sâmbătă, 13 noiembrie 2010

O roşcată şi fraţii ei bruneţi

Doamna Juhasz era genul de femeie căreia îi venea destul de greu să-şi ţină chiloţii pe ea şi cu toate că avea patru copii din care prin voinţa divină trei îi semănau doar ei leiţi, la a patra se cam plictisise Dumnezeu să-i muşamalizeze infidelităţile şi-o făcu să semene cu tatăl natural care nu era acelaşi cu cel al cărui nume-l purta doamna de ani buni.

Cum spuneam, cei trei copii care moşteneau trăsăturile mamei erau bruneţi cu ochi negri, iar fata care dădeau frîu liber speculaţiilor şi devenise astfel o dovadă vie a infidelităţii, era roşcată, pistruiată, cu gene roşii şi scurte şi ochii de un albastru spălăcit, iar gurile slobode o asemănau cu un prieten de familie ce încetase brusc să-i mai frecventeze.

Nimeni nu ştia însă ce reacţie avusese domnul Juhasz, sau dacă avusese vreuna, pentru că nu era genul de familie în casă căreia te bagi cînd erai tu curios, mai mult de-atît, domnul nu catadicsea  nici măcar să salute, sau să răspundă copiilor riverani ce fuseseră educaţi să zică "sărmîna" oricărui mitocan.

Roşcata crescu în sînul familiei în aceleşi condiţii ca fraţii ei, abandonaţi cîte-o săptămînă de mamă cînd avea mîncărimi într-un anume loc, însă se întorcea întotdeauna ca şi cum nu s-ar fi întîmplat mare lucru. Nimeni n-a auzit vreodată scandal de la ei şi singurele neajunsuri pe care le provocau erau inundaţiile, atunci cînd copiii rămaşi de capul lor doreau o piscină în bucătărie. Fusese o dorinţă destul de frecventă, iar ce ce stăteau sub ei, se resemnaseră aşteptînd ca ei să crească ca să se poată duce singuri  la ştrand.

Cu timpul, fetele în număr de trei, avuseseră evoluţii destul de asemănătoare, în sensul că abia ce le mijiseră flocii şi îşi găsiseră cîte-un terchea berchea să le lase gravide, dar roşcata şi-a mai găsit o pasiune în plus, de fapt chiar două: deveni uşor cleptomană şi moşteni de la mama ei şi apetitul pentru desfrîu şi băutură.

Peste ani, familia vîndu apartamentul şi se risipi: cele două brunete în Austria, băiatul şi roşcata în Ungaria, iar părinţii într-un sat. Brunetele şi-au găsit din voinţă proprie alţi bărbaţi decît cele ce le lăsaseră gravide, iar roşcata, forţată de împrejurări pentru că al ei soţ se trezise într-o dimineaţă cu intenţia clară de a se spînzura în podul casei, ceea ce reuşi cu succes deplin.

Brunetele se ţin mari cucoane, le-au crescut copiii şi pot trîndăvi în voie. Roşcata însă, aud c-a decăzut mai mult decît era previzibil, împreună cu o parte din acoperişul casei, la propriu.

vineri, 12 noiembrie 2010

Catrene

În anul calului de foc
Veni-va călare pe o iapă roz
Prinţul întunericului plîngînd.

Pentru că lacrimi va vărsa
Oamenii îl vor batjocori şi-i vor numi Emo.
Atunci răzbunarea cerurilor va veni.

Va ploua cu foc în ţara Celui Nasol
Cu clătite în ţara Celui  ce Cugetă
Cu bomboane agricole în restul lumii.

Apoi, din adîncuri
Cu glas de tunet ieşi-va
Un urs din hibernare

Mare panică în Ţara lui Bască !
Mare jale pe Muntele lui Venus!
Mulţi morţi de supărare la concerte!

Apoi vor veni 1254,1 ani de pace
Iar omenirea casă-şi va găsi în Pirinei
Îi vor da foc din neatenţie.

Îngroziţi, vor rămîne sub cerul liber
Şi vor reinventa Caritasul
Şi va fi bine.

