se tem să nu fie ridicoli spunînd "te iubesc Romania".

Tu eşti mai presus de toţi, dar eu ştiu că te va prinde senectutea otrăvit de tine însuţi. Ştiu că peste ani vei călca pe cap o babă fostă cool, fostă scîrbită ca şi tine pe cap la coadă la fasole cu cîrnaţi, tot de Ziua Romaniei. De aceea îţi urez la mulţi ani scîrboşi ca tine, scîrbitule!

miercuri, 30 noiembrie 2011

Romania, te iubesc!


Iubesc Romania cu toată fiinţa mea. E ţara străbunilor mei, a durerii şi suferinţei şi a fericirii lor trecătoare. E pămîntul frămîntat de copitele cailor cotropitorilor, udat cu sînge şi lacrimi, rîvnit, furat şi jelit.

 În pămîntul Romaniei am prins rădăcini şi tot din el mă hrănesc, în el am să mă odihnesc, el mă va acoperi.

Ca pămîntul tău Romanie nu miroase niciunul, al tău miroase a şoapte de dragoste şi poveşti cu zîne. Uneori miroase a pîine caldă şi a urme de paşi ai dacilor ce te-au străjuit şi păzit cu viaţa lor.

Ca tine nu ştie cînta nimeni pe lume Romanie şi nici straie minunate ca ale tale nu are nimeni.

Tu eşti răscrucea lumii, eşti ţara eterneului început, a eternei renaşteri. Tu mi-eşti casă, mamă şi copil, eşti desăvîrşirea.

La mulţi ani, Romanie!

Ştirile apocalipsei

Să nu zică lumea că am ceva cu Lory şi anume c-aş fi invidioasă pe ea, să facem dar o trecere în revistă a evenimentelor obscure care ne-au ridicat părul din nas în ultimele zile.

Cu ocazia decapitării sale, un călugăr îşi declară post mortem apartenenţa la una din minorităţile sexuale şi anume la cea care se mîndreşte cu sexul în fund. Cu aceeaşi ocazie, aflăm că sus numitul călugăr îşi vopsise copitele inferioare cu ojă roşie, acţiune menită să-l facă irezistibil tractoriştilor şi ciobanilor zoofili din sat.

O maică stareţă plictisită de atîta viaţă ascetică s-a lăsat ispitită de diavol care luase înfăţişarea unui popă cu firimituri de prescură-n barbă şi-a rămas grea cu gemene, de parcă un rod al diavolului nu era de ajuns, ci trebuiau musai două.

Năsoasa Andreea Tonciu şi-a cumpărat ţoale de fabuloasa sumă de 5000 de euro, pe care le-a adus acasă cu camionul, dat fiind faptul că achiziţia a avut loc în complexul Europa de la chinezi care i-au făcut reducere de teama unor eventuale vrăji şi magii negre pentru că Andreea venise cu mă-sa.

Cătălin Măruţă s-a mutat acasă la Nicoleta Luciu pe post de baby sitter la tripleţi, matahala de mămică fiind prea ocupată să dea şuncile jos. Să sperăm totuşi că Măruţă nu alăptează.

De cînd s-a pocăit, Bodo face lucruri trăznite. Probabil împovărat de zeciuială, a pus-o de o colaborare cu Jean de la Craiova în speranţa că va cînta în deschiderea concertelor de manele. Jean a făcut ce-a ştiut el cel mai bine, respectiv a făcut manea din piesa lui Bodo, iar Bodo n-a avut nimic împotrivă.

Despre Pariu cu Viaţa mi-aş dori să pot comenta, dar asta ar presupune vizionarea a măcar unui episod, ceea ce recunosc, nu s-a întîmplat. Am dedus totuşi din reclame că e încă o îmbinare clişeistică a unor poveşti de dragoste, ţigănie şi lume interlopă după cum am fost deja obişnuiţi din serialul anterior.

Şi în sfîrşit aflăm că rebela Iulia Vîntur, acest taifun mediatic, acest tzunami necruţător, a fost în tinereţe rockeriţă şi i-a plăcut Guns N' Roses. O ştire incendiară, un şoc în lumea showbiz, o revoluţie în lumea prezentatorilor de ştiri şi "Dansez pentru tine". Planeta se învîrte invers de la aflarea veştii.

Vocea Romaniei şi chiloţii Loredanei

Îmi place "Vocea Romaniei". Îmi place să constat că există oameni frumoşi şi talentaţi care rămîn anonimi pentru că nu au ocazia să se facă văzuţi şi ascultaţi, a căror voce întrece cu mult prestaţiile jalnice a unor fufe siliconate, dezbrăcate, botoxate şi tencuite de nu mai ştii dacă ce se mişcă sub kilele de farduri e om sau hologramă, dar care ne agresează zilnic cu prezenţa la radio şi tv. Cu toate astea ştiu că odată intraţi în showbiz, în absenţa compozitorilor de talent, vocile lor se vor pierde în creaţii fără valoare muzicală, aşa cum mi se pare mie că s-au pierdut voci superbe ca cea a Monicăi Anghel şi a Loredanei care de la "Bună seara iubito" a cîntat doar tîmpenii comerciale.

Că veni vorba de Lory, toată lumea  a băgat de seamă că cu fiecare ediţie a "Vocii Romaniei" e tot mai dezbrăcată. Bănuiesc că de vină e criza vîrstei mijlocii, cînd încă  mai arăţi bine, dar eşti conştientă că nu mai durează mult şi arăţi tot ce se mai poate pentru că în curînd, ceea ce va atîrna de pe tine, va fi camuflat, strîns, încorsetat şi tratat cu laser. Aseară Lory n-a pierdut nici o ocazie să se ridice în picioare ca să fie sigură că toată lumea îi vede budigăii, şi-a pus cracii pe scaun, pe masă şi mult n-a lipsit să-i pună şi pe băiatul ăla tatuat, Vocea Olandei pe numele său de scenă.

Asta n-ar fi nimic, cunoaştem faptul că Loredana vrea să fie un fel de Madonna mioritică, mai nou combinată cu Lady Gaga, o narcisistă ce îmbină notorietatea cu îmbrăcămintea sumară, nelăsînd nimic imaginaţiei eventualilor fani  de sex masculin doritori de sex imaginar sau nu cu ea. Din prea mult narcisism, aseară s-a jucat cu nervii spectatorilor, dar şi cu inimile a două concurente pe care le-a ţinut cu măiestrie în pragul infarctului pînă a decis înlăcrimată şi cu rimelul scurs, care dntre ele rămîne în concurs. În timp ce fetele făceau pe rînd icter mecanic, preinfarct, epilepsie, diabet şi bube dulci, Lory ofta, lăcrima, îşi ţinea frizura în palme, se foia pe scaun, se tînguia, negocia şi ofta iar. Primele 5 minute am zis că ţine de show, următoarele 10 au trezit potenţialul asasin din mine, iar restul au fost doar resemnare. Mă aşteptam ca emisiunea să se anuleze nedeterminat, pînă întinereşte Lory şi îmbătrînesc concurentele. Ai fi zis că era vorba de un transplant de cord: avem o singură inimă, o concurentă rămîne fără şi moare, deci cui dracu' i-o dăm noi oare?

Loredana mamă, steaua ta apune, vrei nu vrei... Poţi să apari în pielea goală la următoarea emisiune, asta nu-ţi va creşte tariful de la nunţi, că de... acolo mai sunt şi babe evlavioase şi copii inocenţi. Încearcă să nu uiţi că la competiţia asta nu concurezi tu, ci nişte oameni care probabil ţi-ar putea da lecţii într-o zi şi cu care vei dori tu să cînţi. În plus, nu eşti atît de sexy pe cît crezi tu că eşti în budigăi.

S-o lăsăm pe Lory în pace şi să vedem ce concurent preferaţi voi. Eu optez pentru Canaf, un blues man de excepţie pe care din păcate, nu văd cine ar fi capabil să-l şlefuiască. Canaf e un diamant mare, valoros şi are nevoie de intervenţia unui maestru bijutier care să facă din el bijuteria coroanei, pentru că merită.

joi, 24 noiembrie 2011

Incursiune în viitor

Decembrie 2011 - Fostul preşedinte Ion Iliescu se internează în spital în urma unei regretabile greşeli în bucătărie a doamnei Nina, care din cauză că nu mai vede aşa de bine ca pe vremea cînd era UTC-istă, a confundat ceapa cu fasolea cînd i-a preparat tovarăşului consort ceea ce credea dînsa a fi o tocăniţă, drept pentru care maţele foste prezidenţiale au suferit nişte acumulări de gaze burghezo moşiereşti. După 24 de ore de băşini discrete, tovarăşul este eliberat... ăsta... externat.

2015 - Fostul preşedinte Ion Iliescu se internează în spital. Surse din staff-ul medical ne dezvăluie că tovarăşul are uşoare tulburări erectile, dar ne asigură ca nu e nimic grav şi este externat după 24 de ore de investigaţii şi observaţii atente ale organului revoluţionar.

2020 - Fostul preşedinte Ion Iliescu o internează la obstetrică ginecologie pe doamna Nina. Diagnosticul ne loveşte ca o bîtă de miner peste ochi: cistita lunii de miere. Tovarăşul Iliescu respinge aluziile maliţioase cu privire la viaţa sa intimă şi susţine că el şi tovarăşa Nina sunt adepţii cumpătării, de aceea cistitele dînsei au o frecvenţă redusă: cam 1 la 20 de ani. După 24 de ore, cistita prezidenţială este vindecată iar tovarăşa externată pe ieşirea din spate ca să evite  demonstraţia unui grup de doamne PSD-iste care vor s-o linşeze pe motiv că-l oboseşte pe fostul preşedinte.

2021 - Fostul preşedinte Ion Iliescu refuză să se interneze în spital, pe motiv că Geoană a ieşit la pensie şi s-a retras la Dăbuleni, în concluzie, nu mai e cine să-l enerveze. Se internează totuşi a doua zi la neuro, din cauza unei căderi nervoase, din acelaşi motiv. Evident, după 24 de ore părăseşte spitalul, după ce în prealabil a jucat un şeptic pe insigne de pionier cu rezidentul Vadin Tudor.

2050 - Fostul preşedinte Iliescu e puţin deranjat de o apendicită cronică, de o unghie încarnată de pe vremea cînd era secretar la Timişoara şi se internează în spital. Apendicele este extirpat, la fel şi unghia şi sunt pune în formol. Iliescu nu este pus în formol deocamdată şi este lăsat liber după 24 de ore.

Plictisit, o ia pe tovarăşa Nina de cot şi  cu o voce gravă, încărcată de tristeţe  se trezi vorbind: măi dragă tovarăşă de viaţă... în sinergia faptelor şi-n meandrele concretului, am să-ţi mărturisesc ceva ce nu ştii despre mine... Toată viaţa mea m-a durut în cur de toţi  măi dragă, dar nici 24 de ore nu m-am tratat pentru asta.


Later edit: Nu-şi ia dracu' oamenii lui.

miercuri, 23 noiembrie 2011

Tatoiu strikes again

Nu mai poate romanul trage o băşină în ţara lui de spaima cotoroanţei de madam Tatoiu. În mod normal n-aş pomeni de ea de două ori pe zi, dacă n-aş fi văzut-o de dimineaţă pe B1 şi seara la ţaţa Măruţă, unde-o luase la frecuş şi scăzut nota la purtare piţipoancei lui Mazăre, playboul Constanţei şi a întregului neam.

Fata, cam peltică şi cu privirea de junincă tînără, a cam placat-o pe domna Veghetor Etern al Moralităţii şi Ordinii în Univers cu tupeul uneia care ştie că are pe cineva în spate,  întrebînd-o pe bună dreptate dacă stimabila nu poate dormi nopţile de grija ei şi amintindu-i că n-are ea treabă pe unde-şi flutură ea ţîţele noaptea.

