joi, 9 decembrie 2010

De ziua măscăriciului ce se visează rege

Azi noapte, la 23.59 fix, Maria Dragomiroiu îşi flutura pletele cîntînd "La mulţi ani, domnu' Dan", în studioul OTV. Ca niciodată, nu apărea îndemnul "daţi SMS, dacă e ziua de naştere a  domnului Diaconescu sau nu", deşi n-aş băga mîna-n foc că nu s-a cochetat cu ideea.

Următorul cadru, DD în prim plan, cu atîtea urme de ruj pe faţă, cam cîte pete de ulei are Bruce Willis într-un film unde salvează un avion de pasageri, sau chiar lumea. Între pupăturile moşilor şi fufelor din studio, preocupat de imaginea sa, DD arunca cîte o privire furişă spre monitoare, încercînd apoi anemic să îndepărteze roşeaţa.

Prin faţa lui se perindă şi se-nghesuie să se vadă la TV, oameni cu cadouri, torturi, din care unul înfăţişează Palatul Cotroceni unde DD este dat drept viitorul locatar. Domnul Dan mustăceşte ca un motan la borcanul cu smîntînă, acceptă buchete de flori, urşi Panda, ciocneşte şampanie, deşi am bănuiala că doar el şi cîţiva apropiaţi au şampanie în pahare, în ale celorlalţi aş putea jura că era bere.

După ce tot studioul şi-a prezentat ploconul şi pupătura, DD îl invită pe Nicu Paleru să-i cînte şi se-ncinge o horă penibilă, cam cum sunt toate horele televizate. Cu toate că DD este caracalean, nu ştie pasul de horă şi-şi dă cu stîngu-n dreptul, zîmbind cu grijă să nu i se vadă ştirbitura şi-şi roteşte ochii sfios ca o fată mare în timp ce se-nvîrte în jurul mesei.

Se gată hora, el mulţumeşte emoţionat de nu mai poate şi anunţă imediat o dezbatere. Mut canalul şi revin peste două minute şi-l găsesc pe domnu' Dan dezbătînd nu ştiu ce, dar ştiu cu cine: cu nimeni altul decît... decît... omniprezentul Serghei Mizil!

Recapitulînd, DD a împlinit ani în direct, dar n-am văzut nici măcar una dintre figurile care i-au făcut rating la nevoie: nu tu Magda Ciumac să-i execute un dans din buric pe masă, nu tu Nichita să-l alinte "sufletul meu", nu Naomi să-l mînjească de ruj, nu Roxi Manelista, nu Fernando de la Caransebeş, nu Sexy Brăileanca, de unde deducem că DD i-a făcut vedete cu dărnicie, iar ăia nerecunoscătorii habar n-au avut că e ziua lui.

Ceea ce mă îngrijorează însă cel mai tare, e absenţa lui Barbu. Acuma, axistă două variante: ori era ocupat cu Codex Alimentarius, baba Vanga şi Nostradamus, ori e în dizgraţie. Daţi SMS dacă da.

miercuri, 8 decembrie 2010

Veşnica pomenire a unui cîine, sau ce caută unii oameni în viaţa mea?

Iar m-a pus Necuratul s-o sun pe J, într-o clipă de rătăcire că altfel nu-mi explic.

Cum de la o vreme încoace, nu mai poate fi vorba de o conversaţie între noi două, datorită faptului că nu ştiu CÎND şi în ce împrejurare a devenit deşteapta universului, eu tac şi ea vorbeşte. Nici nu contează despre ce şi nici că sare de la un subiect la altul nu are importanţă.

Totuşi, cînd reuşesc să mă strecor mai mult decît ca să spun un "da" sau "nu", intervenţia mea este întîmpinată de un fornăit, apoi de un plescăit ironic născut din superioritatea ezoterică a unei femei ce-şi populează viaţa cu pisici. Multe.

A pomenit iar de răposatul Onix, cîinele ei iubit, care a dispărut prematur  răpus de o boală necruţătoare la doar 7 anişori.
- Îţi dai seama că sufleteşte sunt bine, na... zice ea ezitînd ca să înţeleg că de fapt e tocmai pe dos. Ieri a fost un an de cînd a murit Onixuţu'... Oftează, iar pe mine nesimţita  mă pufneşte rîsul şi nu mă rabd:
- Nu i-ai făcut parastas?
- Ba da, zice ea, apoi se prinde că nechez ca o iapă şi se înfurie:
- Vezi ce capră eşti? Tu eşti normală?