Poftiţi de interpretaţi cînd va avea loc sfîrşitul lumii, că pe Baba Vanga şi Nostradamus nu ne mai putem baza!

joi, 11 noiembrie 2010

Cronica unui film idiot

Filmul pe care vreau să vi-l povestesc a fost difuzat azi dimineaţă la ProTv şi face parte din categoria filmelor de doi lei vechi, adică pe o scară de la 1 la 10, l-aş nota în nepriceperea mea cu 1,25, după cum urmează: 1 punct din oficiu şi 0,25 pentru personajul principal, destul de arătos şi cam atît.

Primele cadre ne arată o tornadă care se îndreaptă spre o modestă casă de ţară, unde capul familiei îşi îndrumă soţia cu doi copii spre siguranţa beciului, iar el se duce afară, se leagă cu un lanţ de un utilaj, probabil combină, să filmeze grozăvia. Fiul mai mare însă, se dovedeşte a fi deosebit de neascultător şi iese şi el cu un aparat foto să facă poze, tatăl îl vede şi disperat să-şi salveze băiatul, se dezleagă de utilajul pomenit mai sus, moment în care vine tornada şi-l ridică pe sus, îl învîrte şi-l duce cu ea spre o destinaţie necunoscută.

Acţiunea se mută treizeci de ani mai tîrziu: băiatul neascultător devine cameraman la o televiziune şi filmează un protest al celor care nu-i vor pe ţigani în America, în total vreo 5 persoane agitate şi-o portavoce. De partea cealaltă, vreo 7 ţigani mustăcioşi cu pălării mari negre, răcnesc şi ei că vor să trăiască în pace, ştim noi cum.

Cameramanul se duce la televiziune cu reportajul ce se dovedeşte a fi o adevărată bombă de presă, iar şeful lui insistă să-l trimită în Romania, la congresul ţiganilor. Cu ocazia asta aflăm că ta-su ăla dus de tornadă era roman şi-l chema Daniel Pallady. Aici trebuie să spun că am răsuflat uşurată, pentru că pînă acum în majoritatea filmelor de doi lei în care era vorba de romani, aceştia purtau nume pur latineşti, cum ar fi: Alioşa, Ivan, Serghei şi-n cel mai bun caz, Dimitri.

Eroul nostru se codeşte motivînd că tatăl său a trăiat un adevărat iad în patria de origine, însă şeful insistă. Băiatul rămîne de neclinitit, pînă a doua zi dimineaţa cînd în camera lui apare o reporteră antipatică şi a dracului care-i spune: scoală-te că plecăm în Romania. Aici mă întreb cum aş reacţiona eu dacă mi-ar spune cineva într-o dimineaţă: scoală-te că plecăm în America.

Alung gîndul şi mă concentrez pe film, pentru că cei doi sunt deja în Bucureşti, unde se duc direct la un ministru care pledează pentru cauza ţiganilor printre care cică ar fi trăit. Ministrul are figură diabolică, ce mie-mi dă de gîndit, nu însă şi experimentaţilor ziarişti. Aş putea pune pariu pe alocaţia lui Andrei că pînă la finalul filmului, dom' ministru se va dovedi un personaj sinistru.

După întrevedere, băiatul nostru se hotărăşte să caute un fost prieten al răposatului său tată, pe care nu-l găseşte la adresa, aflînd de la o ţigancă ce stătea probabil abuziv în locuinţă, că Malik Daukanos şi-a schimbat domiciliul în cimitir. Am uitat să zic că făcuseră cunoştinţă cu o ţigancă cu ochi verzi, frumoasă foc pe nume Irina şi nu Rosalinda, Aspirina sau Şucara, ce milita şi ea pentru drepturile poporului său şi i-a dat băiatului în cărţi din care a rezultat că doi îngeri ai diavolului Belialel şi Palalilael ( recunosc, l-am pus de la mine, c-am uitat cum îl cheamă), vor să distrugă naţia ţigănească, ceea ce ar duce desigur la Apocalipsă.

