vineri, 31 decembrie 2010

La mulţi ani 2011

Vă mulţumesc că mă citiţi, că mă lăudaţi şi că mă criticaţi.
Vă mulţumesc că vă răpiţi momente din viaţa voastră şi mi le dăruiţi mie, le preţuiesc ca pe mici comori şi le lipesc de suflet.
Vă mulţumesc că existaţi şi prin voi, exist şi eu.
Să ne revedem cu bine în noul an,
La mulţi ani!

Angela

miercuri, 29 decembrie 2010

Să schimbăm foaia, zic!

Am hotărît următoarele:

Nu gătesc peşte de Revelion.

Nu ţin bani asupra mea, ca anul trecut cînd am stat să mă jeneze în sutien o hîrtie de nuştiucît degeaba.

Nu mă pup sub vîsc, nu beau şampanie, asta din urmă pentru că nu-mi place şi pînă acum am baut-o că n-oi fi fost eu mai cu stea în frunte decît restu'.

Nu pocnesc nici o petardă, nu că aş fi pocnit vreodată. Singurul contact cu o petardă a fost ricoşeul dintr-un bar pe piciorul meu învelit în ciorapi lycra. N-am dibuit autorul cu toate că prima reacţie a fost să mă întorc, să-l identific şi să-i ard o sticlă-n cap, dar era semi întuneric şi-a scăpat.

O să o chem pe Aurica indiferent de starea în care o fi, să intre prima în casa mea de Anul Nou. Dacă e beată rău, o trec de prag, o răsucesc repede să nu se prindă şi-o trimit, sau duc după caz, la ea acasă.

Şi dacă după toate astea n-o să ajung să cerşesc la Biserica cu Lună, înseamnă că toată viaţa m-am ţinut de prostii şi-am respectat nişte superstiţii idioate.

V-am zis că trăiesc periculos... îmi pun lumea şi cerurile-n cap!

luni, 27 decembrie 2010

Gîndul de luni

Azi e una din acele zile... Nu, nu ACELE zile, ci una în care am tot felul de revelaţii şi perle de înţelepciune pentru folosul şi binele umanităţii, pentru că, hey... sunt  o clarvăzătoare şi-o minte luminată fără de care lumea ar fi mult mai săracă.

Să vă zic... Am observat că pe zi ce trece devenim tot mai neajutoraţi şi trebuie să fin învăţaţi de tot felul de experţi, cercetători, vizionari, extratereştri, reviste şi tv cum şi ce trebuie să mîncăm, cum să ne îmbrăcăm, ba chiar şi cu cine şi cum să ne-o tragem. Asta n-ar fi neapărat ceva rău, pentru că şi oamenii ăia care cerceteză, scriu la reviste trebuie să mănînce o pîine şi de ce-ar trudi pe şantier pentru ea, cînd găsesc un public însetat de sfaturi de genul "cum să cucereşti bărbatul viselor tale", "cum să-ţi dai seama că iubita te înşeală" şi "10 ponturi pentru menţinea pasiunii în căsnicie"...

Trecînd peste probabila experienţă a sfătuitorilor, stai şi te-ntrebi: wtf? Ce-am devenit oare? Nişte păpuşele ce-şi ţin capetele pe umeri doar să nu le plouă-n gît? Unde ne sunt instinctele care ne-au condus existenţa pînă în momentul în care ne-am obişnuit să ni se dea totul gata mestecat, un fel de preludiu la ceea ce mi se pare absolut previzibil : "taci şi-nghite".

Ca să fiu mai explicită... de multă vreme am scuturat de pe mine aproape toate stereotipiile şi aşa zisele principii. Am aruncat cît colo maximele şi cugetările altora, criticile, aprecierile, morala ţinută cu degetul aţintit spre nasul meu şi-am ales să fiu liberă pe cît se poate pe interior, că pe dinafară nu e posibil, dat fiind că nu trăiesc în pădure.

Am observat totuşi că mi-au mai rămas nişte firimituri pe guler, cam în spatele cerebelului cînd decretez: sunt aşa şi pe dincolo... În realitate, sunt aşa şi pe dincolo în anumite împrejurări şi cu anumiţi oameni, dar nu pot generaliza pentru simplul motiv că nu sunt la fel de aşa şi pe dincolo în alte împrejurări şi cu alţi oameni.

Semnalul de alarmă s-a tras în momentul în care am spus că sunt instinctivă şi m-am simţit ca o tradătoare faţă de mine fireşte, pentru că aproape am uitat de cel mai bun şi sincer prieten pe care l-am avut şi-mi va rămîne alături pentru totdeauna... instinctul.

El este personificat în entităţile din poveştile copilăriei cu tot felul de nume: vrăjitoare, zînă, voci interioare. Instinctul m-a prevenit, m-a ocrotit şi m-a salvat toată viaţa şi nu mi-a cerut nimic în schimb. Eu l-am clamat cu voce tare, dar deseori l-am ignorat şi-am zis că-s înţeleaptă dacă răsucesc o idee pe toate părţile.

Ne lăsăm inoculaţi cu idei care nu ne aparţin şi nu ni se potrivesc, cu sfaturi imbecile şi de cele mai multe ori inutile, ne lăsăm copleşiţi de adevărurile altora pentru că sună frumos şi adînc, chiar dacă lor le-au venit stînd pe budă, sau morţi de beţi într-o cîrciumă.

Ne împiedicăm în tradiţii şi credinţe ridicole, mîncăm peşte de Revelion ca să avem bani, nu mîncam pasăre ca să nu rispim, ne facem cruce să nu ne bată dumnezeu.

Numărăm caloriile, gudronul din ţigări şi murim călcaţi de tren. Citim reviste colorate şi scumpe ca să aflăm că putem purta mai mult de trei culori la o ţinută şi că nu se mai poartă mov.

Ne aliniem anonimi şi docili în faţa noilor zei, sorbindu-le fiecare sfat de teama că altfel nu ne găsim locul pe lumea asta si uităm esenţialul şi anume că, nu suntem chiar aşa de diferiţi de animale pe cît ne place nouă să credem. Doar mai ipocriţi.

Din ipocrizie şi comoditate ne ignorăm dorinţele, trupul şi mintea şi ne acoperim laşitatea cu toate zorzoanele pe care alţii le pun pe noi, cu consimţămîntul nostru entuziast.

Într-un final,  ne vom trezi în faţa inevitabilului bilanţ şi vom constata trişti o sumă de eşecuri şi renunţări, toate în numele unor principii, dogme cu care n-am avut niciodată nimic în comun. Şi cu vina de a ne fi ignorat instinctul.

Eliberare

Ciudată şi totuşi plăcută liniştea şi pacea din sufletul meu. Neobişnuită, nesperată, binevenită ca un somn fără vise, odihnitor.

Doar cîte-o tresărire răzleaţă mă mai trimite pentru o clipă în haosul din care-am ieşit. Mi-e bine, sunt ca iarba încă verde din curte pe care se aşterne zăpada acum ca o plapumă din puf ocrotitoare. Nici o urmă, doar alb şi moale.

Ştiu însă că e doar un răgaz să-mi trag răsuflarea, o linişte dinaintea furtunilor ce vor veni. Sunt la răscrucea unde s-a terminat un drum şi mi se-aştern altele în cale, de aceea simt că sunt mereu la început.

Oare de asta nu mă plictisesc niciodată?