Întrebarea mă lasă perplexă; adică ea face parastas unui cîine şi tot eu nu-s normală? Pînă să mă dumiresc eu dacă am auzit bine sau nu, mă face şi proastă. Ei, asta e prea mult şi ca să mă răzbun, rîd şi mai cu poftă pînă simt că-i crapă ficaţii.

Abia cînd ştiu că s-a înfuriat peste măsură, cochetez cu ideea că asta ar fi cea mai bună ocazie să-i spun că în ciuda convingerii ei că dintre noi două, ea e cea iluminată spiritual şi bunătatea întruchipată - a reacţionat ca o pizdă proastă. Din păcate, nu sunt în dispoziţia aceea în care pot alunga fără regrete sau mustrări de conştiinţă un om pe care-l cunosc aproape de-o viaţă.

Şi Doamne, ce mult m-a tentat!

luni, 6 decembrie 2010

Revista presei de ulei

Zilele astea m-au bîntuit nişte gînduri aventuroase, cum ar fi, să mă las de fumat şi cum gîndurile au fost atît de intense, iar dezbaterea mea cu mine însămi atît de  ascuţită, a rămas aşa, în faza de proiect de realizat, dar undeva în viitorul îndepărtat.

Cum a început deja isteria sărbătorilor şi pînă şi prietenele mele insistă să facem întîlniri tematice cu subiectul "unde facem revelionul, la mine sau la tine", sau "eu aduc salate, eu friptură şi cognac cu ştaif", m-am resemnat şi m-am mulţumit să mai boscorodesc pe facebook, protestînd anemic la avalanşa de colinzi.

Între timp, mai butonez şi tv-ul şi cum am cam rămas în urmă cu răutăcismele, am să încep cu 1 Decembrie. Îmi plac paradele militare, îmi plac uniformele şi disciplina (cînd e s-o impun altora) şi am tot spus că dacă mă făcea mama băiat, general eram azi. M-am uitat cap-coadă la defilare, înciudată doar cînd camera se muta pe floarea politicii romaneşti, inclusiv pe ale sale cadavre politice din care amintesc doar pe Emil Constantinescu în ordinea celebrităţii, pentru că a fost şi va rămîne întotdeauna expresia omului din plastilină pe care l-a învins sistemul şi dacă tot am precizat o ordine, insist să ofer locul al doilea domnului Ciorbea care atît de şters fiind, habar n-am dacă a fost prezent sau nu şi nici nu contează.

După ce s-a terminat, am vrut să urmăresc festivităţile de la Alba Iulia, dar am nimerit doar la slujba religioasă, cu popi îmbrăcaţi în odăjdii aurite, cu coroane uriaşe, bătute-n nestemate pe cap, de parcă erau împăraţi pogorîţi din ceruri. Privindu-i, mi-au venit în minte toţi popii pe care i-am întîlnit de-a lungul vieţii şi indiferent de împrejurare, mi-au cerut bani mai mult sau mai puţin făţiş, indiferent de serviciul oferit, nuntă, botez, înmormîntare, parastas. La Alba Iulia, de ziua Romaniei, primii binecuvîntaţi au fost arhiereii, apoi mitropoliţii şi la urmă pulimea, poporul roman. Că doar nu era să fie ei primii, cînd nu au alt merit decît să umfle buzunarele preafericiţilor şi a sfintei biserici ortodoxe pe care n-o mai satură nici măcar patronul ei, bunul Dumnezeu.

De aici, îmi zboară gîndul la iniţiativa Mitropoliei Moldovei de a oferi sprijin şi consultanţă, nu dependenţilor de etnobotanice, droguri, violuri de babe, nu pedofililor şi nici incestuoşilor, ci dependenţilor de sex, căci nimic nu dăunează mai tare moldovenilor decît sexul în exces. Desigur, nu uit nici de preafericitul de la Mitropolia Tomisului care-a făcut o gaură de miliarde neplătind contribuţiile salariaţilor la stat, alegînd să construiască în schimb din banii ăştia, o foarte trebuincioasă şi plină de har pensiune de cinci stele prin Suceava.

