joi, 18 noiembrie 2010

Povestea porcului în variantă ardelenească

Lăsând la o parte tradiţia, tăiatul porcului e un eveniment important în viaţa românului, dar şi un prilej de beţie motivată şi, să zicem, colectivă. În concluzie, e un eveniment rar şi de mare importanţă socială, dat fiind că la tăiatul porcului nu mai există duşmănii, nu mai există divergenţe, decât cel mult cât de groasă trebuie lăsată slănina, sau cât de lungi trebuie să fie cârnaţii.

Toată lumea ajunge la un consens general în cele din urmă, diferenţele de opinii fiind rezolvate amiabil cu un pahar de pălincă de prune, la început în scopul protejării sănătăţii şi evitării a Doamne fereşte vreunei răceli, apoi pentru fraternitate şi înţelegere indiferent de naţie.

Vreau să zic că, Atilla bea cu fratele Ioan în perfectă armonie, lăsând în urmă trecutul belicos împănat cu epitete jignitoare gen: Budos Olah, sau bozgor împuţit, cu care se gratulează în restul anului, din cauze şi motive mărunte şi anume: Ioan mai are prostul obicei, nevinovat de altfel de a arunca chiştoacele în balconul de dedesubt, al lui Atilla, iar nevastă-sa de a scutura covoarele taman când în balconul de dedesubt se usucă rufele proaspăt spălate şi neapărat umede, sau că Atilla mai are obiceiul, sănătos de altfel, de a da cu coada măturii în ţeava de la calorifer ori de câte ori Ioan, vecinu` de sus face câte un pas mai apăsat, sau dă drumu` tare la televizor când e muzică populară la Album Duminical. De obicei, totul se termină pe casa scării, cu aportul entuziast al nevestelor personajelor în cauză, al copiilor aferenţi care se scuipă fericiţi că au voie s-o facă, într-un efort de a-şi susţine cauza etnică: bozgor împuţit, budos olah.

Eh, azi se taie porcu` şi Ioan l-a invitat pe vecinu1 de jos la o pălincă de prună ROMÂNEASCĂ, subliniază el. Atilla dă să-l contrazică şi să-i explice cum că strămoşii lui hunii au venit cu cazanele şi prunele după ei când au fost ei PRIMII aici, dar Ioan e împăciuitor şi generos azi, că porcu` pe care tocmai l-a cumpărat din piaţă are nu mai puţin de 175 de kile. Porcu` scurmă inocent pe spaţiu` verde legat de-un picior de banca din faţa blocului, mulţumit şi complet detaşat de problemele grave care-i frământă pe cei doi vecini.


Nevasta lui Ioan aduce o masă de camping şi scaune de bucătărie şi fuge să pună oalele la foc. Plozii de la bloc forfotesc în jurul porcului nepăsător şi se-ntrec în acte de curaj, împungându-l de la distanţă cu beţe.
Apar şi alţi vecini, pe care Ioan cel Generos îi serveşte cu băutură. E rost de pălincă gratis, oamenii se aşează. Încep estimările: câţi cârnaţi, câtă slănină, câte şunci să lase. “Sângerete faci mă Ioane?”

“No, hai să mai traim şi când ne-a fi mai rău, aşa ne fie”. Închină iar. Obrajii se înroşesc, ochii strălucesc, Ioan şi Atilla se privesc galeş: “de ce nu ne-nţelegem noi oare?”

Vine iar Viorica, nevasta lui Ioan: “da` ce sărăcie faci mă omule, aştepţi să moară porcu` de bătrâneţe?”
Ioan şi vecinii se mobilizează plini de élan: voi îl ţineţi, eu îl înjunghii, zice unguru` priceput. Ioan dezleagă porcu`, ăilalţi iau poziţie; doi de picioarele din spate, doi în faţă, Atilla înfige cuţitu` o dată, porcu` guiţă şi se zbate disperat. Mai dă unguru` cu cuţitu` mânat de spiritul străbunilor lui, porcu` guiţă şi se zbate mai rău.
“Mă ungure, dă-ncoa` cuţitu` zice Petre de la 4. Dă` că io mă pricep. Înţeapă şi Petre, porcu` nu vrea să moară; horcăie bietu` de el şi se zbate, târându-i în noroi pe cei doi care-l ţin de picioarele din spate.
“Am o idée”, zice Ioan. Se face tăcere. “Hai să-l gazăm”

