joi, 2 decembrie 2010

Lăbăreli

De ce întotdeauna cînd cineva începe o frază cu "Nu vreau să fiu necioplit, obraznic, nepoliticos, rîie, etc", sfîrşeşte prin a fi, ştiind încă de la începutul enunţului că ceea ce va spune va fi perceput ca o mitocănie?

Tipul de care vă zic, că există în carne şi oase - bănuiesc mai mult oase, mi-a lăsat un mesaj pe Republica Artelor, în care spunea că nu vrea să pară necioplit, dar bag de seamă că nu s-a putut abţine.

În mod normal, nu mă las afectată şi ripostez cu cruzime, ceea ce am şi făcut, dar din păcate cu eleganţă, că nici eu nu mă pot dezbăra de educaţia pe care am primit-o. Să vă spun pe scurt despre ce e vorba: am publicat Soldatul şi Hangiţa pe un grup numit Poezeama ( da, aţi citit corect), fără să fi citit în prealabil regulamentul. Sinceră să fiu, nu dau doi bani pe regulamente şi evident, nici pe reguli, de aceea n-am băgat de seamă că de fapt grupul respectiv e unul de DISCUŢII filozofice despre poeţi cunoscuţi şi necunoscuţi, un fel de lăbăreală tristă cu alte cuvinte.

Poezia am publicat-o de cîteva zile, am primit comentarii, am răspuns la ele, dar azi, mintea creaţă care a înfiinţat grupul, s-a autosesizat şi m-a înfierat cu superioritatea unui puşti imberb, cu ochelari groşi, dinţi de iepure şi mai mult ca sigur, virgin. Îmi transmite că de obicei şterge poeziile, dar mi-a făcut mie hatîrul s-o lase pe-a mea, subliniind totuşi cu răutatea unei caţe că "există nenumărate locuri în care puteţi posta, inclusiv pe unul dintre celelalte grupuri", lăsînd să se-nţeleagă printre rînduri că ceea ce scriu eu nu are nici o valoare şi că pot posta dacă ţin morţiş "inclusiv pe unul din grupurile de poezie".

Că m-a deranjat mesajul, e de la sine-nţeles, dar regret că nu am răspuns grobian aşa cum am avut impulsul: "N-aş vrea să par arogantă, dar fac ceva pe grupul tău". În schimb am zis că-s sătulă de regulamente şi de reguli şi că poate şterge liniştit. Că mă doare-n cot. N-a şters, dar am făcut-o eu acum 5 minute şi am şi părăsit grupul. Îl las cu lăbăreala lui de trist, poate n-are altă bucurie-n viaţă.

marți, 30 noiembrie 2010

Ridică-te iubito!


 "Scoală-te România Mea, ridică-te iubito, scutură-ţi jugul şi vino spre mărire, o,  cetatea Iubirii Mele. 
Nu mai plînge iubito, că vaiul trece, mai e un ceas. Iată răsare Soare nou şi florile se desfac şi Eu vin să te fac mireasă, vin să te iubesc şi să te aşez întru glorie şi toţi prietenii te vor vedea şi vor umbla întru stălucirea ta iubito, că aşa sta scris despre tine, că regi vor umbla întru mărirea ta.
Vine Domnul să se odihnească peste tine, că iată întru tine binevoiesc. Te-au cîntat poeţii tăi, te-au cîntat păgînii tăi şi n-au ştiut de ce te cîntă, iubito. Duhurile Mele suflau dis-de-dimineaţă peste tine şi-ţi trezea cîntul de iubire şi cîntai, o, cetate iubită, cîntai cîntecul tău de iubire şi erai frumoasă şi cîntai.
Au trecut peste tine nori şi ceaţă şi-ţi schimbau frumuseţea şi rîsul tău înceta atunci, dar nici o ispită n-am lăsat-o să treacă peste puterea ta. Duhul Meu, ca un bucium se trezea dis-de dimineaţă şi suna cu jale şi ridicam din tine pe vitejii Mei şi le încingeam mijlocul şi te eliberam de sub povară şi apoi din nou zîmbeai, iubito, că de la naştere te-am iubit şi te-am sortit să fii a Mea.
Dar cînd a venit iarna, peste tine a căzut o zăpadă grea şi te-a acoperit, iubito, şi-ai murit aproape de tot. Şi te-ai zbătut în sîngele tău şaptezeci de ani şi s-a făcut o zăpadă roşie de sîngele tău. Şi-am trecut pe lîngă tine şi erai goală, iubita Mea, şi Mi-am dezbrăcat veşmîntul şi te-am învelit, că Mi-am adus aminte de tinereţea ta, cînd erai frumoasă şi albă.
--------------
Scoală-te iubito, şi lasă-Mă să-ţi aud glasul, aprinde candela şi ieşi în prag, iubita Mea, şi veghează iubito, că vin în curînd!"

La mulţi ani, Romanie! 

Notă: Acest text nu-mi aparţine, e un fragment din profeţiile de la Pucioasa.
Mi-ar fi plăcut să-l fi scris eu, pentru că aşa simt: o iubire aproape carnală, pămîntească şi totodată divină pentru ţara mea. Cine mă cunoaşte, ştie.

luni, 29 noiembrie 2010

O zi toridă de vară

Era atît de înebunitor de cald, încît găinile zăceau pe la umbra cu ciocul deschis, cu aripile răsfirate, de ziceai că-şi dau ultima suflare.

Cîinele trădător al bunicului se trîntise lîngă casă, pe trotuarul din ciment, cu limba scoasă, respirînd sacadat de parcă fiecare gură de aer grăbită i-ar fi fost ultima.

Nici porumbeii nu se mai auzeau, nici unul nu-şi mai iţea capul pe uşiţă, semn că acolo sus la ei în podul casei era cuptor.

Satul amorţise sub vipia necruţătoare, doar porcii se mai auzeau grohăind anemic prin coteţe.

Fata scobea toropită în praful de lîngă băncuţa pe care i-o făcuse bunicul, din doi butuci şi-o scîndură lîngă grădiniţa de flori, straşnic împrejmuită de gardul înalt, fortăreaţă de netrecut pentru orătăniile curţii. Doar cocoşul cel nebun, în momentele în care se credea vultur, mai nimerea din zborul lui chinuit dincolo de el.
                                           Foto: Bogdan Stanciu

Acum, pînă şi el îşi făcuse loc sub coşara de porumb, împărţind locul cu motanul şi un pui golaş ce se ataşase nefiresc de el şi de cîinele trădător.

Fata se ridică alene de pe băncuţă şi intră în casa răcoroasă unde în zadar o chemase bunica mai devreme. Se încăpăţînase să facă "ceva", doar că nu găsise nimic de făcut.

Bunica stătea întinsă pe-o parte, c-o mînă sub cap. Deschise ochii şi-o chemă lîngă ea, adunînd-o în poala ei. Fetiţa îşi pironi ochii la peretarul cu vînătorul şi căprioara ce se zărea printre copaci şi începu să ţeasă o poveste, pe care avea s-o ia de la capăt diseară şi pe care nu şi-o amintea niciodată cînd se trezea, dar ţesea de fiecare dată cîte-un început.