La asta Stîlpul Moralităţii nu s-a prea aşteptat, a făcut-o proastă, credulă, chestii intelectuale de-ale ei, a întrebat-o ce notă are la purtare, iar  a făcut-o proastă, apoi a dat-o la-ndulcit şi i-a zis doar naivă după care a devenit brusc interesată dacă plăteşte impozit pe venit, respectiv pe biscuiţii şi pişcoturile ce reprezintă onorariul viţelei ca fotomodel. Aici, fata a dat din colţ în colţ, că probabil se jena de sumele cîştigate pînă acum şi n-a ştiut ce să răspundă, deşi dracu' a mai văzut vreo fufă care din bănuţii de la sutien şi chiloţi, dă fuga la fisc să-i dea partea.

Aş vrea să aflu numărul de telefon al domnului Tatoiu, să-l rog s-o ţină măcar pînă după sărbători acasă închisă în pivniţă sau legată de calorifer şi cu căluş în gură pentru mai multă siguranţă, nu de alta dar tare mi-e teamă că doamna se pricepe şi la istoria religiilor şi dracu' ne ia pe toţi cu evlavia-n braţe. Ofer recompensă.

Despre ipocriţi şi alţi maidanezi

Ne pricepem noi romanii la multe, iar daca ar fi sa judecam lumea prin prisma Monicăi Tatoiu, ne pricepem la toate şi evident, suntem cei mai buni la dat din gură. Totuşi, sunt de părere că există ceva la care excelăm şi anume, suntem ipocriţi de geme, plînge, lăcrimează şi crapă pămîntul sub noi.

 Ne place să facem bine, dar doar de sărbători şi pe lîngă biserici unde e dumnezeu pe-aproape să vadă şi să aprecieze corespunzător leul  pus în palma unei babe sau a unei ţigănci cu puradelul de împrumut în braţe, că puradelul pentru ele e ca salopeta şi cheia franceză pentru instalator sau patentu' pentru electrician, o unealtă necesară la locul de muncă.

Noi cînd facem bine, o facem condiţionat şi cu interes, pentru că dacă nu mai puteam de altruism, nu inventam zicala "facerea de bine, futere de mamă", nu aşteptam recompensa seamănului miluit şi nici pe cea divină. Noi nu avem conştiinţa binelui dezinteresat, pentru că pur şi simplu murim după oportunităţi şi considerăm că le merităm şi ni se cuvin de drept, pentru că altfel cum se explică tînguiala şi privirea lăcrămoasă spre cer atunci cînd dăm de necaz " Cu ce-am greşit eu doamne chiar aşa, de ce meritam eu asta?", pe cînd în momentele în care ne merge bine nu ne întrebăm niciodată "ce-am făcut ca să merit  fericirea asta?"

Cînd te depăşeşte vreun şmecher la semafor spumegi şi înjuri poliţia care nu e prezentă să-ţi facă ţie dreptate, dar dacă te trage pe tine pe dreapta şi te amendează pentru viteză sau alte alea, ţi se face un abuz strigător la cer. Te tărguieşti, minţi, negociezi şi la urmă încerci să mituieşti pentru că tu iubeşti dreptatea, dar doar cînd ţi se face ţie.

Am văzut la Protv de dimineaţă reacţia publicului prezent în balcoane la votarea legii maidanezilor: nişte cucoane isterizate, pline de lacrimi şi muci, una plîngînd în hohote de parcă ar fi murit mă-sa pe umărul unui domn, alta răcnind cu o voce gîtuită de isterie "nesimţiţii dracului", referindu-se la onor parlamentarii care au votat în favoarea legii. Aici voiam eu să ajung de fapt...

Unora le plac de nu mai pot "animăluţele", cu condiţia ca acestea să rămînă pe străzi şi să muşte oameni. Iubitorii ăştia consideră că "animăluţu'" odată castrat şi lăsat liber pe drumuri, mai trăieşte el o nimica toată, respectiv 10-12ani, timp în care el nu muşcă pe nimeni decăt dacă e provocat, nu face purici, nu se-ncaieră în haită, nu trag de sacoşe şi de poalele babelor, nu sfîşie decît copiii răi care nu ascultă de părinţii lor..

Există într-adevăr şi "iubitori" care-şi adună zeci de cotarle în casă, dar ferească dumnezeu să înfieze un copil! Copilul e un animăluţ care nu ţi se supune întru totul ca un cîine. El plînge, ţipă, are nevoie de haine, de educaţie, creşte şi te părăseşte, ori tu ca "iubitor", nu poţi permite aşa ceva, pentru că tu ai nevoie să te iubească cineva necondiţionat, asupra căruia să ai toate drepturile şi aproape zero responsabilităţi. Cîinele nu-ţi întoarce vorba, nu stă îmbufnat pe tine cu zilele, nu ţipă că vrea lucruri... Dacă tu "iubitorul" ai chef să te joci cu el, te joci că aşa vrei tu, dacă vrei să stai liniştit îi arunci un os de plastic şi te lasă-n pace.

 Îţi place soiul ăsta de iubire care nu te obligă la nimic. Te ştii adulat indiferent că meriţi sau nu şi adori să fii adulat. Cîinele nu te judecă , nu-ţi reproşează nimic şi te face să te simţi mai om, pentru că eşti stăpînul cuiva şi în final ajungi să ai pretenţia ca toţi humanoizii de pe planetă să dorească cu ardoare haite de cîini pe bulevarde.

Să nu se înţeleagă cumva că n-aş  iubi animalele... Le iubesc, dar la modul sănătos şi corect: am un animal, îl ţin în casă, îl hrănesc şi-l îngrijesc şi devine un membru al familiei. Îmi puiează pisica, nu arunc puii la gunoi sau pe stradă, ci le caut stăpîni care să-i iubească. N-am omorît niciodată vreunul şi nici n-aş fi capabilă, dar trebuie să înţelegem că locul cîinilor nu e pe străzi şi de douăzeci de ani nici o metodă n-a dat rezultate, iar eu una nu sunt de acord ca banii noştri să se ducă la nesfîrşit în inutile programe de protecţie, în adăposturi şi sterilizări de faţadă. Cine nu poate trăi cu ideea că aceşti cîini vor fi eutanasiaţi, să-i ia acasă. Mai simplu de atît nu se poate, nu?

Acum la B1, Monica Tatoiu vorbeşte despre Ferrari, cică pasiunea pentru maşina asta e un moft şi noi romanii nu avem meseriaşi care să le repare. Total greşit, bă doamnă dragă: cine are Ferrari, nu se duce la Nea Gică la servis cu ea  să-i dea două ciocane şi-un scoci la furtun. În al doilea rînd, cum poţi să zici că nu avem meseriaşi, măi doamnă Tatoiu? Păi cine pe pămîntul ăsta mai e capabil să nască meseriaşi ca ăla de-a reparat ditamai locomotiva Siemens cu o sîrmă şi-o creangă? Aud?

luni, 21 noiembrie 2011

Iar am idei, fugiţi!

Fiindcă azi împlinesc nişte ani, mai exact - pînă-n treizeci , am primit o mulţime de urări de mulţi ani şi din tot răsfăţul ăsta real şi virtual pentru care mulţumesc şi aici, s-a născut o întrebare, că mă ştiţi doar... Viaţa mea e un lung şir de întrebări, epifanii şi apocalipse ocazionale  cînd se anunţă la tv.

Să revin la întrebarea născută azi, în anul de graţie care este: Oare nu există şi oameni cărora le-ar fi mai pe plac urarea "Să trăieşti ca porcu', puţin şi bine?" Porcul e cel mai fericit animal: mănîncă, doarme, grohăie, se freacă de gard, îi fac alţii curăţenie şi are cel mai lung orgasm, cică juma' de oră, al dracului porc! E adevărat că în 99% din cazuri are o moarte violentă de cuţit, restul de 1% încearcînd să-l împuşte, gazeze, arunce-n aer, dar nu vorbim aici de oameni beţi stîncă, ci de oameni normali aşa ca mine, da?

M-am tot gîndit dacă mi-ar plăcea să trăiesc vreo 95 de ani cu minţile vraişte, scutece şi ţîţe pînă la genunchi. Răspunsul e categoric: groh, groh!

luni, 14 noiembrie 2011

Tigaie care te-am dorit!

Tare sprinteni mai sunt pensionarii noştri atît de chinuiţi de boli şi pensii mici, cînd e vorba de traversat aiurea bulevarde şi de stat la cozi cînd "se dă ceva", indiferent ce. Azi am văzut din nou o îmbulzeală nostalgică, plină de încărcături istorice, de sacoşe de pînză şi rafie, căciuli din astrahan şi paltoane mîncate de molii. Am remarcat că nu există absolut nici o diferenţă între îmbulzelile de altădată de la carne, cu cele de azi de la tigăi. Coatele în coastele altora sunt la fel de rapide, privirile la fel de încărcate de ură, iar bombeurile la fel de precis ţintite în fluierul piciorului babei de lîngă tine.

 Drumul pînă la nepreţuitele tigăi, semăna cu o cursă cu obstacole vii: pensionarii mai tinerei şi mai sprinteni fiind nevoiţi să-i ocolească sau nu pe cei mai împovăraţi de ani, politeţea s-a rezumat la mugete, icneli şi onomatopee printre protezele încleştate. Războiul a fost pe viaţă şi pe moarte, pentru că fiecare simţea că însăşi existenţa sa depinde de numărul tigăilor adjudecate în căruţul propriu.

Aştept cu interes bătăliile pentru bilete de odihnă la Herculane şi crizele biliare de după postul Crăciunului, după care pensionarii noştri iubiţi se pot întoarce liniştiţi pe culoarele spitalelor, a medicilor de familie şi ne pot arăta noptierele lor pline cu medicamente. Eu personal, sunt liniştită ştiind că fiecare are tigaia lui.

În altă ordine de idei: Măruţă, ne leşi cu tripleţii Nicoletei Luciu?

 Mulţumim anticipat,
un grup de doamne.

vineri, 11 noiembrie 2011

Nu vă zic adio, ci la revedere!

Am mai puţin de 30 de minute pînă la noul sfîrşit al lumii sau trecerea în altă dimensiune unde n-aş fi prea sigură să existe platformă de bloggăreală, iar FB nici atît, aşa că am să scriu repede. Dacă nu se sfîrşeşte nici azi, declar solemn că-mi bag picioarele în toate apocalipsele viitoare şi-n plus, transform bunkerul din fundul grădinii în pivniţă de vin şi afumături.

Azi au mai murit 3 romani aiurea prin Ungaria, în timp ce se întorceau din vacanţă din Spania. Nu vă grăbiţi să mă contraziceţi, pentru că am auzit eu o proastă la TV, cînd cu accidentul ăla de-au murit 14 din 15, cum că, citez din memorie :" romanii se întorceau de la muncă sau din vacanţă", de parcă ţiganii au vreodată vacanţă. Ţiganii nu fac vacanţe, doar vizite de lucru, în care îmbină utilul cu plăcutul, că nimic nu e mai plăcut şi mai util decît satisfacţia de a şuti portofelul burduşit al cuiva prin ţările alea de fraieri, care nu e obişnuiţi să li se fure chiloţii de pe ei în timp ce merg liniştiţi pe stradă.

De asemenea cred că şi cei 19 romani înghesuiţi într-un automobil de 5 locuri, debarcaţi tot în Ungaria de poliţie, tot din vacanţă veneau şi pentru că se odihniseră atît de bine pe la Madrid, au decis să se scape de vina de a fi trîndăvit în concediu în timp ce semenii lor munceau, înghesuindu-se masochist nu se ştie cum într-o rablă. Îmi imaginez scena în care poliţistul uluit a deschis o portieră şi au început să cadă oameni pe jos.

