sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Aiureli

Ce-am observat eu: absenţa inspiraţiei se manifestă nu doar la scris, cîntat, dat în spectacol, ci şi în cele mai banale activităţi. De exemplu, cît de inspirată am fost ieri trimiţînd un tînăr cerşetor perfect sănătos la muncă? La fel de inspirată ca un pensionar acrit de toate şi cred că aş fi meritat să-mi replice ăla : să mori tu!

Aceeaşi inspiraţie m-a însoţit şi cînd am scris o poezie tîmpită, dar şi mai şi, cînd am postat-o pe un site care cu asta se ocupă: cu literatură şi artă-n general. Unii au zis chestii din politeţe... d-alea impersonale pe care i le spui unei mame mîndră de copilul ei urît: vai ce... mic/ grăsuţ este, ca să eviţi minciuna: ptiu pe tine să nu te deochi, că frumos mai eşti!
Totuşi, un domn mi-a zis de la obraz ceea ce ştiam deja, d-aia nici nu m-am supărat deloc, ba dimpotrivă, am recunoscut cu seninătate că am produs un rebut.

Recitind această postare constat că tot neinspirată sunt, cu toate că am aflat că pe 12 avem programare la apocalipsă şi asta ar trebui să mişte ceva în mine., deci mai am o şansă.

miercuri, 3 noiembrie 2010

Aurică fără frică

Cred că Aurica se ghidează doar după principii şi zicale străvechi. Ieri dimineaţă zicala după care a venit la uşa mea să-mi ceară ţigări, a fost: "ziua bună de dimineaţă se cunoaşte".

Acuma... nu ştiu cît i-o fi fost de bună, că la 7.30 cînd s-a înfiinţat la cerşit, era deja beată criţă. Nu ştiu nici cît din beţie era mahmureală şi cît băuse deja de cînd se trezise. I-am dat o ţigară că venise cu atitudinea aia umilă, frecîndu-şi mîinile şi ţinînd capul într-o parte, rugător, poziţie tipică ei cînd vrea ceva. În rest umblă ca o curcă înfuriată, gata oricînd de harţă.

Pe seară se trezise relativ şi se certa cu chiriaşii lui Ovidiu că de ce nu închid poarta. Cînd m-am întors, pîndea de la ea de pe terasă crezînd că-s tot chiriaşii, semn că cheful de scandal nu-i trecuse şi clar nu mai avea bani de băutură.

Acum o văd foindu-se neobosită prin curte, semn că "noaptea e un sfetnic bun".

marți, 2 noiembrie 2010

Ajunge!

Îmi vine să zic şi eu ca ţoapa aia de m-a înjurat luni dimineaţa:

fută-vă Dumniezo cu Antenele şi Realităţile voastre, cu curvele vedete, cu plozii foştilor nomenclaturişti, ai actualilor, cu cine a rămas gravidă, cu cine şi-o trage-n cur, cu cine se fute cu cine! Lăsaţi-mă-n pace cu senzaţionalul vostru de doi bani, cu sfîrşitul lumii, cu muritorii de foame, cu apocalipsa!

Nu mă mai agresaţi cu tabloide, cu broscoi perverşi în jacuzi, cu moşi senili în pula goală, babe cu ţîţe atîrnînde, ţigani, manelişti, moculeşti şi progenitura lor, fotbalişti şi progeniturile lor, curvele şi nevestele lor.

Nu mă mai invadaţi cu politicieni cu gura mare a căror singură grijă e să-şi umple buzunarele, cu hoţi, cu tîlhari, cu privatizări, cu vînzări la fier vechi, cu criză, cu rate la bănci, iar cu criză, iar cu ordonanţa număru' o sută de mii de catralioane.

Nu mă mai culpabilizaţi că-s roman pe facebook, nu vă mai miorlăiţi, nu mai scuipaţi în neamul vostru, ca nişte imbecili care scuipă-n sus sperînd că scuipatul va sfida legea gravitaţiei.

Nu mai faceţi pe intelectualii superiori cînd decretaţi că romanii nu-s buni de nimic: că-s hoţi, că-s laşi, că-s puturoşi.

Dacă eşti roman, nu mai chelălăi ca un căţel speriat, nu te mai uita în gura străinilor şi nu mai zice: m-am săturat că sunt roman, mi-e ruşine că sunt roman.