Buuuun, acum suntem în cimitir unde cameramanul nostru caută cu o lanternă mormîntul lui Malik ăsta care nu ştiu ce carte scrisese pe tema apocalipsei ţigăneşti. Lanterna e una d-aia tip creion, dar cimitirul e luminat bine, de la lună, probabil. La un moment dat, de nicăieri apare un ştirb care ştie bineţeles, contra unei sume de bani, unde poate fi găsit misteriosul Malik: la ospiciu. 
Se adună nişte nori din senin, ştirbul fuge, cameramanul zice şi el "shit" şi fuge prin ploaie. Ajunge aşa ud la recepţia la care-i invitase ministrul viclean, unde bea ceva în timp ce-o priveşte pe reportera lui cum dansează vals.

Dimineaţa visează o tornadă, se trezeşte cu reportera la uşă care-i spune să se uite la ştiri, unde... ce să vezi? Prima tornadă din istoria Romaniei. O minte pe colega că se duc să facă un reportaj senzaţional la locul catastrofei, aceasta adoarme liniştită în maşină. Nu pot să nu observ că nu poartă nici unul centură, de unde deduc că regizorul ori a omis acest amănunt, ori s-au învăţat prea repede cu stilul de condus romanesc. Ajung la ospiciu unde se trezeşte şi colega din somn. E foarte supărată că a fost păcălită şi rămîne în maşină să dea explicaţii cu multe rostogoliri de ochi, şefului nervos din America.

Cameramanul intră în ospiciu, care pare a fi un beci insalubru, pe coridoarele căruia se scălîmbăie nişte nebuni. Unuia i se pun pe cap nişte electrozi ruginiţi şi i se fac electroşocuri. Într-o celulă pe care o luminează iar cu lanterna lui creion, zărim nişte şobolani mişunînd în jurul unor căcaţi. De remarcat că şobolanii sunt albi, cam ca totţi şobolanii ce vieţuiesc prin Romania. La zăbrele celulei apare Malik care arată cam ca Moise la sfîrşitul celor 40 de ani de umblat prin deşert: Are părul şi barba pînă la brîu, e zdrenţuit şi murdar, iar pe dinţi nişte plăci din metal menite să-l facă să pară ştirb. Aici, trebuie să menţionez înaltul profesionalism al machiorilor, costumierilor şi-n general a tutror celor care au pus umărul la realizarea acestui film de mare angajament.

Malik e nebun de legat, căci spune într-una că 6 nu e bun. Se înorează iar şi nişte crengi intră prin ferestre. Malik răcneşte "şase nu e bun", vîntul se-nteţeşte, smulge uşile de la celule şi şi vedem cum nebunii sunt luaţi unul cîte unul de tornadă. Băiatul, erou de felul lui, îl apucă pe Malik de mînă încercînd să stoarcă de la el cît mai multe informaţii, dar acesta apucă doar să-i spună "Tomis", pînă ce tornada nemiloasă îl ia şi pe el.
Medicul care-l condusese pe băiat la Malik, muri străpuns de vreo 6 seringi ce se înfipseseră criminale în pieptul lui.

Odată ajuns afară, cameramanul costată că pe maşină erau aşezate nişte crengi, dar că reportera era doar niţel speriată, în stare de şoc, cum ar zice specialiştii, însă îi trecu repede cînd băiatul scoase laptopul din portbagaj şi dădu sărci "Tomis", care după spusele lor, ar putea fi orice.

Ajung la o mînăstire găsită tot pe net presupun, pentru că sunt de acum copleşită de complexitatea situaţiei şi nu pot reţine atîta informaţie, unde un călugăr le dezvăluie existenţa unei secte satanice care oficiază ritualuri care provoacă tornade mortale. Iar se înteţeşte vîntul, dar de data asta nu face ravagii în locul sfînt, iar călugărul ştie că "diavolul ne ascultă".

Eroii noştri se dumiresc că Tomisul e Constanţa, exact locul unde congresul ţiganilor începuse deja şi ministrul sosit cu elicopterul ţinea o cuvîntare, în faţa tuturor ţiganilor, cam 20 la număr, dar filmaţi de aproape ca să pară mai multţi, cam ca la mitingul lui Badea de alaltăieri.