În tot timpul ăsta în ţară, indiferenţi la dramele excursioniştilor, romanii de sine stătători belesc ochii la televizor, etern căutători de subiecte care să-i indigneze. Aşa aflăm că pensionarii nu se înghesuie doar la cozile pentru haleu, ci şi la cele pentru tigăi la promoţie. Acuma, nu înţeleg de ce nu s-a făcut un sondaj în rîndurile pensionarilor în cauză pentru a determina exact motivele pentru care subit aveau cu toţii nevoie de cel puţin o tigaie. Judecînd după numărul celor care cad accidendal în lame de cuţit, am putea presupune că oamenii s-au săturat de crime sîngeroase din gelozie şi cum după o anumită vîrstă ţii mai mult la curăţenie iar sîngele iese greu din carpetele cu cerbi şi răpiri din serai, dar şi mai greu din covoarele persane de pe vremea lui Ceauşescu, au adoptat tigaia ca unealtă de pedapsă. Unde mai pui că are dublă utilitate: mai frigi un ou, mai  faci  un cucui...

Şi ca o încununare a ultimelor evenimente, aseară am văzut finalul unui videoclip cu Bambi, fetele alea trecute, îmbrăcate din bazar, cu kile de farduri pe feţe, miorlăind ceva trist, drept pentru care m-am întristat şi eu, am spart peştele de sticlă de pe televizor, am rupt cu dinţii un macrameu şi tocmai cînd eram gata să decapitez mîţa personală cu tigaia mea veche, s-a terminat miorlăiala amărîtelor ălora, iar tristeţea mea s-a transformat dintr-o dată în apatie. Întotdeauna cînd sunt apatică, am convingerea că sunt un martir al propriei mele existenţe şi ca să mă smulg din ea, mă culc cu certitudinea că şi mîine Romania va exista. Îndrăznesc să cred că va exista etern, chiar şi după apocalipse.

E 11.11.2011.
Adio, dacă e...

Later edit: ÎMI BAG PICIOARELE!

joi, 10 noiembrie 2011

Dau şi eu sfaturi să mă bag în seamă

Interesantă lighioană e omul, dar mai ales romanul şi cum simte el că trebuie să se implice (în scris) în orice cauză nobilă, implicare care de cele mai multe ori se dovedeşte a fi complet inutilă.

Ca să fiu mai explicită, dau un exemplu: Liga Anti Manele, a cărei iniţiator spune că s-a săturat să audă urlînd din difuzoarele cocalarilor diverse referiri la boli de inimă, prinţese, valori şi haur. Pînă aici, sunt întru totul de acord, dar să creezi o asemenea cauză pierdută încă de la naştere, mi se pare la fel de ridicol ca şi cum ai încerca să spui nu gravitaţiei.

Dacă ţiganii şi ghiolbanii devoratori de manele de toate zilele, ăia care le ascultă în maşină, în casă, la nunţi şi botez, ăia care au la soneria telefonului manele, în cap manele, PĂ SISTEM, şi fără număr manele şi-au croit un mod de viaţă, o întreagă filozofie şi-un crez din şi pe texte de manele, cum poţi tu să lupţi împotriva lor şi cu ce arme ştiind că:

1. Eşti în inferioritate numerică.
2. Nu ai limbajul adecvat
3. Nu ai sabie Ninja
4. N-ai făcut în viaţa ta un drum cu microbusul în străinătate.
5. N-ai avut niciodată curajul să-i spui taximetristului să oprească maneleala cît timp eşti tu în maşină.
6. N-ai plecat de la o nuntă cu manele ci te-ai mulţumit să strîmbi din nas şi să povesteşti cu indignare a doua zi pe FB "ce naşpa" a fost şi cît de prost te-ai simţit.
7. Ai mişcat din umeri şi mînuţe măcar o dată, cu diferite scuze (eram beat, era atmosferă, m-au silit prietenii, mi-a luat Dumnezeu minţile), pe ritmuri ţigănesco-turcesco-grecesti.

Am dat doar cîteva exemple, că cifrele... slavă lui salam, sunt infinite şi nici cu imaginaţia nu stau prost, dar, să fim realişti după principiile sănătoase romaneşti moştenite din tată-n fiu, cum că "nu  te caci în gusturile omului, chiar dacă îţi vine" şi pentru că fiecare are libertatea să asculte ce vrea, aşa ai şi tu libertatea să NU asculţi ce vor alţii.

Rămîne doar să ai curaj să faci pe dos tot ce am enumerat mai sus.

P.S. Lista rămîne deschisă, vă aştept cu completări. Cea mai bună, va fi premiată cu hit-ul internaţional de renume mondial "Pumnii mei minte nu are", pă sistemul nervos.

duminică, 30 octombrie 2011

Recensămînt 2011

Ieri am fost recenzată, recensămuită, recenzorată, cum vreţi voi de o ameţită care a greşit 3 formulare. A zis că de la oboseală, însă ochii ei porcini recunoşteau cu totul altceva. O dădeau de gol, adică.

E posibil să fi fost un pic intimidată cînd m-a auzit răcnind din casă "nu mai bate, apraşteul ei de uşă, că nu-s supersonic" şi poate şi de faptul că-i deschisesem larg şi brusc,eu de bucurie că în sfîrşit vine să mă recenzeze cineva, ea de spaimă c-a nimerit la ospiciu.

Aveam pregătite CNP-urile, le dezgropasem din grădină de lîngă adăpostul anti- apocalipsă, unde-am găsit un revolver ruginit la care belesc ochii de două zile şi le-am dat cu gesturi largi: las CNP-urile să vină la tine, oooo, recenzoareo!

Le-a luat insensibilă, ca şi cum ar fi luat o chiflă de pe raftul ABC-ului non stop, ceea ce mi-a afectat oarecum orgoliul. Ştiam deja de cîteva zile că CNP-ul e ceva pentru care merită să lupţi. Mă şi vedeam în luptă corp la corp cu ţîţoasa asta... Imaginea m-a făcut să capitulez. Am dat cu CNP-ul în ea, imaginîndu-mi că-s Ecaterina Teodoroiu, dînd cu gloanţe şi cioburi de ochelari în duşman.

Duşmanul a fost stoic, a îndurat fără să clipească şi a umplut căsuţele cu cifre. Aşa am aflat că sexul meu este 2.

M-am simţit copleşită de sistem. Sistemul era cel ce punea întrebări, nu eu. Prinsă în marasmul întrebărilor nemiloase, am făcut un gest de frondă: mi-am smuls CIP-ul de sub piele şi-am zis cu fruntea sus: Ia-mi viaţa, nu-mi mai aparţine!

Recenzoarea s-a uitat la CIP, l-a studiat, apoi mi l-a înapoiat, pretinzînd că nu vrea să facă deranj mai mult de cît făcusem eu cu tot sîngele ăla pe masă.

Decisesem deja să mă declar roman şi nu mongol, ateu şi nu ortodox la care ea mi-a zis: nu vă faceţi probleme, cineva s-a declarat ăăăăăăăă.... cum îi zice la urmaşul lui Decebal?

Dac, zic eu.

Daaaa, ăla, zice şi ea rîzînd.

Ce glumă bună, zic.

Daaaaaaaaaa, rîde ea, care e deodată cu mine şi habar n-are cine-s strămoşii lui Decebal. Ştie doar că trebuie să se întoarcă la recenzaţii cărora ea le spusese că nu e obligatoriu să-şi dea CNP-ul. Îmi mai spune că a mai fost pe la mine duminică, zi în care chefuisem bine-mersi de ziua soră-mii.

O privesc ca pe-o maimuţă la Zoo cu înţelegere, în timp ce-o conduc la poartă. Maimuţa e cu bicicleta, ceea ce pentru mine e o surpriză: oare cînd le-au dresat?

vineri, 21 octombrie 2011

Filcou

Se uită amuzată la cîinele beţiv al bunicului, ce dormea pe spate, cu labele răşchirate, icnind şi oftînd în somn. Îl părăsise în post pe bătrîn azi noapte şi venise de la han pe şapte cărări, intrase pe sub poartă lăţit ca plăcinta bunei şi adormise lîngă răzorul de flori, nepăsător la găinile curioase ce piguleau fire de nisip pe lîngă el.

În fiecare zi, pe la amiază, după ce se trezea bunicul după noaptea de pază la han, ocupaţia lui de pensionar de  ceapeu, să se mai ajungă cu banii şi să stea mai puţin pe-acasă, urma acelaşi ritual de înjurat cîinele cu patos, dar nu cu răutate, ci într-un fel admirativ şi drăgăstos. Niciodată nu-l lovea şi nici înjurăturile nu treceau mai departe de "Daracu' ducă-te în ţara lui, să te ducă". Cîinele deschidea un ochi, ofta şi se alinta singur, frecîndu-se de trotuar şi icnind se-ntorcea pe-o parte, de unde-l mai studia pe bătrîn cînd acesta nu se uita la el.

Pe toţi cîinii bunicului îi chemase la fel: Filcou, nume nemaiauzit şi nemaintîlnit, iar fata presupuse că e un derivat al vreunui nume unguresc, aşa cum pe toţi boii, taurii şi bivolii îi chema Iambor.

Ce-l deosebea pe cîinele ăsta de celelalte cotarle ale bunicului, nu era aspectul fizic... Era un cîine de talie mijlocie, lăţos, cu blana plină de scaieţi şi paie. Ceea ce-l făcea cu adevărat deosebit era faptul că dăduse în patima beţiei, cum se zice mai nou.. În fiecare seară îl lua bunicul cu el la han, să-i ţină companie şi poate şi să sperie eventualii hoţi. Cum hanul nu avea apă curentă, tot ce rămînea prin pahare se turna într-o copaie metalică cu apă, iar Filcou însetat după drumul de 4 kilometri, se obişnuise să bea "apă" doar de-acolo. După ce hăpăia coctailul de bere, vodcă şi vin, se-ntorcea acasă, fără să-i pese cîtuşi de puţin de stăpînul rămas să păzească singur.

La drept vorbind, bunicul începuse să aibă convingerea că javra bătea tot drumul ăla, doar ca să se îmbete ca porcu' şi atît. Îl mai privi lung şi cu reproş amuzat şi-l mai drăcui încet de vreo două ori. Cîinele se ridică şi se întinse căscînd zgomotos şi se prăbuşi la loc, doi metri mai încolo.

La vreo două luni Filcou, cunoscut deja ca alcoolic notoriu, rătăci drumul spre casă şi nu mai apăru o vreme, cu toate că sora fetei îl aştepta cu un pumn de bomboane în fiecare zi, pe care obişnuiau să le ronţăie împreună în vremurile cînd escapadele lui nocturne se rezumau doar la drumul spre casă.

Bunicul le povestise în vacanţa următoare că Filcou îl vizitase vreo două luni mai încolo însoţit de o căţea, complet reabilitat. Se însurase şi părea fericit şi treaz.

vineri, 14 octombrie 2011

Miron Cozma şi gonflabila lui

Aseară la canalul ăla turcesc, care e un canal obişnuit de dejecţii şi şuşanale tipic balcanice cu prezentatori mai mult beţi decît vii, vezi Cristian Sabagh, proaspăta familie formată din un poet nepereche şi-o femeie gonflabilă, m-a emoţionat peste poate, după cum urmează:

N-au casă şi stau la mila unor prieteni prin Constanţa, aceeaşi Constanţă unde minerul Cozma Miron a încercat cu muşchii-i de aramă să arunce o coroană de flori în mare, care mare s-a dovedit a fi mai departe şi coroana a nimerit între bolovani şi stabilopozi de ziua Marinei sau pe moldoveneşte, Sfînta Mărie.

Miron Cozma şi-a lăsat plete cam pe cînd i-a intrat în capul ăla sec că ar fi poet, respectiv pe cînd priponit la puşcărie şi sătul de labă, a început să-i scrie gonflabilei Marinela poezii de amor. Dragoste chioară şi amor ghebos ar zice unii, dar noi, suflete sensibile îi zicem pur şi simplu dragoste, că ce dracu' măi, aşa cum există mîncare cu aditivi şi E-uri, aşa e şi iubirea neţărmurită între cultivatorul de panseluţe cu tîrnăcopul în Piaţa Univesităţii şi gurista Marinela.