Ridică-ţi dracului capul şi fruntea aia lată, plină de gînduri şi de vise şi strigă cît poţi de tare: sunt roman! probleme Gogule?

5 reguli de conduită de Ziua Morţilor

Ca orice ardelean ce respectă tradiţiile sale, dar şi le însuşeşte şi pe ale altora, sîmbătă m-am dus la cimitir să curăţ mormintele morţilor mei, care nu-s puţini.

Lume puhoi, cu greble, sape şi crizanteme. Un poliţist dirijează micul sens giratoriu în aşteptarea valului de curăţători de morminte care în fiecare an de 1 noiembrie mînaţi de zel, dar mai ales de vorbele ce le-ar putea ieşi în caz că locurile de veci aflate în administrare nu corespund estetic. Pentru că, să recunoaştem, ne place bîrfa la fel ca sarmaua, mămăliga şi băutura, nu neapărat în ordinea asta, iar 1 Noiembrie, e un prilej de inspecţie la locul de veci al altora şi orice buruiană, cît de mică, este transformată în ditamai copacul, pădurea, sau jungla virgină.

Cum cimitirul e plin de pensionari ieşiţi la aer curat, dornici de-o conversaţie, iată cîteva greşeli capitale pe care nu ai voie să le faci în perimetru:

1. Nu întrebi nici un pensionar nimic: nici unde e cişmeaua, nici unde e capela şi nici măcar unde e ieşirea pentru că odată ce ai deschis gura şi imediat după răspuns, te trezeşti în focul unei dezbateri politico-economice, din care nu ai cum să ieşi altfel decît... şi de aici derivă regula numărul

2. Nu-i zici nimănui de mamă, pentru că e foarte posibil să te afli lîngă mormîntul ei, iar aparţinătorul îndurerat poate şi va avea o sapă sau o greblă la îndemînă.

3. Sudiştii dacă nimeresc zilele astea prin Ardeal, să-şi reţină reflexul de a pomeni în orice context morţii cuiva, gest care ar putea şi va fi interpretat ca pe o ofensă.

4. Nu fura nici un pet tăiat în două ca să-l foloseşti pe post de vază de la mormintele alăturate, pentru că în mod sigur proprietarul e unul din mulţimea de pe alee.

5. Nu folosi cişmeaua de lîngă capela Borsi,dacă nu vrei să arăţi de parcă te-ai fi pişat pe tine.

Aurelia

Aurelia devenise cunoscută în cartier de mică, datorită obiceiului de a "împrumuta" diverse obiecte de prin casele unde umbla. Nu-şi cruţa nici prietenele care, după ce se obişnuiseră cu acest nărav, ştiau unde să meargă să-şi recupereze lucrurile. Pe Aurelia o tenta în primul rînd, orice era colorat şi sclipicios, dar şi lucruri care ei îi lipseau şi şi le dorea foarte mult.

Totuşi, cînd fură chiloţii Corinei de pe sfoara din balcon, se înţelese că năravul ei căpătase o formă cel puţin ciudată. Desigur, faptul că nu prea existau bikini la vremea aceea, era o scuză, oarecum. Dar de aici pînă la a fura chiloţi folosiţi, chiar dacă de cea mai bună prietenă a ta, e un drum lung de parcurs.

Cu toate acestea, Aurelia era un suflet sensibil, o poetă visătoare şi talentată. Avea şi ea ca toate fetele un oracol şi un caiet de poezii pe care nu-l arăta decît persoanelor care meritau această încredere şi mai ales, celor care nu deosebeau nişte versuri puerile de adolecentă, de opera lui Eminescu regăsită caligrafiată frumos printre floricele, inimioare şi răţuşte pe lac, în caietul de "creaţii al Aureliei". Îşi însuşise creaţia marelui poet, la fel de firesc ca şi chiloţii Corinei... Ea nu-şi făcea absolut nici o mustrare de conştiinţă, pentru simplul motiv că nu avea aşa ceva. Nu avea regrete, nu se ruşina, nu se indigna dacă era prinsă, ci reacţiona surprinzător, zîmbind şi schimbînd subiectul, atitudine la care nu se aştepta nimeni şi ţinea întotdeauna.