Aici sunt iar datoare cu o paranteză: în prima seară, cînd ţiganca frumoasă i-a dat lui Josh în cărţi, în mijlocul şatrei, ţiganii curăţei, îmbrăcaţi în costume multicolore impecabile, dansau în jurul focului. Toate chivuţele erau pensate, epilate, iar în păr avea monede strălucitoare. Părea un tablou de basm: nu tu jeg, nu tu ciordeală, nu tu puradei neţesălaţi, nu manele, purcei de lapte la proţap, gîşte şi găini fripte, nu tu băutură gîrlă, nu boxe racordate la stîlpii de pe drum, doar o scenă idilică de carpetă de pe vremuri.

Acţiunea devine tot mai palpitantă, cînd cei doi ziarişti ajung într-o pădure unde surprind într-o casă un ritual satanic condus de nimeni altul, decît secretarul ministrului. Josh îi bate pe toţi şi reuşesc să fugă, dar sunt îndeaproape urmăriţi de maşina sataniştilor. Reportera sună la 955 şi cu dicţionarul în mînă, anunţă că: "congresul ţiagnilor, vine tornada mare". I se închide telefonul, iar ea se oftică: trebuia să spun că e o bombă!, dar nu mai sună înapoi.
Acuma, iar stau eu şi mă-ntreb: dacă ar suna cineva la 112 şi ar spune că la un concert de-a lui Guţă e o bombă, oare dispecera n-ar fi tentată să creadă că e o glumă şi să-nchidă telefonul? Şi cine-ar putea-o lua la rost dacă chiar s-ar dovedi ulterior după schijele rămase că ar fi fost într-adevăr o bombă?

Urmărirea e cam lungă pentru gustul meu, dar în final, ajung la congresul ce se ţinea pe un cîmp de pe marginea unei bălţi şi nu în sala tronului lu regele la toţi ţiganii Cioabă, cum ar fi normal, unde domnul ministru părăsea scena în viteză, dar fiind că se înorase periculos, iar. Aici îi ajung din urmă pe cei doi eroi, secretarul şi încă 3 satanişti. Josh îi spune ministrului ce şarpe de secretar are, la care, lovitură de teatru, ministrul îi vîră sub nas un inel de neam prost şi rînjind diabolic, îi spune că de fapt el este Ahriman şeful sectei, iar "acesta e inelul răzbunării mele" şi că el controlează tornada care vine.

Înţelegem că ministrul vrea să cureţe lumea de ţigani, mai ceva decît naziştii ce binenţeles, au fost pomeniţi şi de ţigăncuşa cea frumoasă. Se iscă o vînzoleală, se dau nişte pumni, secretarul se urcă în elicopter şi trădător cum e îşi lasă şeful cu ochii-n soare. Ţiganca se duce la microfon şi-şi îndrumă poporul spre nişte tunele construite de nazişti (iar). Poporul ţipă şi fuge prin praf, printre nişte clădiri dezafectate, pînă în tunel. Iată că naziştii care i-au persecutat în trecut, ajung să le salveze viaţa peste ani. Sunt cutremurată de simbolismul acestei scene.  Inevitabil, Josh salvează doi puradei rămaşi în urmă pe care-i predă apoi mamelor îngrijorate şi nu pot să nu mă gîndesc la un scenariu mai plauzibil: Lasă-l şăfu dracului, nu te mai duce afară, că mai am acasă 11 şi doi în plasament.

Tornadele fac ravagii, Josh îşi pipăie talismanul făcut dintr-un metal necunoscut pe care chiar el îl analizaze în laboratorul de chimie pe vremea cînd era student şi deduse că era făcut dintr-un meteorit şi-şi dă seama că doar el poate salva lumea de la apocalipsa . Se duce curajos afară, înfruntă stihiile naturii, dă nas în nas cu ministrul şi totodată Ahriman, sunt purtaţi oleacă de vînt, dar talismanul e mai tare decît inelul şi ministrul e luat de tornadă. În momentul în care intră în tunel, e deja senin ca lacrima, toată lumea se bucură, el o pupă pe obraz pe ţigancă şi-i face cadou talismul "for the next time".

Filmul se termină cu cei doi jurnalisţi mergînd pe drum: ea în faţă explicînd şefului nervos că de ce n-au filmat scena, iar Josh zîmbind în zare.