Cum cu popimea-s lămurită, nu pot să nu amintesc de OTV, care după amiezile a rămas fixată pe Codex Alimentarius, iar noaptea pe legende şi poveşti cu strigoi. Aseară pe la unşpe, se dezbătea cazul a doi copii găsiţi morţi şi fără organe la Poplaca, judeţul Sibiu. În zadar dezminte Poliţia, în zadar telespectatorii cu mai mult de 2 neuroni îl roagă pe "viitorul peşedinte al Romaniei" să nu mai răspîndească minciuni şi să nu bage spaima-n copii. Domnul DD, nu vrea şi pace: trei călugăriţe fură copii, îi omoară, le scot organele şi le vînd pe piaţa neagră! Preşedintele Ştirb vrea audienţă şi vrea bani din SMS-urile agramaţilor care sunt invitaţi să răspundă unei întrebări de-o profunzime aproape incomensurabilă şi anume: credeţi că au fost omorîţi pentru trafic de organe?

Răspunsurile semi-analfabeţilor, cretinilor, retarzilor, a boilor de orice vîrstă, plătesc Rolls Royce, elicoptere, vacanţe în locuri exotice, la care prostanii care-şi dau ultimii cenţi pe sms-uri nici nu visează, pentru că n-au auzit de ele în viaţa lor.

Pe la Realitatea şi Antene, nu mai trec nici măcar din curiozitate morbidă: aceeaşi ciocli ai neamului, aceleaşi bocitoare, aceleaşi titluri alarmiste.
Constat totuşi, o uşoară înviorare a romanilor, o abia perceptibilă creştere a respectului de sine şi a conştiinţei colective. O fi de la Crăciun? Că dacă e, promit să nu mai cîrtesc!

duminică, 5 decembrie 2010

Preţul libertăţii

Vis-a-vis de ABC-ul la care mai fac cîte-o cumpărătură neprevăzută, în uşa scării, a murit azi un boschetar. Un tip făcea poze, un altul scria ceva, iar vreo 5-6 bărbaţi căscau gura, comentînd amuzaţi. Vînzătorul ridică din umeri: "după atîta spirt cît a turnat în el" şi intră la loc în magazin, unde-l chemase casiera.

Anul trecut, primăria a organizat o amplă operaţiune de asanare a unui cuib de boschetari, care-şi făcuseră tabăra în jurul ţevilor cu apă caldă de lîngă o fostă uzină prosperă a oraşului. S-au încărcat 5 remorci cu gunoaie în protestele homeless-ilor de toate vîrstele, femei şi bărbaţi, ce-şi făcuseră o comunitate mică, dar înţesată cu folii de plastic, fotolii rupte, oale, cartoane şi nelipsiţii cîini. Ziua şi-o petreceau la birtul din colţ, sau în fotolii fluierînd după fete, iar serile ardeau pet-uri, cauciucuri şi ce se mai nimerea. Toaleta era ceva mai încolo, în aer liber fireşte şi de regulă, mai ales după ce numărul lor sporise, era inevitabil să nu dai cu ochii de unul care-şi făcea nevoile.

Cînd au venit jandarmii să-i împrăştie, boschetărimea s-a revoltat aşa de tare, încît au chemat televiziunile să protesteze. Un reporter mai naiv l-a întrebat pe cel ce părea şeful şi instigatorul, de ce nu se duc la azilul de noapte, sau la căminul pentru oamenii fără adăpost. Răspunsul a fost halucinant: "Nouă ne place să fim liberi!"
În cămin sunt primiţi condiţionat: nu vii beat, nu faci scandal, nu faci mizerie şi musai munceşti ca să nu te ţină comunitatea pe gratis, ori asta înseamnă deja reguli pe care ei nu aveau cum să le-ndeplinească, pentru că lovesc în însăşi libertatea lor de a bea cînd au ei chef, a face mizerie şi scandal şi a trîndăvi după pofta inimii.

Cîteva zile s-au tot reinstalat după plecarea gunoierilor şi a jandarmilor, pînă au înţeles că ori de cîte ori revin, sunt din nou alungaţi şi de atunci zona aceea, centrală de altfel, a rămas curată.
Mă gîndesc totuşi ce înseamnă libertatea asta la ei: frig crunt cu degerături iarna, mizerie şi putoare în toate anotimpurile, bătăi adesea sfîrşite în lame de cuţit, futaiuri la beţie şi plozi. Mai au şi libertatea de a muri de frig, ca boschetarul de astăzi.