Butelia cu arzătorul, aruncătoru` de flăcări cum îi zic copiii, e la îndemână pentru pârjolit. Atilla aprobă din priviri, aduce butelia, vâră arzătoru`n râtu` porcului şi dă drumu` la gaz. Porcu` moare în câteva secunde asfixiat, bărbaţii rânjesc şi se felicită, bătându-se reciproc pe spate. Cele mai multe laude i se cuvin lui Ioan, care le primeşte cu modestie, turnând pălincă în pahare. Mai trag câte un păhăruţ, drept recompensă de data asta.
“No, amu` hai să-l pârjolim”. Înfierbântaţi de iluzia vânătorii şi a faptei vitejeşti, se adună iar în jurul porcului ţeapăn şi culcat pe-o parte. Ioan stă cu arzătoru`n mână, Atilla politicos, îl aprinde cu bricheta.

Flacăra mângâie veselă pielea porcului, plozii ţopăie fericiţi cu gândul la şorici. Dintr-o dată, asistenţa cade care încotro, o bubuitură groaznică răsună-n tot cartieru`, hălci de carne zboară prin aer, Ioan stă cu arzătoru`n mână, prostit şi fără grai, Atilla scapă paharu`, plozii chirăie speriaţi şi fug la mama. Apar nevestele speriate şi-şi văd bărbaţii pe jos, hartanele de carne pe maşinile din faţa scării, prin copaci şi pe geamuri.

Viorica îşi face cruce: “Tulai Doamne, ce-am ajuns să trăiesc.
"Mă omule!", se răsteşte ea la Ioan, fără să-i pese câtuşi de puţin dacă s-a rănit sau nu, “tu ţi-ai băut minţile şi tu şi bolunzii ăştialalţi; nu sunteţi buni de nimica, numa` de băut, mânce-va jaru`”

Încet, Ioan şi asistenţa îşi revin din uluială şi încearcă să-şi dea seama ce s-a întâmplat. Atilla se scarpină în creştet şi zice înţelept:
“O explodat porcu`, mă!”

miercuri, 17 noiembrie 2010

O poveste din 26 ianuarie 2010 - Înmormîntare penticostală


N-ar fi frumos să anunţ că merg la înmormîntări şi mai ales la alea de altă religie decît ortodoxă, fără ca din preaplinul sufletului meu generos, să nu împărtăşesc cu voi, cei care mă citiţi şi vă place ce citiţi, dar şi cu cei care nu mă plac, dar mă citesc totuşi. Am rînjit puţin, recunosc. Maliţios, chiar.

Aşadar, punctuală ca scrisorile ultimative de la bancă, alea în care te anunţă că dacă in maximum 5 zile lucrătoare nu-ţi vinzi un rinichi ca să-ţi plăteşti ratele restante, o să vezi tu executare silită de-o să-ţi meargă fulgii... Ups, m-a luat valul. Reiau: punctuala ca scri... ăsta, ca ceasul elveţian, îmi iau neamurile la 12 fix, cu tot cu jerbe şi coroane şi haine negre şi mergem in satul Săbolciu, la 17 km de Oradea.

Am fost întotdeauna de părere că satele bihorene au nume cel puţin ciudate, dacă nu caraghioase şi uneori pronunţate cu totul altfel decît se scrie, de exemplu, Săbolciu ăsta se pronunţă Săbolci, Săldăbagiu - Săldăbaj, Gurbediu - Gurbeghi, etc. Aş ezita să-mi fac flotant intr-un sat ca Gurbediu, că dacă m-ar întreba cineva "unde stai?", m-aş cam jena să zic Gurbeghi, că la Gurbediu, nu stiu unde se pune accentu'.

Treaba e că nu asta mi-a fost grija ieri, ci cele -12 grade şi gîndul nimicitor că slujba la pocăiţi ţine cel puţin 2 ore şi se ţine afară, sau cel mult în casa defunctului, cu uşile deschise, ca lumea să se poată fîţîi cu treabă sau fără, de-afară în casă şi invers. Cum mortul se ţine indoors pentru priveghi, nici foc nu se face. 