The End

P.S. Acum trebuie să-l anunţe cineva pe Andrei că şi-a pierdut alocaţia.

Trista şi scurta existenţă a domnului Nelu

Domnu' Nelu se făcuse remarcat ca mulţi alţii ce escaladaseră primăria în 22 decembrie şi-şi făcuseră loc în balcon lîngă personalităţi locale, o cucoană îmbrăcată în haină de blană din vulpe argintie, un ţigan în cămaşă albastră ca aia de şcoală ce-şi rotea ochiocii galbeni peste mulţime simţindu-se mai erou ca Rambo, vreo doi actori mai cunoscuţi, unul pentru că era directorul teatrului şi celălalt pentru că era tînăr şi frumos, proaspăt venit în oraş şi rîvnit de muieretul local.

Domnu' Nelu dăduse din coate şi se zbătu să ajungă în prim plan, unde fu repede prezentat după o scurtă şuşoteală la ureche, drept aspru opozant al regimului şi implicit, dizident. După o scurtă dar intensă luptă cu ţiganul furios pentru microfon, Nelu povesti în amănunt în ce constau faptele lui de vitejie, susţinînd că împînzise oraşul cu manifeste, manifeste pe care nu părea să le fi văzut cineva, dar în zilele acelea cînd toată suflarea era animată doar de sentimente nobile, îşi primi porţia de urale, aplauze şi binemeritată glorie.

După ce efervescenţa revoluţionară se mai domoli, domnul Nelu se lipi de alţi cîţiva disidenţi prin cîrciumile oraşului şi înfiinţară primul ziar LIBER din Oradea, o fiţuică cu de toate: de la poezii puerile şi sforăitoare, la ştiri de maximă importanţă. Cu toate că Nelu, ocupat fiind cu disidenţa şi neapucînd să-şi înceapă măcar seralul, era un poet de-o fineţe nemaiînîlnită şi fiecare poem al lui era publicat pe prima şi singura pagină a fiţuicii: "Cînd decembrie-a venit, noi toţi care am murit, la primărie am sosit, visul l-am îndeplinit".

Locul preferat  era restaurantul Select unde lîngă o vodcă, Nelu era întotdeauna atins de inspiraţia aproape divină şi cu pixul ce-l primise de la ajutoare, scria pe şerveţele, hîrtie igienică sau pe nota de plată, versuri nemuritoare.
Era mereu însoţit de întreaga redacţie formată din  nişte pierde vară de-ai lui, cu bărbi unsuroase pline de firimituri, feţe buhăite de nopţile petrecute în chinurile creaţiei lîngă sticlele de vodcă.

După o vreme, orădenii se dovediră a fi mai nerecunoscători de cum s-ar fi aşteptat Nelu şi redacţia lui ofilită prematur şi n-au mai cumpărat fiţuica. Încet şi nedrept, Nelu s-a scufundat în uitare cu toate strădaniile de a se menţine în centrul atenţiei, mutîndu-se la prima televiziune liberă din oraş, unde în fiecare seară făcea un talk show de unul singur, sau cu patronul stabilimentului, atunci cînd acesta era cît de cît treaz. Nu neg că uneori păreau amîndoi la fel de beţi şi totuşi... simţul datoriei faţă de concetăţenii lor era mai presus de păcatele lumeşti, iar părerile lor bazate pe zvonurile ce circulau liber prin oraş, erau de o reală importanţă. Curînd şi televiziunea rămăsese fără bani de emisie, ba chiar şi fără cearceaful albastru mototolit ce ţinea loc de decor, iar domnul Nelu mai primi astfel o palmă absolut nemeritată de la nedreapta viaţă.

A mai încercat pe la radio, dar cum acolo trecuseră de faza "angajăm orice ratat cu gura mare", se mulţumi să treacă zilnic prin Select, în căutare de miloşi care să-i ofere o vodcă şi-o ţigară. Cam prin această perioadă se specializă totuşi în ceva, conform ideii că orice ţi se întîmplă în viaţă îţi foloseşte la ceva, aşa că-şi folosi înclinaţiile şi talentul nativ şi deveni expert în cerşit de ţigări.