Marinela nu zîmbeşte, nu face grimase, doar vorbeşte din vîrful buzelor, ca nu cumva să-i pleznească botoxul din bot, pomeţi şi frunte, chestie pe care o înţeleg, în vreme ce soţul ei arată rînd pe rînd la cameră şi implicit ochelaristului de reporter, poze din cariera de divă a onorabilei sale soţii care nici pula n-a supt în viaţa ei,. nici gura nu mai e ce-a fost odată.

"Uite aici, cu mama lui Silvester Stalone", zice Miron mîndru şi ne arată o fotografie cu două paţachine, una mai botoxată ca cealaltă. nevastă-sa şi hoaşca de mă-sa lui Rocky, cu care nici măcar el nu se mîndreşte. Urmează în deplina admiraţie a reporterului şi uşoara ridicare aprobatoare din sprîncene a Marinelei, poze de cînd cînta ea la Vulevucuşeavecmoasesoargratis, teatrul Balşoi Scule, Pulenruj şi The ugliest cheap whores in the world - denumire mascată a Casei de Modă "Curve Nasoale Gratis".

Miron e mîndru din cale-afară, Marinelei i s-au umezit chiloţii şi i-au transpirat silicoanele din ţîţe, reporterului ochelarii şi chelia incipientă.

Marinela seamănă cu Morticia, doar că nu are hazul ei. Miron flutura buclele şi rînjeşte mulţumit de femeia lui, ca şi cum ar fi cîştigat un premiu.  Eu, bună la suflet cum sunt,. i-l acord... Premiul pentru cel mai fraier care s-însurat cu cea mai curvă i se acordă luuuuui... Miron Cozmaaaaaa.

La sfîrşit, înţelegem că familia Cozma trăieşte din mila altora, dar se iubesc şi au nevoie de un cuibuşor unde să procreeze nişte mutanţi cu tîrnăcoape între ţîţe supradimensionate, drept pentru care apreciem orice donaţie la numărul XXX  CAZMA, sau la email marinela@clanţăgratis.ro.

Şi să nu uit... Miron Cozma a recitat nişte versuri pe care le-a dedicat Marinelei din puşcărie, cu titlul "A meritat". Cum dracu a meritat măi? Falit eşti, interdicţie ai, curvă ţi-ai luat de nevastă.... Ţi-a plătit tac-tu Iliescu ceva să-ţi ţii gura între silicoanele nevesti-tii?

marți, 27 septembrie 2011

Marea alienare naţională

Azi, cu riscul de a-mi ridica o parte a populaţiei feminine în cap, am să spun ce părere am eu despre moda asta cu diminutivele la romani, cînd e vorba de o stare cît se poate de naturală şi veche de cînd e lumea. O stare care NU e un miracol, ci un simplu rezultat al unui act sexual şi anume, starea de graviditate. Azi la femei, că nu mă ocup de transexuali şi alte lighioane.

Dacă îi spui unei femei "gravidă" e ca şi cum ai insulta-o, forma corectă, dorită şi întreţinută de presă, reviste de specialitate şi chiar personalul medical este de "graviduţă". Burta de asemenea devine "burtică", chiar dacă are dimensiunile unui balon de vin de-o sută de litri, plină de vergeturi şi cu buricul cît degetul meu mare de la picior străpungînd bluza, rochia cît mai mulată posibil, ca nu care cumva să  rămînă careva nesesizat de starea ei delicată.

Graviduţa este îndemnată pe toate căile să se ducă cel puţin lunar la un control de specialitate, unde nenea doctoraşul o măsoară cu şublerelul ăla drăgălaş, o cîntăreşte pe cîntărel, o palpează pe sînişori şi-i spune că totul e "ok", dar că trebuie neapărat să cumpere de la o farmaciuţă indicată de el specialistul, nişte vitaminuţe.

Uneori am impresia, că medicuţii ginecologi ar dori ca o sărcinuţă să dureze mai mult de 9 lunişoare, nu de alta dar să se asigure ei că graviduţa şi bebeluşul sunt în perfectă siguranţă şi-s perfecţi capabili să dea ochişorii cu lumea asta mare şi răuţă.

Şi uite-aşa, dintr-o stare perfect naturală, se ajunge să se trateze sarcina ca pe o invaliditate de gradul 2, fapt care spre mirarea mea, nu pare să le deranjeze deloc pe viitoarele mămicuţe, care fără "revistele de specialitate" a căror sfaturi imbecile le urmează cu sfinţenie de ajung să se îndoape ca gîştele înainte de tăiere, să se facă cît casele cu pretextul că mănîncă pentru doi.

Cînd se nasc bebeluşii şi părăsesc adăpostul sigur şi plin de vitamine al mămicii, circul continuă cu ei: toate revistele abundă în sfaturi şi dădăceli, nici o sterilizare nu destul de sterilă, lăpticul praf e bun doar de la Milupa, păpica de bebe tre' să conţină morcovior, scutecelul cutare nu e la fel de bun ca şi celălalt, căchiţa tre' să miroasă într-un anumit fel şi uite aşa pot continua cu diminutivele pînă mîine.

Să nu se înţeleagă că aş avea ceva împotriva maternităţii, a femeilor însărcinate sau a nou născuţilor. Sunt împotriva unei întregi industrii care induce această stare de alienare, care face din oameni perfect normali nişte handicapaţi nesiguri pe propriile forţe. Nişte oameni care pe zi ce trece par a nu putea trăi fără să le spună alţii ce trebuie să facă, ce să mănînce şi să mă scuzaţi, dar am văzut zilele trecute pe Facebook cum ar trebui să arate fecalele unui om sănătos.

Nişte mămicuţe care vor naşte bebeluşi pe care-i vor creşte în stare de permanentă alertă, protejaţi în exces, copii care nu au voie să cadă, să aiba julituri în coate şi genunchi, să bage degetul în gură, să guste nisipul din parc, sau doamne fereste să muşte din mărul căzut din pom.

Băieţeii vor deveni la maturitate nişte pămpălăuţi, iar fetiţele nişte păpuşele Barbie. Şi-am încălecat pe şeuţa de la scaunul ginecologic şi v-am spus o povestioară cu atîtea diminutive de mi s-a făcut mie greaţă şi nu-s graviduţă.

sâmbătă, 24 septembrie 2011

Zîno, crezi că KanalD (cacofonie intenţionată) e sub nivelul tău? Mai gîndeşte-te...

Aseară a fost Zîna la Robert Turcescu... Nu, nu acasă la el în garsonieră, ci pe faţă, la B1TV.

Zîna era îmbrăcată în negru şi-şi luase o poziţie aristrocratică pe scaun şi desigur ceva mai departe de celelalte două anonime, scriitoare pe la ziare cred, să nu care cumva să nu fie bine delimitată şi de ce nu, Doamne fereşte, confundată cu vreuna dintre ele, mai ales că una arăta ca o gospodină, iar cealaltă, cam nepieptănată, nespălată pe cap, ca o femeie obişnuită şi  total nesemnificativă cu care Andreea Marin nu are nimic în comun, că nu e divă ca şi ea.

Pe tot parcursul emisiunii, Zîna a făcut botic, şi-a ţuguiat buzele adică, cît a fost calmă. Cînd însă s-a îndrăznit o cît de uşoară comparaţie cu Mihaela Rădulescu, Andreea, Zîna Siurprizelor, a luat foc şi-a dat din mînuţele ei de doamnă, şi-a pungit guriţa şi-a desfiinţat orice asemănare.

În tot timpul ăsta, Robert Turcescu nu făcea altceva decît s-o provoace, poate prea ostentativ pentru ca, Doamne fereşte să nu cumva să creadă lumea că ar ar avea vreo afinitate afectivă şi la drum de seară, dar roşeaţa şi bîlbîielile, nu ne-au scăpat.

 Am fost numai ochi şi pentru că diva a căzut în plasă datorită orgoliului ei alimentat tocmai de tabloidele care acum îi miros parvenitei a haznaua din fundul curţii bunicilor ei şi cu toate că Turcescu a vrut s-o scoată o Ecaterina Teodoroiu care luptă pentru dreptul ei de a fi pe sticla unor televiziuni cu ştaif, am văzut doar o ţaţă cu aere de aristocrată, cum s-ar zice pe la noi pe la ţară, din pulă de rege.

P.S. Zîno ce frumoasă eşti, că ca tine nu găseşti!

miercuri, 21 septembrie 2011

Bre Barbule, bine-ai revenit cu Apocalipsa ta cu tot!

"Nu pot să discut cu oameni cărora li se colorează urina-n cap în roşu". Acest citat îi aparţine ilustrului Barbu de la OTV, ofticat că o telespectatoare i-a zis că sperie lumea. Acuma, ce să zic... are şi ea partea ei de vină că se sperie şi nu-i lasă pe speriaţii de serviciu ai OTV să se sperie singuri fără contribuţia ei, deşi telespectatorii OTV sunt euforici zilele astea, pe motiv că li s-a aprobat ospiciul... ăsta, partidul.

Dragă telespectatoare nerecunoscătoare, dă-mi voie să-ţi zic şi eu vreo două: păi să zici mersi că ţi-a închis telefonul în nas şi nu te-a făcut "bou" şi pe tine, ca pe ăla de i-a zis "primată" acestui luptător pentru dreptate, deţinător de secrete mondiale şi chiar interplanetare, legătura omenirii cu extratereştrii şi piticii din creier.

 Păi se poate doamnă să răpeşti cu neîncrederea ta timpul unui habotnic tîrîtor în jurul bisericilor şi pupător de moaşte, care murea să anunţe omenirea să se pocăiască? E normal să lipseşti catralioane de oameni de pe planeta noastră dragă, dar şi de pe alte planete dragi de învăţăturile Bibliei care a calculat la fix ziua de 28 septembrie ca fiind ultima? Unde mai pui că pînă şi preşedintele Osama Barakă va fi pitit încă din 27 în bunkerul secret?

Puţin respect doamnă, că nici xanaxul nu e gratis şi nici fără reţetă nu se dă!

duminică, 18 septembrie 2011

Cît durează dragostea, sau cît de des o confundăm cu sexul

Motto:
Tudor Arghezi într-o prelegere: Dragostea se poate face în mai multe feluri: cu degetul, cu limbaaa...
Un student mai îndrăzneţ: Cu pula, maestre!
Tudor Arghezi: Aaaaaa, mi-aminteeeesc...

Nu vreau să ţin un discurs asupra modalităţilor de a face dragoste sau sex, ceea ce pînă la urmă e cam totuna... Vreau doar să contrazic o teorie conform căreia dragostea ţine trei ani. S-a scris şi un bestseller despre asta şi cum sunt mereu contra, am nişte obiecţii, după cum urmează:

Dragostea nu are cum ţine trei ani, pentru simplul motiv că a fost inventată pe vremea trubadurilor, respectiv prin secolul 16 or so... Cam pe cînd soţii şi logodnicii erau plecaţi în cruciade să vîre cu forţa creştinismul pe gîtul altora şi rămîneau acasă adolescenţii, ologii, şi alţi handicapaţi cărora hormonii le zburdau prin creieri şi alte alte organe în aşa fel încît, au inventat serenadele pe sub balcoanele nevestelor în călduri şi fecioarelor excitate.

Dragostea e supraevaluată şi-n timpurile moderne şi Holywood-ul vine în sprijinul teoriei mele: toate filmele de dragoste se termină cu ei doi pierzîndu-se în zare, înotînd în mare, creînd iluzia unei fericiri eterne. Să fim serioşi... Filmul ne demonstrează că ori el, ori ea, sunt rataţi, ce garanţie avem noi că rataţii ăia vor deveni ceea ce ni se sugerează că vor deveni? Adcă, cine-a mai văzut rataţi reuşiţi? În afară de rataţii care sunt atît de rataţi încît merită superlativul...