Cu gîndurile astea sumbre am trecut eu podul de peste Criş şi barajul de la Tileagd. În maşină, un fin al matuşă-mi, care eşte naşa universală, pentru ca are in jur de 17 fini, comenta apocaliptic despre ce s-ar întîmpla dacă s-ar rupe vreo dată (Doamne fereşte, cruce, priviri evlavioase în trapa maşinii), barajul de la Tileagd. Dezbaterea a durat puţin pentru ca pe finu' şi pe unchiu-meu îi lovise năpraznic nostalgia, arătîndu-şi unul altuia toate cele două uliţe pe care copilăriseră ei.

Parchez pe marginea drumului, în poarta unora, intrăm, ne prezentăm condoleanţele, iar eu cu văru-meu ne dăm mai după nişte coteţe de găini sub care se ascunsese un căţelus zgribulit, să fumăm. Ideea e că nu suntem nevoiţi să ne-ascundem, dar muierile locale se uită la mine ca la Maria Magdalena în vremurile ei de preacurvie. Îmi cam stă fumu-n gît, dar mă-ntorc cu spatele pe principiul "ceea ce nu văd, nu există".

Ne cheamă unu-n casă. E îmbrăcat în costum,are Biblia sub braţ şi e predicatorul local. Zice "care doriţi". Noi nu dorim foarte tare, dar intrăm, sperînd c-o fi cu un grad mai cald. Greşit, e chiar mai frig decît afară. S-apucă să cînte, el predicatorul şi nişte muieri, ceva cu Iisus care-a chemat-o acasă pe moartă, apoi ne anunţă că datorită frigului, slujba se va ţine la Biserică, ceea ce e o excepţie desigur, ţine el să sublinieze. Foarte frumos din partea lor mă gîndesc eu şi schimb priviri parţial admirative cu văru-meu.

Cînd e vorba de mers pe jos pe frig, sunt cea mai leneşă fiinţă care-a călcat vreodată scoarţa pamîntului, aşa că sub pretextul că de la Biserică e de mers la cimitir şi apoi la căminul cultural la pomană, întorc maşina fain frumos şi iau în urma cortegiului, lejer, că am maşina automata care zici că e facută să mergă la pas cu procesiunile.

Biserica n-are nimic pe dinăuntru, nici cruce, nici poze tematice, decît în altar, sau cum i-o fi zicînd penticostalii, o pictură cu palmieri pe fond albastru. Interiorul e din lemn, sunt bănci tapiţate, e cald, iar în spatele unui pupitru, stau 3 predicatori. Pînă să intre toată lumea, cineva reglează microfoanele, iar altul ne conduce fix în spatele celor ce se dovedesc a fi cîntăreţi, doi la număr. Matuşă-mea s-a cam codit, cică să stăm în picioare la uşă, că mai ieşim la soare, mai chiulim cu alte cuvinte, dar eu sunt curioasă; n-am fost niciodată la o adunare penticostală şi vreau să văd cum e. Plus de asta, nu strică deloc s-auzi o vorbă bună.

Partea cu vorba bună a fost mai pe la sfîrşit, pentru că primul vorbitor, prezbiterul satului m-a cam băgat în sperieţi. Vocea îi urcase repede, cam după primele fraze, se-nroşise la faţă şi zicea "Dumneseeeu" tot la al doilea cuvînt. Mă uitam la varu-meu, care nu prinsese loc lîngă noi, ci vis a vis, făcuse ochii ăia albastri cît cepele, rînjea la mine pe sub palmă, ca mai tîrziu să aflu că-mi scria SMS uri gen: "Încă aşa cevaaaaaaa, n-am văzut de cînd sunt", "Aleluia sorooooooo, amiin."