Metoda era simplă: ieşea dimineaţa pe aleea care ducea la piaţa din Rogerius şi se prefăcea că aşteaptă pe cineva; se uita des la ceas, bîţîia de nerăbdare, scruta zările şi-şi sugea inciudat măselele pînă întîlnea vreun cunoscut spre care mergea bucuros să-i strîngă mîna, ca norocosul să fie nevoit să se oprească şi să întrebe din politeţe cam ce mai face domnul Nelu, care abia aştepta să-şi verse amarul:
- Uite mă, aştept pe cutare că i-am împrumutat nişte bani şi mi-a promis că vine să mi-i aducă... Vezi tu, eu dau bani că-s domn, dar văd că ăsta-mi trage ţeapă. Nu bine zice vorba aia "facerea de bine, futere de mamă"? Lasă, nu-i bai, poate aşa mă învăţ şi eu minte să nu mai dau ca prostu'.
Băga o figură îndurerată de nimicnicia oamenilor şi ca din senin zicea:
- Auzi, dă şi mie o ţigară că n-am curaj să mă mişc de-aici, că ştii cum e... la norocul meu, apare fix după ce plec .
Îşi căpăta ţigara, mai stătea pînă ajungea la trei, după care se ducea mulţumit acasă să stoarcă ce-i mai rămăsese, dacă-i rămăsese oarece vodcă prin sticle.
                                          Foto: Bogdan Stanciu

Probabil că nu durase mult această perioadă de prosperitate, pentru că-n oraşul ăsta n-ai nevoie nici de televiziune, nici de ziare ca să afli orice despre oricine, aşa că pentru a nu ştiu cîta oară se lovi domnul Nelu de nimicnicia cu care era contemporan, constatînd că multă lume se-ntorcea brusc din direcţia de mers cînd dădea ochii cu el.

O vreme, trăi în negare, fiind incapabil să cuprindă în mintea lui de poet şi sufletul său larg atîta răutate. Resemnarea veni o dată cu ciroza şi implicit cu momentul în care spiritul său urcă la ceruri, sau coborî în iad, ca ultimă răzbunare a unei divinităţi ce nu-i apreciase corect sublimul existenţei.

L-a înhumat primăria pe aleea vagabonzilor, palidă răsplată a comunităţii ce nu avusese grijă să-l adore cît a fost în viaţă. Probabil că acum ne priveşte dojenitor şi ne bate obrazul, sau poate ne-a iertat, dar asta n-o vom afla niciodată.

miercuri, 10 noiembrie 2010

Impresii şi răutacisme de noiembrie

Aş zice că-n afară de ploaia ce nu se mai opreşte de două zile, nu e nimic nou sub soare, poate doar canalul din capătul străzii care n-a mai suportat atîta apă şi-a dat pe dinafară.

Am aflat de pe facebook de mitingul circarilor Badea şi Ciutacu pe care l-am ratat din cauza înmormîntării, dar ulterior am dedus că n-am pierdut nimic, poate doar cîteva episoade de rîs isteric. Realistă fiind, asta nu s-ar fi întîmplat pentru simplul motiv că respectivii mi-s atît de antipatici încît, nici să rîd de ei nu-mi arde.

Prin scurtele butonări la TV, am dedus că suntem în plin Sexgate cu mahări de la PSD şi puştoaice de liceu pe care mami şi tati le-au visat foto modele. Acum vor afla că activitatea de bază începe tot cu "f", dar nu are nici o legătură cu foto. Aflăm şi noi ca futing-party-urile, au rămas la modă şi că bărbaţii urîţi şi nedoriţi de nimeni, trebuie să plătească dacă vor sex, exceptîndu-l pe Bănicioiu care e atît de urît încît, trebuie să-i plătească şi mîinii proprii pentru un hand job. Cum spuneam, nimic nou sub soare.