Dragostea ţine cam cît ţine sexul bun. După ce sexul bun se transformă într-o sarcină întîmplătoare, dragostea nu mai e ce era. Se transformă tacit într-o orăcăială continuă cu miros de pişat, în partide de sex cu urechile ciulite la "ăl mic" şi-n general, într-o corvoadă.

Dacă dragostea nu se materializează într-un plod, se transformă într-o goană după obţinerea lui şi aici, intervine futaiul  în scop nobil.... Fiecare dat din cur devine astfel, un aport la evoluţia omenirii, o cauză nobilă, un ţel. Toţi destrăbălaţii din jurul vostru care se fut doar din plăcere, devin nişte desfrînaţi, ce se dedică doar plăcerilor fizice, spre deosebire de tine care vrei să contribui la demografie, stratul de ozon şi la salvarea delfinilor şi a balenelor. Tu, automat devii un sfînt, pe cînd ceilalţi care nu au intenţii de a procrea, devin nişte tîrfe ieftine.

După ce ai reuşit cu chiu cu vai să faci un plod care-ţi va mînca 20 de ani din viaţă, pun pariu că n-ai sta să reflectezi dacă dragostea te-a împins spre asta, sau doar orgoliul de a procrea .

Cu toate astea, te apuci să spui altora cît ţine dragostea: un an, doi, trei... Cam cît te-a ţinut pe tine pasiunea pe care acum vrei s-o dai de-o parte, te faci că n-o mai vezi, că n-a existat. Că te-a mînat doar instinctul creştinesc de a popula pămîntul.

Dragostea ţine atît cît ţine pasiunea... Cît trupul celui de lîngă tine te ţine treaz, iar dacă adoarme, îl trezeşti cu o atingere. Cînd nu se mai întîmplă, s-a terminat, oricît ar fi durat: o săptămînă, o lună, un an şi cu puţin noroc, trei ca la carte!

marți, 6 septembrie 2011

Hai BRE Barbule, ce dracu' domne... Te credeam om serios!

Sunt adînc îndurerată şi profund dezamăgită de întreruperea neanunţată, bruscă şi dintr-o dată a seriei de apocalipse găzduite de Barbu de la OTV, serie care a început săptămîna trecută cu planeta Nibiru zisă şi Elenin, a continuat în ziua următoare cu "bomba atomica" din Marea Neagră şi buncărele secrete ale puternicilor planetei, care între noi fie vorba, păreau mai degrabă adăpostori antiatomice de pe vremea războiului rece, dacă nu chiar cazemate din vremea războiului numărul doi mondial.

Domnul Barbu, slăbit fizic de ceea ce mie îmi pare un cancer galopant, slăbit psihic din motive bahice şi zdruncinat rău de iminentele apocalipse asupra cărora el se tot chinuie să ne atragă atenţia, a dispărut din grilă, dacă-mi permiteţi aşa o exprimare, pentru că nu-s sigură că televiziunea respectivă are aşa ceva, grilă adică.

E posibil ca această dispariţie bruscă să se fi datorat insistenţei unui telespectator care sugera mogulaşului DD să facă din banii proprii şi inima sa largă un bunker pentru membrii Partidului Poporului, iar ceilalţi, citez " să se ducă dracului"? Sau pentru că psihiatrii ţării şi-au unit eforturile şi l-au închis pe Barbu la balamuc? Dacă da, aş avea şi eu o rugăminte: anume, să-mi dea mie cheia s-o... ţin.

Închei cu un apel de suflet: BRE Barbule! Hai bă înapoi, că în ultimele 24 de ore au fost 3 cutremure în Romania, poţi tu să stai nepăsător cînd sub ţărişoara noastră dragă se află o colonie de extratereştri care după ce-au fost la suprafaţă deghizaţi în suporteri de fotbal şi-au mîncat fasole cu ciolan la o chermeză USL, apoi ciolan cu fasole la un pupat de moaşte, s-au întors sub pămînt undeva sub Babele şi-au declanşat cutremur după cutremur din cauza băşinilor cu efect nimicitor?

Cum te lasă BRE Barbule inima ta de creştin să nu avertizezi populaţia de iminenţa unei catastrofe mai ceva decît bomba cu hidrogen din Marea Neagră şi cel puţin tot atît de gravă ca şi coliziunea cu Nibiru care are luni diametrul de 4000 de m, iar marţi de 200,000 km? Cum poţi tu să-ţi iei liniştit xanaxul de zi cu zi, cînd telespectatorii tăi pioşi se roagă la dumnezeu să-i salveze? Pe ei, da, doar pe ei.

Nu te-ar mai încăpea cămaşa de forţă BRE Barbule, egoistule, apocalipticule!

vineri, 2 septembrie 2011

Mi-e dor

Ţi-am simţit mirosul, atingerea
Îmbrăţişarea caldă.
Prezenţa ta era atît de vie
Şi eu atît de fericită strîngîndu-te
În braţe.

Te revedeam în sfîrşit
După atîta vreme
Ştii cît a trecut?

Cînd ai plecat te-am petrecut
Plîngînd.
Lacrimi sărate şi nici un sunet...
Ştiam că nu te-ntorci,
Doar că eternitatea-mi părea mai scurtă.

Mi-e bine
Pentru încă o vreme, visul
Îmi e de-ajuns.

Mi-e dor de tine
De mîinile tale mici şi aspre,
De paşii tăi mărunţi pe care
I-aş recunoaşte dintre toţi,
Ai celorlalţi de pe pămînt.

Mi-e dor de tine, mamă.


marți, 30 august 2011

O dilemă

De dimineaţă mă chinuie o întrebare:

De ce în copilărie a te lua după alţii, sau mai bine zis alţii după tine e considerat o crimă? De ce prieteniile se rup temporar cînd cineva  îşi convinge părinţii să-i cumpere o haină sau jucărie ca a ta, îţi imită gesturile, jocurile şi chiar încearcă să-ţi fure prietenii?

În contrast cu copilăria, adult fiind eşti îndemnat, convins, manipulat să faci ca alţii, sau chiar tu să vrei ca alţii să gîndească, acţioneze ca tine... Copil fiind, te îmbufnai zicînd "De ce te iei după mine?", iar cînd creşti mare zici "Fă cum zic eu", "Fă ca ăla" şi "De ce nu poţi fi şi tu ca toată lumea?"

Răspunsul ar fi că avem dorinţa de a fi unici doar în copilărie. Apoi, familia, şcoala şi societatea îţi înlătură dorinţa firească de independenţă şi suntem îndemnaţi să ne alăturăm "lumii".

 În concluzie, instinctul de turmă nu există natural, ci ne este inoculat în fiecare zi a existenţei, pînă uităm cine suntem cu adevărat şi privim înapoi rîzînd cu superioritate de copilul unic şi răzvrătit care-am fost odată.

duminică, 28 august 2011

Strigoii

Putea să jure că umbra pe care-o văzuse după gardul stufos de salcami ciuntiţi pe jumătate, fusese strigoi. Nu era absolut sigură ce era strigoiul, dar din cele povestite seara pe laviţa din faţa casei nanei Floriţa, era clar ceva de speriat.

 Strigoii apăreau de unde nu te aşteptai şi doar pe întuneric. Uneori te şi luau dacă nu erai cuminte, dar absolut nimeni nu ştiuse să-i explice mai pe larg în ce împrejurări trebuia să fie cuminţenia pămîntului. Ştia orişicine că uneori cînd cei mari considerau că ai făcut "prostii", pentru ea erau lucruri absolut fireşti, ca de pildă ce prostie a fost cînd dăduse vişinile zbîrcite din vişinată la găini? Aaaa, că zăcuseră o vreme cu aripile răsfirate şi clonţurile  deschise, mare scofală! A doua zi  păreau ca noi şi-n plus, vişinile alea le scosese cu strecurătoarea, iar de vişinată nu se atinsese deloc, doar că se săturase aşa de tare încît vomitase şi doar nu era să arunce ce-i prisosise...

Se mai zicea de strigoi că de fapt sunt spiritele morţilor cărora le e dor de casa lor, sau mai au ceva de împărţit cu cineva, dar ea nu cunoscuse pînă acum nici un mort aşa că strigoii ăia nu aveau ce să caute în preajma ei, decît dacă voiau să aibă de-a face cu mama , ceea ce nu credea că le-ar fi convenit prea tare. Că doar ştia oricine că nu e bine să te pui cu doamna felceriţă, viu sau mort.

Pe lîngă toate astea, chiar pe mama o avea de aliat, că se răstea la babele alea să nu-i mai împuie fetii capul cu toate prostiile şi le întreba dacă nu cumva aveau ceva mai bun de făcut decît să sperie copiii cu "tîmpeniile" lor.

O cam trecuseră fiorii cînd văzu iar umbra dincolo de gard şi cu toate că încercase să stea curajoasă pe loc, picioarele n-o ascultară şi fugiră aproape fără ea în casă.

- Mami, am văzut un strigoi după gardul lu' bace Ciucă!

- Ţi-am mai zis de-o sută de ori să nu stai gură cască la toate babele, că mă fac de păr pe unghii într-o bună zi.

Fetiţa înţelese chestia cu părul pe unghii deşi mama n-o trăsese niciodată de păr, cu toate astea nici nu murea să-i dea ocazia s-o facă. Ieşi grijulie în hol şi iţi capul atît cît să vadă gardul ăla nenorocit, abia luminat de felinarul chior. Părea că strigoiul se speriase şi plecase,  cînd o pală de vînt mişcă ceva alb, iar fată ţipă îngrozită fugind înapoi în casă.

Mama înhăţă lanterna ei cu baterie pătrată, fata de mînă şi porni cu paşi repezi spre poartă, trecu' drumul şi lumină gardul.

- Vezi fată strigoi sau faţa de masă la uscat?


vineri, 12 august 2011

Vin ruşii

"Cînd or venit ruşii..." Aşa începeau poveştile bunicii  în cîte-o seară grea de vară, cînd doar greierii făceau semiîntunericul viu. Poveştile erau completate, corectate şi îmbogăţite de alte bătrîne, cu broboadele la gură, cu voci grave în care se simţea încă spaima. Spaima de ruşi.

"Ne-or mîncat toate găinile şi muşcau din clisă ca din măr... Pe noi ne-o ascuns tata în pod şi de-acolo i-am văzut cum îl împungeau cu puşca să le dea mîncare şi băutură. Plîngeam pe-nfundate să nu ne-audă din casă, unde întorceau tot cu susu-n jos şi nici după ce plecau n-aveam curaj să ne scoborîm", povesti Ana lui Mihaiu.

"Pe mama or găsit-o la cuptorul de pită, suspina Floarea Mitrului, i-au ridicat poalele şi-au batjocorit-o de faţă cu tata pe care-l bătuseră aşa de rău că nu se mai putea ridica de pe jos. Noi am fugit prin ogradă şi nu ne-am oprit pînă-n pădure de unde n-am mai ieşit trei zile".

Fetiţa asculta ca niciodată, fără să scoată un sunet. Se uita de la una la alta, la feţele femeilor pe care ea le vedea bătrîne şi vedea în ochii lor frica şi groaza acelor vremuri.

Mai tîrziu, făcută ghem în braţele bunicii, sub duna caldă şi grea, adormea cu gîndul la fetele din podul în care ea nu mai avea loc de prune uscate. Visa mereu acelaşi vis în care ea era pe un maidan şi veneau ruşii. Ea se ascundea sub un strat gros de praf, inima-i bătea să-i spargă pieptul cînd auzea o voce aproape de ea. Se trezea udă de transpiraţie, gîfîind:

- Bună, or venit ruşii iară?

duminică, 7 august 2011

Foc şi pară

De-a lungul existenţei am întîlnit o mulţime de vampiri... Nu, nu vampirii din filmele proaste, ci vampiri şi paraziţi care se hrănesc cu energia ta, se reazemă de tine ca să se conserve ei pînă te secătuiesc de puteri, te lasă ca o coajă goală de nucă pe care apoi, nefolositoare fiind, te aruncă cît colo, căutînd un alt rezervor de energie, un alt suflet de parazitat şi lichidat.