Locul istericului de la microfon a fost luat de Fratele Nuştiucum, cu voce domoală, aşezată, mă calmez şi mă holbez într-un punct fix, ca să nu fiu nevoită să mă uit la Adi şi să mă pufnească rîsul. O pun pe una să cînte, o babă foarte grasă. A cîntat vreo cinşpe strofe, pe aceeaşi linie. Surpriza a fost modul în care despărţea toate cuvintele în silabe: mai-cuţa meaaaa, pu-terea ta Doam-ne. Pe la a patra strofă o luase pe arătură, falsa îngrozitor, iar la următoarele, lua notele înalte cu atîta efort, de ziceai că-si dă duhul din clipa-n clipă. Pe cînd eram gata să-mi fac harakiri cu cheia de la maşină, a terminat şi ea cu zbieretele, probabil spre uşurarea generală.

Al treilea vorbitor a fost pastorul Cutare, de la biserica Tabor din Oradea, un tip grizonat, a carui ceafă atîrna leneşă peste gulerul sacoului. Nu mai am puncte fixe la care să mă holbez, măcar o icoană să fi avut şi ăştia pe pereţi şi mă uit la predicator. Tot fix. Îmi intră in cap că e cea mai bună ocazie să-ncerc şi eu să văd aura cuiva. Din cauza holbatului intens, ochii-mi obosesc şi mă loveşte somnul. Au ceas pe perete, constat că au trecut două ore. Pastorul se apropie de final şi eu aştept în zadar să bălăcărească puţin bisericile concurente, aşa cum s-a întîmplat la o înmormîntare de baptişti la care-am fost, dar spre surpriza mea, se-ntîmplă fix contrariul:
Binecuvintează Doamne Biserica Penticostala! Amin! zice audienţa. Binecuvintează Doamne Biserica Ortodoxă! Amin! 

Mă ia cu leşin. Mai zice şi de cea Baptistă şi-apoi mulţumeşte pentru că Dumnezeu a ferit satul de inundaţii, de catastrofe, la fel ca toată regiunea. Mulţumim că nu avem cutremure, Doamne, ca ne ocroteşti! Amin!
 

Ne ridicăm şi ieşim pe uşa din lateral. Mi-a plăcut din trei motive motive: 1, s-a terminat, 2, a fost cald şi 3, penticostalii-s mai puţin egoişti decît baptiştii care au impresia că ei l-au inventat pe Dumnezeu care e doar al lor, al "creştinilor" şi noi restul, păgîni netrebnici - combustibil în iad.
La groapă nu m-am dus, am preferat să aştept în maşină, tot din motive de lene şi dureri imaginare prin burtă, timp în care am văzut două stoluri de păsări in V şi o sferă luminoasă ce părea al doilea soare. Păsările alea nu se-ntorc oare prea devreme?


Am mîncat apoi la căminul cultural un pic de papricaş pînă am dat de un fir de păr în pîine, lung de vreo 15 cm, pe care l-am tot scos preţ de zece secunde din gură, cu spasmele de rigoare, ale mele şi ale matuşă-mii, după care mi-au trecut brusc şi foamea şi frigul. M-am aventurat la vreo două sarmale în varză creaţă, o altă noutate absolută pentru mine. Nu mi-au plăcut deloc şi după ce ne-am pupat cu rudele defunctei, am pornit spre casă în incantaţiile finului de Doamne-ajută s-ajungem cu bine. Nu cred că se referea la abilităţile mele de şofer. Adică, sper.

P.S. Chiar am ajuns cu bine. Amin!

Dezamăgire şi dispreţ profund

Sunt profund dezamăgită de toţi profeţii de pînă acum şi am o presimţire că şi cei ce vor urma îmi vor înşela toate aşteptările.

Sunt scîrbită de-a dreptul de "obiectul excepţional" recent descoperit de NASA, o banală gaură neagră, care nici măcar nu are intenţia să ne înghită în viitorul apropiat.

De explozia solară de vineri, nu pomenesc decît în treacăt cu un dispreţ nedisimulat, iar despre cutremurul din Vrancea de, atenţie, 3,3 grade pe scara Richter... n-am cuvinte!

Atrag atenţia pe această cale, tuturor celor care se îndreaptă spre o carieră de clarvăzător, futurolog, apocalipsolog, să nu se mai joace cu nervii şi nerăbdarea noastră! Ori veniţi cu o catastrofă reală, ori, la sapă cu voi, ce naiba... Ori suntem profeţi, ori nu mai suntem, nu?