Mai departe, ajungem la OTV care văzînd că a trecut data de 8 cînd profeţise baba Vanga că ar începe al 3-lea război mondial, a trecut şi 9 şi chiar 10 noiembrie, iar ei n-au putut transmite în direct măcar un pui de apocalipsă prin Ferentari, au cîrmit-o spre Codex Alimentaris: pe jumătatea ecranului rula un documentar vechi de cînd era bunica fată, iar pe cealaltă jumătate galbenă să sară-n ochi prin toate dioptriile posibile, un cîrnat cu concluziile mai multor iluştri necunoscuţi, cu toţii de acord că Guvernul Mondial, ne vrea morţi.
Tudor Barbu crede în destinul său de revoluţionar planetar, iar interlocutorii săi în largă majoritate, în omuleţi verzi.

Ajung şi la Antena 3 după cîteva secunde pe Realitatea, pentru că am grijă să nu le fac audienţă. La Antena, aceeaşi masă cu 6 invitaţi cu coatele pe rezemate tip "şedinţă PCR", dau din clanţă pe acelaşi refren: Băsescu e rău, e dictator, iar cei ce l-au ales, nesimţiţi. Mi-i imaginez pe stimaţii limbişti la sapă pe-un ogor doar din considerente umanitare, pentru că sunt convinsă că statul pe scaun, rezematul coatelor şi croncănitul continuu îi ţine într-o stare de stres şi le afectează grav sănătatea.

Am ajuns la concluzia că 15 minute pe zi la TV, e arhisuficient: mare lucru oricum nu afli, dar te scuteşti în schimb de nervi şi nu te încarci cu toate rahaturile pe care alţii le consideră importante pentru tine. În fond, nimănui nu-i pasă de noi: le pasă doar de banii pe care-i pot obţine manevrîndu-ne într-o direcţie sau alta. Iar asta, doar dacă te laşi manevrat, dacă accepţi ca tu să fii folosit la sporirea averilor miliardarilor care iată, ne şi regulează minorele şi încă pe cele mai frumoase.

În secret sper la o apocalipsă, pentru că altceva nu cred că ne mai poate salva, iar cei care ar supravieţui ar fi nevoiţi să trăiască măcar cîteva sute de ani în pace, chiar dacă din simplul motiv că nu s-ar întîlni om cu persoană şi s-ar bucura să se vadă ca şeful de post dintr-un sătuc unguresc de mai sus de Oradea, pe vremea cînd doar el şi-un asistent medical erau singurii romani din sat şi-n consecinţă, se pupau ori de cîte ori se întîlneau pe uliţă.

P.S. Purtătorul de cuvînt al Poliţiei Capitalei şi-a pus pe Facebook poze în pielea goală de la un anişor şi mi-am imaginat următorul scenariu: Domnul Christian Ciocan se întîlneşte pe coridoarele poliţiei cu un borfaş încătuşat care-l interpelează plin de admiraţie: "Şefu', v-am văzut pozele pe facebook! Ce poponeaţă drăgălaşă aveaţi la un aaaaan, da' ce dulcic eraţi la doi aaani!"

Ce impact ar avea asemenea întîmplare pentru sufletul sensibil şi narcisist al domnului poliţist? L-ar adăuga oare la "prieteni" la ieşirea din puşcărie?

luni, 8 noiembrie 2010

Scurtă dare de seamă

Săptămîna trecută, eu şi sor-mea ne exprimam mirarea că nu ne-a mai murit nimeni recent şi că ultima înmormîntare la care am participat a fost în urmă cu 4 luni, ceea ce e un record în ultimii 8 ani.
Şi ghici ce? Mîine mergem la înmormîntare.

Dimineaţă, am văzut două cîrduri de raţe în formaţie. Îmi păreau cam în derivă, ca să nu pomenesc de întîrziere.Cum am oarecare dificultăţi de orintare, n-aş putea preciza dacă veneau sau plecau.

În intersecţia de la Muzeu, un poliţist încurca traficul. Nimeni nu a avut curajul să-l înjure decît în gînd. Eu am fost mai curajoasă, l-am înurat cu voce tare după ce m-am asigurat că nu mă poate auzi.