Paraziţii sunt pretudindeni, lîngă fiecare dintre noi. Cei mai norocoşi avem doua unul, cel mult doi ... Alţii mai ghinionişti, ca mine de exemplu, atragem ca nişte magneţi în fiecare etapă a vieţii trîntori ce rîvnesc să-ţi trăiască viaţa, să-ţi imite gesturile, plîngăcioşi ce au nevoie de umărul tău ca să-şi şteargă mucii, oameni care te abordează pe messenger în ciuda semnului "ocupat" şi-ţi spun printre emoticoane somnoroase, că se plictisesc la serviciu, invitîndu-te astfel să fii bufonul, enterteinerul, sau tomberonul în care să-şi golească frustrările.

Mai sunt şi oameni care se plictisesc pînă şi acasă şi-ţi reproşează lipsa de ospitalitate arătată prin gesturi şi priviri neprietenoase, prin felul în care deschizi uşa doar pînă la jumătate, semn care ar trebui să fie suficient de clar încît plictisitul să nu forţeze o deschidere mai largă, sau să întîrzie prea mult în dreptul uşii făcîndu-se astfel că nu pricep mesajul foarte evident de "lasă-mă dracului în pace".

Parazitul principal ce a ajuns să mă secătuiască prin simpla prezenţă pe lîngă alţii ocazionali e Aurica, mai ales acum de cînd i-a luat casa foc, erijîndu-se într-o victimă inocentă şi nedreptăţită de soartă şi divinitate, cu pretenţia ca din ziua aceea nefastă pentru ea, pămîntul să se învîrtă invers, iar soarele să lumineze doar partea ei de lume.

În ziua în care i s-a aprins casa, (reamintesc pe această cale că e lipită de a mea), Aurica a pus haine la spălat în ceea ce cred că a fost maşina din prima generaţie de automate care s-au inventat. A băgat-o în priză şi s-a dus liniştită în veşnicele şi obligatoriile ei vizite la babele şi ciurucurile străzii, pe unde de obicei o uită dumnezeu, pentru că ea e genul care se plictiseşte acasă la ea şi mai mult de atît nu poate pricepe în ruptul capului dorinţa unora de fi singuri şi mai ales cum nu te poate umple   de fericire prezenţa ei şi a ţigărilor puturoase de contrabandă pe care şi le-aprinde în momentul în care ai făcut greşeala să-i dai drumul în casă.

În timp şi-a dezvoltat un plan care să-ţi înfrîngă orice rezistenţă, făcînd atfel imposibil şi zadarnic orice efort de a o ţine la uşă. Îţi cere ceva după care trebuie să intri şi cum te ştie suficient de simţit încît să nu-i închizi în faţă şi să o laşi să aştepte afară obiectul care devine de fapt un pretext cu care te obligă să o tolerezi, în ciuda faptului că ŞTIE că prezenţa ei nu e dorită deloc.

Probabil că şi în ziua incendiului forţase uşa şi politeţea cuiva, pentru că înafară de cîteva babe nebune care o caută, nu ştiu pe nimeni care s-o agreeze sau să-i caute compania, nu de bunăvoie. Avusese noroc cu un vecin care văzuse fumul ieşind prin geamul de la baie, el a dat alarma în curtea noastră şi au spart geamul de la uşă, au stins focul cu extinctoarele şi un furtun. Pînă au venit pompierii, focul fusese stins, ei verificînd doar să nu se fi propagat prin pod şi la noi. Cînd totul se sfîrşise, apăru diva străzii, moment în care o vecină o luă milostivă după umeri şi-i explică cu menajamente ce se întîmplase. Aurica decise că se sinucide, că munca ei de-o viaţă, că ce se face ea, după care îşi aminti că se asigurase în două locuri.

Cum nici prea mulţi neuroni nu se-nghesuie în cutia ei craniana, nici alte publicaţii în afară de Integrame nu i-au dat bătăi de cap de-a lungul vieţii, nici copil n-a crescut preferînd să-l dea pe unicul la casa de copii, banul a fost întotdeauna singurul obiect de care a simţit un ataşament mai mult decît firesc şi însăşi imaginea, sunetul, foşnetul lor, îi dădură puterea să renunţe la planurile sinucigaşe. Cîteva săptămîni şi-a făcut dosarul, a scos din casa patul făcut scrum, televizorul care incorporase telefonul, atît de topit era, faianţa căzută de pe pereţi şi gresia pleznită de la căldură.

Cum societăţile de asigurări sunt întotdeauna dispuse să-ţi ia banii şi au pretenţia s-o faci la timp, nu mai sunt atît de dispuse cînd e vorba să te plătească, aşa că Aurica doarme de vreo 3 luni pe la babe şi se războieşte cu asiguratorul. Abia săptămîna trecută a primit banii şi-a început forfota, bocăneala şi înjurăturile beţivanilor pe care şi-i aduce să presteze tot felul de corvoade, precum curăţatul de praf al podului. Pentru că Aurica ar fi într-o lumea perfectă a ei, un conducător de sclavi, nimic nu o face mai fericită decît să plătească pe cineva pe care să-l umilească. Asta îi dă ei impresia că e la apogeul existenţei ei mizere de alcoolică şi tîrfă lipsită de suflet şi sentimente.

Aurica s-a temut mereu de foc, mai puţin în ocaziile în care adormea beată turtă cu ţigara aprinsă în aşternut şi-n care avea noroc cu mine că mergeam s-o verific, să-i iau chiştocul dintre degetele arse şi să-i închid uşa. Acum, sunt atît de sătulă de ea încît, probabil nu mi-ar mai păsa ce i se întîmplă, 16 ani fiind pentru mine o încercare mult prea lungă şi am decis că nu merită nici măcar simbolicul pahar cu apă.

Am vrut să spun ceva cu povestea asta... Mă gîndeam zilele astea că nu degeaba i-a luat casa foc la cîtă răutate şi energii negative s-au adunat între pereţii ei, cîte zdrenţe umane au populat-o în diferite scopuri.Şi cică, după faptă şi răsplată, sau primeşti întotdeauna ceea ce meriţi indifernt de părerea ta, pentru că nu-ţi poţi agresa la nesfîrşit semenii, nu poţi da răutate şi să aştepţi în schimb doar înţelegere şi compasiune. Nu poţi trăi o viaţă pe spinarea şi banii altora, fără să-ţi treacă prin minte că într-o zi vine scadenţa şi vei fi nevoit să plăteşti într-un fel sau altul.

Şi nu-i poţi cere fiului abandonat în orfelinat să-ţi trimtă banii pe care şi-i cîştigă din greu printre străini. Nu poţi dacă nu te cheamă Aurica. Ea a putut şi a făcut-o, iar el s-a conformat cu toate că ştie că nici măcar casa n-o va moşteni în veci, promisă fiind mai multora în schimbul favorurilor şi satisfacerea nevoilor ei parazitare.

luni, 1 august 2011

Violul - Sport naţional

Dintre sutele de cauze la care am fost invitată pe FB şi printre foarte puţinele la care am aderat, a fost şi aceea prin care ni se cere susţinerea iniţiativei unui deputat pentru castrarea chimică a violatorilor şi pedofililor, cauză de care, ca multe altele, n-am mai auzit nimic.

Aş putea spune că aşa suntem noi romanii, ne aprindem repede şi ne trece şi mai repede. De fapt, nici nu mai ştim a doua zi ce ne-a apucat ieri cînd militam de zor în spatele monitorului pentru ceva ce ni se părea atît de important încît, ne-am certat cu jumătate dintre prieteni, am şters un sfert care nu erau de acord cu noi şi am blocat cîţiva de care habar n-aveam cum au ajuns în lista noastră.

Abia cînd aruncăm un ochi lucid la ştiri şi vedem ziua şi violul, ajungem să ne-ntrebăm: Ce dracu' e cu ţara asta? De unde răsar primitivii aceia cărora doar ghioaga în spinare le lipseşte, care violează bătrîne neputincioase, adolescente, fetiţe, băieţi, capre, vaci şi gîşte? E oare violul întipărit genetic în sîngele romanilor?

Azi am avut însă confirmarea unei bănuieli mai vechi şi anume cînd o femeie şi-a dat cu părerea: Trebui sî-i stăpînim, mai ales pi feti... Şi aşa am înţeles idioata mentalitate romanească, primitivă şi animalică: nu băieţii sunt de vină că cedează ispitei, ci fetele care-i aţîţă şi "şi-o cer" purtînd fuste scurte şi zicînd "nu", cînd ele de fapt ar zice "da".

Mi-am amintit adolescenţa mea şi spaimele de sîmbăta seara de la discotecă, cînd grupuri de masculi îşi roteau privirile după victimele pe care o dată găsite, le duceau pe malul Crişului şi le făceau "poştă", asta pentru că fumau, purtau pantaloni mai strîmţi, erau mai fardate decît altele, sau le plăcea mai mult compania băieţilor decît a fetelor, în concluzie, erau curve şi meritau violate.

M-am gîndit apoi la suferinţele fizice şi psihice provocate de violuri, suferinţe uneori de neîndurat, la ruşinea şi sentimentul de vină cum că ele, fetele ar fi provocat animalul primitiv să le bată şi să le violeze. La mamele care-şi cresc băieţii cu sentimentul că sunt superiori fetelor şi prin urmare pot face ce doresc cu ele. La familiile disfuncţionale în care mamele sunt bătute şi umilite de faţă cu copiii, dîndu-le acestora impresia ca femeia merită orice tratament. La biserica ortodoxa prea ocupată să ridice biserici la tot pasul, dar nu intervine activ în educaţia enoriaşilor.

Şi cu voia dumneavoastră, la statul roman care nu e capabil să vadă pericolul acestor apucături de oameni de grotă şi să înăsprească legile, mergînd pînă la castrare. În Polonia s-a putut, se poate şi la noi, doar să se vrea. E adevărat că o asemenea lege nu ar aduce un beneficiu personal vreunui deputat, dar e vremea să ne gîndim şi la beneficiul colectiv, mai ales că violul mi se pare comparabil la fel de grav ca o crimă. De fapt, asta şi este: o crimă.

miercuri, 20 iulie 2011

Primul eşec al trupei The Dick Heads, sau "În orice necaz se găseşte o sticlă de vodcă"

În timp ce domnul Dan  trimisese o echipă de reporteri de investigaţii formată din semi-boschetarii de pe lîngă KFC-ul din Piaţa Romană, care căliţi în investigaţiile de la fabricile de bere cu marijuana şi haşiş, îşi neteziseră cearcănele cu un Newmarkt rece în direct în studioul OTV, la Troscoţei atmosfera se încinsese la propriu pentru că trupa Dick Heads provocase un scurt circuit la fostul Cămin Cultural, actualmente sală de nunţi şi botezuri, scurt circuit care aprinsese o perdea din pet-uri reciclate şi de la ea, tot aşezămîntul de cultură luă foc.

După ce pompierii distruseseră ceea ce mai rămăsese, sătenii aflaţi în număr mare la faţa locului, datorită faptului că cîrciuma primarului se închisese inopinant pe motiv de fătat vaca, se repeziră să salveze recuzita, adică sticlele de rom şi vodcă pregătite cu grijă de părintele Gonoreu, întru întîmpinarea festivalului vinului.

Nici că mai văzură dealurile ce înconjurau frumoasa comună atîta sîrg şi dăruire... Atîta hărnicie, de la mic la mare, pentru că această comună se mîndrea printre altele, cu cel mai tînăr comatos alcoolic din lume, anume Gicu Amarghiloaie în vîrstă de doar 4 ani si-o lună, care la etatea de 3 ani şi 4 luni, fusese găsit mort de beat în grajdul familiei încercînd să sugă de la o vacă.

E drept că proştii ăia de la protecţia copilului au vrut să-l smulgă fără remuşcări din sînul comunităţii, dar de data aceasta, comunitatea a zis răspicat "NO MA'M"! şi plodul rămăsese un fel de mascota satului la care fiecare cetăţean se înclina şi-şi scotea şapca NIKF cu un soi de evlavie ce doar părintele Gonoreu o merita.

Salvară deci băutura şi plini de recunoştinţă, aduseră laude lui Dumnezeu spre fericirea părintelui, mîndru că păstorise bine această turmă nobilă.

 Dumnezeu privea şi el mulţumit şi-şi zise: De-ar fi doar o mie ca ăştia din douăştrei de milioane mi-aş spune "această turmă de beţivani e pe placul inimii mele, ei nu-mi cer mîncare decît rar şi cele mai frecvente dorinţe sunt ceva de genul " dă Doamne să prind oaia aia drăguţă pînă nu pune ochii pe ea Dumitru Alupoaie".

The Dick plîngea între doi pruni, tabloul era jalnic... Fardurile i se prelinseră pe obraji, bretonul îi acoperi amîndoi ochii, era tot o deznădejde, primul lui concert ce l-ar fi propulsat în topuri se duse dracului de suflet...

- Şie dracu' ti boşeşti ghiavole, auzi el vocea bunicii... Hai ma ghini sî mî ajutî cu lada asta di vodcî, cî ma cocoşai cu dînsa...

Băiatul îşi şterse lacrimile uimit, se uită la ţigara dintre degete, decise că bună-sa e aievea şi nu nălucă şi-şi zise: Că mare e minunea ta Doamne! Avem di tătiiiii măăăăăă!

marți, 19 iulie 2011

Interviu cu The Dick

      Dragi telespectatori, transmitem în exclusivitate, în direct şi cu siguranţă în multe reluări, de aici din faţa fostului Cămin Cultural din comuna Troscoţei.

 Acest frumos aşezămînt e administrat de părintele Gonoreu, care l-a transformat în sală de nunţi şi botezuri, iar toate încasările din ultimii 17 ani sunt donate bisericii din comună care doreşte să intre în cartea recordurilor cu cel mai mare clopot din lume, anume, mai mare decît biserica însăşi. Nu şi-a pus nimeni problema unde va fi atîrnat, acesta fiind doar un detaliu mărunt în calea credinţei de nezdruncinat a enoriaşilor.

Ne aflăm cum spuneam, prin bunăvoinţa viitorului preşedinte pe viaţă al Romaniei în această minunată comună şi stăm de vorbă cu un tînăr care alături de alţii, descarcă dintr-o Rabă instrumente muzicale.

- Bună ziua, te rog să te prezinţi şi să ne spui de ce te afli aici.

- Salut Troscoţei, ailaviuuuuu, făcu băiatul aruncîndu-şi cu o smucitură din gît, bretonul lung, lăsînd să i se vadă un ochi încondeiat cu creion negru. Mă numesc The Dick şi fac parte din trupa Dick Heads, care îs tipii ăia cool din spatele meu şi am venit să facem o cîntare aici cu ocazia Festivalului Vinului.

- Îmi cer scuze că intervin, dar încă nu s-au copt strugurii...

- Acest festival e doar o repetiţie şi se va bea rom şi vodcă. Este o tradiţie veche de secole, care serveşte drept antrenament şi aperitiv pentru momentul în care se dă cep la butoaie şi pentru că după ce dă lumea de vin, nu mai ai cu cine face festival.

- Te rugăm să ne spui ce veţi interpreta în această seară.

- Vom cînta în premieră piesele de pe noul nostru album "Enjoy The Andropause". Ştiu că ai să mă întrebi de unde vine numele, aşa că îţi spun dinainte: "Andro" e un vechi cuvînt grecesc care nu ştiu ce înseamnă dar sună mişto, iar "pause" ştie tot prostul că înseamnă pauză, ceea ce e de bine la toată lumea.

- Mulţumesc şi te invităm şi la noi în studio, la emisiunea aia mişto de dimineaţă, îmi cer scuze, îmi scapă numele, dar în tot cazu' e foarte cool şi tipu' şi tipa care o prezintă sunt cool.

- Stai, stai... Băiatul o prinse de cot şi se dădu mai aproape de ea: cunosc şi eu un tip care lucrează la voi, e director şi-s preten cu el, unu' Doru. M-a chemat la el acasă într-o seară la un suc. Nu-mi aduc aminte cît de tare a fost cheful că eram cam fumat, mă-nţelegi, dar ştiu că după, m-a durut curul trei zile de la sucul ăla.

- Am transmis în direct de aici de la Trosco...

- Şi faş brie golanuli aişia ? În cadru intră o bătrînă cu nas roşu, băiatul păleşte.

- Hai bă bre mamaii, cî mî faş di rîs, fi-r-eai mata a dracu' şi coţ aişi? se umflă băiatul dînd iar pe spate şuviţa de pe ochiu' stîng.

- S-o închis la bufet c-o fătat vaca lu' dom' primar şi nici nu-mi mai dă pi datorii, d-aia nu-l mai votez io în veşi...

- Deci eşti un fiu al satului, întrebă reporteriţa cu ochii strălucind. Senzaţional oameni buni, o revedere emoţionantă după zeci de ani între nepot şi bunică, mai tare ca la Surprize!

- Şi ani di zîli maicî, cî o vinit cu mă-sa anu' trecut de Ignat sî tăiem porcu', da ne-am matrafoxat şi-o fujit porcu' sireacu' în padure di s-o facut mistreţ.

Bătrîna scuipă într-o parte cu lehamite, scoase o stică de spirt de sub cojoc din care sorbi cu grijă, iar nepotul îşi făcu de lucru cu nişte cabluri.

Reporteriţa dădu legătura în studio la domnu' Dan, care puse pe burtiera ecranelor:
"Daţi SMS dacă e bine că OTV a găsit-o pe bunica lui The Dick"

iar deasupra ecranului:

Breaking news...Viitorul preşedinte al Romaniei, dl Dan Diaconescu va descoperi în această seară ciocoiul care fabrică suc de care te doare în fund şi-l va pune la zid. Pe ciocoi.

duminică, 10 iulie 2011

Filmul cu Dorel

N-am înţeles niciodată apetitul americanilor pentru filme cu vampiri, zombi şi mutanţi, anaconde ucigaşe, monştri marini, melci asasini şi alte bazaconii. Cum ieri au fost ştiţi voi cîte catralioane de grade la umbră, am zăcut în casă la răcoare şi la TV, butonînd canalele de filme şi din toate tîmpeniile, am ales un film cu Dorel. Nu Dorel ăla...

Acţiunea se petrece într-un viitor postapocaliptic, nu ştiu ce anume a distrus planeta, că n-am prins începutul, cert e că oamenii care rămăseseră erau cam prostănaci: uitaseră să citească şi să scrie, sau nu-i învăţaseră părinţii, dracu' ştie. Cert e că nu aveau grija bacului, aveau în schimb alte probleme: mutanţii.

În vreme ce bărbaţii normali erau îmbrăcaţi în fîşii de piele care lăsau să se vada muşchi bine lucraţi la sală, femeile pensate, epilate şi cu fîşii şi mai subţiri ce acopereau doar chestiile absolut necesare, mutanţii erau zdrenţăroşi, jegoşi, purulenţi, aveau dinţi mizerabili şi răgeau. Scopul lor era să muşte oamenii normali, sau să-i zgîrîie, contaminîndu-i astfel de boala lor, să-i zicem mutantită.

Desigur, exista un leac care putea salva rămăşiţa de omenire, iar acest leac se numea "pulberea galbenă" şi partea nasoală e că o deţinea un tiran şi-un dictator abject, care locuia într-un bloc neterminat pe-o insulă şi nu mai dădea pulbere nimănui, o ţinea pentru fie-sa care se fîţîia şi ea prin blocul ăla, plină de farduri pe la ochi.

Într-o zi, o gaşcă de mutanţi atacă satul lui Dorel. Dorel era fată. Blondă, dar nu natural. Tribul s-a ascuns într-o peşteră, unde popa satului ( evident, nici după apocalipsă nu scăpăm de ei), insista că doar prin rugăciune pot scăpa de monştrii ăia care le ocupaseră satul şi din cînd în cînd mai veneau la gura peşterii ferecată cu bîrne şi băgau cîte-o suliţă în fraierul care stătea prea aproape.

Dorel scăpă împreună cu încă o gagică şi trei bărbaţi, făcură repede o plută şi-o porniră pe rîu în jos să caute insula chitrosului ăla ce ţinea pulberea  doar pentru el şi paraşuta de fie-sa. Pe drum aflăm că unul dintre băieţi ştie să citească, amănunt foarte important, pentru că el urmează să continue munca tatălui său care de fapt descoperise leacul, iar ăla rău i-l furase, că pe lîngă că era un nenorocit de dictator, mai era şi hoţ pe deasupra. Mai aflăm şi că mutanţilor le e frică de apă, ceea ce nu-i împiedică însă să dea cu bolovani în eroii noştri, de pe mal. Evident că scapă, că aşa vrea regizorul şi mai ales pentru că e în joc soarta omenirii.

Pe drum aprind nişte cauciucuri într-un far ca să anunţe pe alţi eroi pozitivi că au nevoie de ajutor, vin mutanţii peste ei, se bat, unul din ăia buni rămîne prins într-o crăpătură cu un mutant mort peste el, restul se duc cu pluta mai departe.

Ajung la insulă, care cred că fusese Manhattan-ul înainte, dar acum e de nerecunoscut: bălării peste tot şi gunoaie, nişte indivizi biciuiesc pe alţii, în sfîrşit, un jeg de situaţie.

Ăştia buni, inclusiv Dorel observă că s-au contaminat pentru că le curge sînge din nas. Fiecare, în diferite momente, pun mîna la nas, apoi se uită îngroziţi la degete, apoi unul la celălalt. În loc să-i doboare groaza, să se sinucidă cum fac fraierii de prin Covasna cînd se termină vinul, ei se însufleţesc şi devin mai hotărîţi să obţină leacul. Sunt prinşi de o patrulă sau aşa ceva şi duşi la şefu', care le spune de la obraz că ciuciu pulbere galbenă, că o ţine pentru fată-sa care e mai cu moţ decît restul omenirii.

Ăla micu' vine curajos cu argumentul suprem şi-i spune că ştie să citească, astfel se va putea apuca să produca pulbere în cantităţi industriale, să ajungă la toată lumea. Buuun zice ăla rău,  în bibliotecă cu el, cu toate că era convins că băiatul mănîncă ...kebab, sau moare înainte de a deveni patron de fabrică de medicamente, pentru că începe să-i curgă sînge şi din ochi şi să aibă nişte crampe groznice, cam ca alea după ce mănînci iahnie de fasole cu ceapă.

Dorel e aruncată pe-un balcon, sîngerează şi o doare burta... Mai are numa' un pic pînă se transformă în mutant, suspans maxim.

Norocul lor e că tipul care fusese cu ei, se rătăcise la un moment dat, astfel, putuse să-i urmărească şi să vadă unde erau duşi şi vine să-i salveze. O prosteşte pe fata şefului care nu era rea ca taică-său, să-i arate unde e ascunsă pulberea. Fata se cam codeşte, cică ea nu trădează, bla, bla, dar pînă la urmă băiatul ăsta îi zice vreo două de la obraz despre omenire şi fata se-nmoaie ca untul la soare.

Praful era ascuns într-o lanterna, sau cel puţin eu aşa am văzut, băiatul cu limba mieroasă ia lanterna, îi dă pe la nas lui Dorel, care se opreşte instantaneu din sîngerat, apoi se duc la deşteptul satului care-şi prindea urechile între cărţile aruncate de-a valma prin ruinele bibliotecii, pînă găseşte manuscrisele lui tată-sau. Mulţumit de rezultat, cade şi se ţine de burtă, semn că se transformă în mutant, moment crucial în care apare Dorel cu lanterna salvatoare.