Pe la 9 s-a iscat un vînt al dracu' ce mi-a răsturnat nişte bidoane goale de pe terasă şi m-am gîndit că mîine o să mă plouă în cimitir. Babele vor decreta astfel că mortul ar fi preferat să fi fost viu, ceea ce pînă la un punct mi se pare normal. Zic pînă la un punct, pentru că aseară la priveghi, popa a zis ceva foarte frumos despre noi în general, cum că nu murim de tot, că bobul de grîu putrezeşte în pămînt ca să încolţească primăvara, iar dacă nu aducea vorba de judecata de apoi, mă credeam la un seminar cu Deepak Chopra.

Aştept veşti despre începutul apocalipsei; according to Baba Vanga începe azi, dar nu ştiu la ce oră.

duminică, 7 noiembrie 2010

Un revelion

Cu greu fuseseră părinţii lui Alex de acord să ne lase să facem revelionul la ei acasă, de aceea condiţionaseră şi negociaseră aspru: fără băutură, fără muzică tare, că stăteau într-un cartier majoritar locuit de sfinţi şi anume penticostali, ceea ce erau şi ei.

Alex nu ezită să promită tot ce i se ceruse, aşa că operaţiunea de introducere a alcoolului clandestin, semăna cu una de pe vremea prohibiţiei: sticle ascunse sub paltoane, în poşete, în buzunare încăpătoare sau mascate în pungi împreună cu cîte-o tavă de prăjituri.

Cu toţii apărusem cu figuri nevinovate, promiţătoare de distracţie cuminte, însă în fiecare dintre noi rînjea diavolul. Berdie şi Floruţa veniseră gata abţiguiţi, dar nu era nimeni care să nu se fi aşteptat.

O vreme patrulase mă-sa lui Alex cu diverse treburi printre noi, curioasă dar şi atentă să descopere eventuale sticle pitite pe undeva, însă cu maeştrii disimulări n-ai ce te pune. Într-un final se duse în casa mică la culcare, nu înainte de a-i reaminti fiului că-n locuinţa ei nu e loc de destrăbălare.

Apoi, iadul fu liber să se dezlănţuie: sticlele apărură, inhibiţiile de orice fel pieriră. Dire Straits ne zicea de "Money for Nothing", iar Compact de "Strada pe care-ai stat".
Cimpi dispăru prin curte şi fu găsit plîngînd amarnic lîngă coteţul porcului: îl mîngîia şi-l căina plin de lacrimi şi muci înştiinţînd-ul de soarta tragică ce-l aştepta. Nu fusese chip să-l aducem în casă, aşa că-l lăsarăm simţitori să-şi consoleze noul prieten.

În casă, Floruţa avea chef de harţă ca de obicei: se luase de Berdie care însă era mult prea beat ca să risposteze, de fapt, mult prea beat să mai articuleze, aşa că adormi pe covor.

Sora lui Alex se retrase la culcare cică, cu bărbatu-său după ea. Mai tîrziu, cînd îmi căutam ţigările de rezervă în camera de după a lor, am avut surpriza să-i găsesc goi şi deloc adormiţi. După ce am găsit uşa cu greu, am ieşit afară să alung scena la care tocmai nu mă aşteptasem să asist şi l-am căutat pe Cimpi. Terminase de bocit şi stătea pe bordură, cugetînd. Îl lămuresc să intre-n casă. E tot supărat, dar nu mai ştie de ce.

Intră în casă unde-l loveşte căldura şi adoarme lîngă Berdie care vorbeşte-n somn. Probabil acum poate să-i replice prietenului său, căruia i-a trecut beţia şi se pregăteşte de a doua.

La ora 12 n-ai cu cine închina. Doar Alex mai e treaz. Ciocnim, ne pupăm, dansăm. N-aveam de unde şti, dar era ultimul revelion: anul următor îl petrecea în America, visul lui de-o viaţă, iar peste doi ani, nu-l mai petrecea deloc, luînd şi el calea pocăinţei.

Floruţa a emigrat în Suedia şi nu mai ştiu nimic de el, Berdie a devenit alcoolic în ultimul hal şi habar nu am  dacă mai trăieşte, iar pe Cimpi îl mai văd uneori prin oraş. Are aceeaşi privire sfioasă de copil cuminte şi sensibil. Ar trebui să-l întreb odată ce confidenţe şi-a făcut cu porcul în noaptea aceea .