Se grăbesc înapoi în satul asediat , ăla rău îi urmăreşte. Mutanţii plini de bube şi jeg rag prin sat, popa era mort cu toate rugăciunile, iar restul se tăvălesc pe jos cu dureri de burtă, dar praful ajunge la toată lumea. Apăruseră ajutoarele aduse de ăla ce rămăsese înţepenit în crăpătură şi fac măcel printre monştri. Vine şi ăla rău să-şi ia pulberea înapoi, trage cu arbaleta în ăla care ştie să citească, dar sare înţepenitul în faţa lui şi-ncasează el săgeata, în umăr, desigur. Ăla micu' se enervează pentru prima dată în viaţa lui şi-i arde o secure-n piept lui ăla rău, care moare repede.

La sfîrşit, tot satul e fericit, iar Dorel îi învaţă pe copii alfabetul, semn că omenirea e pe drumul cel bun. Copiii par bucuroşi, însă ei nu ştiu ce-i aşteaptă: teze, bac, camere video. Deşteptul satului a primit un cal de la cineva şi dispare în zare călare: se duce înapoi în Manhattan să pună bazele industriei farmaceutice post apocaliptice.

vineri, 8 iulie 2011

La bureţi

Începuse deja să cunoască bureţii, deosebea pitoancele alea pe care bunica le usca pe ziare in casa cea mare, de bureţii usturoi, gălbiori şi oiene. Ştia că cele mai frumoase şi colorate ciuperci erau cele mai periculoase, dar cum bunica le spunea "bureţi bolunzi", fetiţa era convinsă că înebuneşti mancîndu-i.

Dacă ar fi putut deschide braţele atît de mult încît să cuprindă toată pădurea, ar fi făcut-o ... Adora răcoarea ei, foşnetul şi şoaptele, umbrele şi mirosul. Din cînd în cînd se auzea cîte-o creangă troznind şi tresăreau amîndouă, pentru că două temeri îi inoculase bunica: ţiganii si mistreţii.

Ţiganii îţi smulgeau cerceii din urechi şi îţi mai făceau ceva misterios, ceva atît de grav încît bunica nu voia să-i spună în ruptul capului, iar mistreţii aveau colţi cu care scoteau maţele din tine, de aceea fetiţa nu îndrăznea să calce-n pădure singură.

Pe buna o interesau ciupercile cel mai mult, dar fata era doar cu ochii după frăguţe şi nu neapărat să le mănînce: le culegea cu degeţelele ei mici, cu grijă să nu le fărîme şi apoi le privea minute-ntregi... Păreau căpşune mititele, atît de delicate, de înmiresmate şi de fragile încît nu se-ndura să le bage-n gură.

Culegea şi flori, iar bătrîna i le împletea în cunună şi-o învăţa numele lor, îi punea coroniţa pe cap şi-i zicea "zînă"... Fetiţa dansa pînă acasă, îngînînd un cîntec doar de ea ştiut, mirosind a bureţi, a frăguţe şi a pădure deasă.

 Ţiganii şi mistreţii piereau în uitare pînă cînd bunica după ploaie hotăra că au ieşit bureţii iar..

vineri, 1 iulie 2011

Casa de naşteri

Motto:

A te separa de copilul din tine, este echivalent cu a te desparţi în mod voit şi conştient de puritate, seninătate şi fericire.


La 4 ani cunoştea deja o mulţime de cuvinte şi expresii a căror sens îi scăpau cu desăvîrşire...

Se ducea zilnic cu mama ei la Dispensar unde era şi Casa de Naşteri... Ştia că femeile şi doar ele nasc, că unele nasc uşor iar altele greu, în funcţie de ceea ce spunea nenea doctorul acela care învărtea gînditor ceaşca de cafea în mînă prin curte. Ştia că nenea doctorul găseşte nişte răspunsuri in cafea, pentru că altfel ce rost mai avea să învîrtă ceaşca şi să se holbeze în ea?!

Nimeni însă nu voia să-i explice ce e aceea naştere şi mai ales de ce se aud mereu ţipete şi vaiete şi nici măcar ce e aceea CASĂ DE NAŞTERI, iar toţi cei pe care îi întrebase amînaseră momentul unei explicaţii pentru cînd "va fi mare".

Fetiţa aşteptă cuminte să crească, măsurîndu-se zilnic în tocul uşii, că dacă s-ar fi luat după mama care îi spunea zilnic "vai ce mare te-ai făcut", ar fi trebuit să aibă deja vreo cinşpe metri.

Era sigură că există o legătură între agitatul cafelei din mîna păroasă a domnului doctor şi naşterea uşoară, pentru că el spusese odată uitîndu-se în cana de cafea şi ea nu uitase nicicînd:

- Gravida asta va naşte uşor!
- Nenea, ce e aia gravidă?
- Lasă că o să afli tu cînd te faci mare!

Îi făcuse cu ochiul, iar fetiţa înţelese că o aşteaptă grozăvii... "Cînd voi fi mare, am să beau cafea şi cînd am să învîrt cana, femeile vor naşte uşor şi toţi taţii vor veni la mine şi vor spune "Mulţumesc doamna doctor" şi eu o să le dau şi lor cafea şi-o să-i învăţ cum se roteşte ceaşca şi... stai puţin... Ce fac femeile cînd nasc?"

Fetiţa se răsuci pe-un picior şi intră în cabinet:

- Mami, ce fac femeile cînd nasc?

Mama o privi o clipă, ezită şi apoi îi răspunse sec:

- Copii!

Răspunsul năuci copila... Un stol de berze din mintea ei căzu lat la pămînt.

- Mami, pe unde ies copiii?
- Lasă, o să-ţi spun cînd vei fi mare...

Îi prăbuşise lumea şi găsise doar aceeaşi frază ce-o foloseau toţi adulţii cînd voiau să te trimită într-un viitor îndepărtat şi necunoscut, un viitor în care femeile ţipă născînd copii cine ştie pe unde...

- Hai să ne jucăm de-ascunsu', îi zise mama gîdilînd-o.

Fetiţa uită pe loc noianul de întrebări ce-o chinuiau şi ieşi în curtea plină de flori, halate albe şi ceşti de cafea agitate. "Toate  gravidele vor naşte uşor azi"

marți, 28 iunie 2011

Căsuţă neprimitoare

Coteţul găinilor era lîngă cuptorul de pîine pe care bunica îl mai folosea foarte rar, cu toate că fata ar fi dat orice s-o vadă pe bătrînă scoţînd din cămara răcoroasă unde mirosea mereu a slănină afumată, covata mare din lemn în care frămînta de seara aluatul pentru pîine, din care-i rupea şi ei întotdeauna o bucată şi-o lăsa să-l frămînte pînă se făcea negru în mîinile ei mici. O obseda să reuşească o dată măcar să împletească un covrig ca ăia de la magazinul de pîine din oraş, dar odată copt, nu mai semăna cu nici o formă cunoscută de ea.

Azi însă, după ce inspectase cărarea de sub vie, ieşise la poartă şi studie uliţa pustie, îi venise ideea să-şi mute coliba din magazia de lemne în coteţul găinilor ce se ascunseseră sub coşara de porumb la umbra şi lăsaseră domiciliul gol. Îşi cără cutiile goale de conserve, păpuşa şi nişte petice colorate în noua casă, unde ridicase praful mai devreme măturînd găinaţii uscaţi. Coteţul chiar arăta a casă în miniatură şi avea în faţa un fel de curticică delimitată de un gărduleţ din scînduri, iar fetiţa pusese de multă vreme ochii pe ea, dar pînă acum vreo săptămînă nu îndrăznise de teama cocoşului nebun pe care-l făcuse buna supă cu tăieţei.

Işi aranjă lucrurile şi aduse apă din găleata de la fîntînă pe care o turnă într-o cutie ruginită, apoi puse o mînă de iarbă, nişte boabe verzi de struguri şi găti o ciorbă, hrăni păpuşa şi nişte musafiri imaginari care tocmai îi lăudaseră noua locuinţa, după care începu să se scarpine de zor cam prin toate părţile corpului, constatînd că fusese invadată de nişte insecte minuscule şi roşii, de care nu mai văzuse încă.

Îşi adună repede vesela şi musafirii pe care-i informase secretoasă că are puţină treabă în casă şi e mai bine s-o aştepte cuminţi pe trepte şi scărpinîndu-se continuu, îi dădu tîrcoale bunicii:

- Bună, mă mănînca pielea rău.

Bătrîna îi studie pielea înroşită, îi ridică rochiţa şi-o întoase pe toate părţile:

- Te-ai băgat în urzici?

Fata negă scuturînd din cap, iar bunica o trase mai aproape. Simţise mirosul de DDT:

- Fată, tu ai fost în coteţ şi ţi-am spus că n-ai ce cota acolo, amu' eşti plină de păduchi, da' ai noroc că ăştia nu stau pe om...

Bătrîna o dezbrăcă şi-i scoase hainele afară şi doar o minune făcuse să nu calce pe musafirii imaginari ai fetei, ce şedeau liniştiţi pe trepte, la umbra viei.

Se înserase şi găinile îşi recăpătaseră domiciliul ocupat abuziv, iar bunica îşi luă nepoata cu ea în capătul străzii la poveşti cu vecinele, sub teiul înflorit, în ţîrîit de greieri.

duminică, 22 mai 2011

Sfanta moralitate de scara de bloc

Ca in fiecare dupamasa, stalpii moralitatii erau la datorie latindu-si fundurile grase pe bancile din fata scarii, decretand prntre molfaituri stirbe cine si ce va ajunge cand va creste.

Ca de obicei, pronosticurile erau pesimiste, daca nu chiar negative, pentru ca nici un copil nu parea sa merite un viitor mai acatarii, in sensul ca majoritatea fetelor urmau sa devina cu siguranta curve, iar baietii niste golani si terchea berchea, betivi si neispraviti ca tatii lor.

Cea mai indarjita era doamna F, care dupa ce-si umplea pieptii halatului cu faramituri, isi rotea ochii de peste fiert si-si facea gura punga a dispret profund, uitand ca fie-sa ramasese nemaritata la 40 de ani din cauza unei reputatii precare, dar cum aceasta locuia la Cluj, doamna F tragea nadejde ca tovarasele ei de barfe cu care impartea zilnic scandurile de sub fund, o trecusera solidare cu vederea ceea ce evident, nu se intamplase.

Tocmai se umflasera toate trei ca niste curci, cand Sandu de la 3 coborase ca de obicei in goana treptele si trecand pe langa ele le facu cu toata gura "vaci grase" si fugi, cand viitorul lui fu pecetluit pana in ziua mortii care in momentul acela se dori a fi foarte apropiata, cu toate ca baiatul avea doar 10 ani:

- Un golan si-un derbedeu, pufni doamna I, dar are cu cine semana, ca si ta-su abia ne saluta cand trece p-aici. Precis el il invata.

Se-nvinetisera toate trei, mai ales ca Sandu trecusera dincolo de drum de unde le facea semne amicale, batandu-se cu palma peste fund. Atat de indignate nu mai fusesera din ziua in care venise Vasile de la 4 cu capsa pusa si le invitase galant sa-i faca o felatie.

- Lasa ca te spun io lu' ma-ta! icni doamna R, facandu-si vant cu o frunza de vie, simtind ca o paste un infarct.
- N-am mai vazut asa ceva, atata nesimtire si proasta crestere! Daca erai al meu, te rupeam cu bataia, mai tipa ea inspre diavolul blond ce intre timp se plictisise si incepuse sa bata mingea in drum.

Doamna F hotari ca nu se mai poate si urca la parat. Cobori oparita dupa 5 minute si decreta cu ochii holbati:
- Am zis io ca tata-sau il invata! Mi-a trantit usa-n nas, nemernicul!

Tovarasele se-nghesuira s-o consoleze, ba doamna I care statea la parter fugi in casa dupa o cana cu apa, in caz de Doamne fereste. Noroc ca trecura fetele Juhasz din scara C si salvara situatia:

- Astea o sa fie niste curve toate trei... Nici ochii-n cap nu le stau bine.