După ce crescuse şi se-ndrăgostise, continuă din inerţie să fure iubiţii altora, bani, foarfeci de manichiură, pile de unghii, lacuri, brăţări, lănţişăare şi inele. Şi cu toate că era atît de ocupată, îşi făcea întotdeauna timp să ţeasă asemeni unui păianjen uriaş, o plasă de minciuni care cuprindea toţi prietenii, vecinii şi neamurile.

Avea un dar deosebit de a plimba tot soiul de bîrfe şi minciuni, lua de ici şi ducea dincolo: a zis cutare că eşti aşa şi pe dincolo, dar să nu-i zici că de la mine ştii. Lumea se obişnui cu greu şi cu apucăturile ei de a urzi, a face şi desface, aşa că Aurelia se văzu nevoită să inventeze ceva nou şi cum nimic nu părea mai grav şi mai interesant decît un cancer, şi-l inventă pe loc.

Dintr-o dată, un val de simpatie, iertare şi iubire o împresură din toate părţile. Abilă, sugerase tuturor să nu pomenească părinţilor ei absolut nici un cuvînt despre cumplita boală ce o măcina, pentru că, cu siguranţă vestea i-ar fi ucis. Reuşi să întindă povestea mai mult de şase luni, iar de fiecare dată cînd cineva avea îndoieli, Aureliei i se făcea brusc foarte rău: dădea ochii peste cap, se-nmuia după ce se asigura că o face în direcţia unde era cineva pregătit s-o prindă, simula cîte-un leşin, pentru revenirea în centrul atenţiei. Toată lumea se cam aştepta să moară la un moment dat, mai ales că ea sugera că se apropie de finalul unei vieţi scurte dar plină de aventură, suspans şi trăiri intense.

Cînd pînă şi ea-şi dădu seama că întrecuse măsura era deja prea tîrziu, dar găsi pe loc şi minciuna care s-o salveze: medicii îi puseseră un diagnostic greşit, mama lor de incompetenţi!

Evident, ea trăieşte şi azi... Mai grasă, mai nepieptănată, înglodată-n datorii ca-ntotdeauna, la fel de mincinoasă şi stă cu unul care are ca ocupaţie dac-o întrebi, o chestie interesantă: a fost în Spania.
Şi uite-aşa, o călătorie în Spania, devine o meserie şi implicit o brăţară de aur la mîna delicată şi iute a Aureliei.

luni, 1 noiembrie 2010

Blagosloveli matinale

Ca să încep atît ziua, cît şi săptămîna cu bine, azi m-a înjurat o aprozaristă ce traversa regulamentar de atfel, pe o zebră unde ca şofer e musai să forţezi puţin ca să te asiguri că nu stai de dimineaţa de la 8 pînă după cinci cînd se mai duce lumea pe la casele ei.

Trecerea e lîngă Poliţie, la buletine şi înmatriculări şi în orice moment din zi, şuvoi de pietoni trece în ambele direcţii. Aprozarista de care ziceam, se oprise în mijlocul drumului şi vorbea la telefon, de ziceai că e cel puţin secretar de stat şi de convorbirea ei cu mătuşa Marişcă, depindea soarta naţiunii. Cum aveam geamul deschis, o întreb : Da' treci astăzi?

În momentul acela, s-a declanşat iadul... Uitînd de telefon, ţoapa se priponeşte în drum şi ţipă isterică:
-Ce vrei? Fută-te Dumniezo, că-s pe trecearea de pietoni.
Cîrmesc la dreapta şi-o las urlînd ca bezmetica. Uşor şocată de violenţa reacţiei, dar mai ales temîndu-mă de efectele poşetei ei pe capota mea, că-s păţită, îmi caut loc de parcare. Mă pufneşte rîsul, o văd în oglindă în acelaşi loc, răzbunîndu-se pe alţi şoferi care îndrăznesc s-o claxoneze.

În primăvară, tot pe o trecere de pietoni: ei verde, eu verde... Un boşorog se isterizează şi dă un pumn în capotă şi cu toate că-l înţeleg că e sătul de viaţă şi se crede zeu pe zebră, pe unde doar el poate trece, iar maşinile nu, îl înţeleg că nu ştie că şi eu am dreptul să merg mai departe că am verde, dar ceea ce nu înţeleg eu e de unde vine atîta răutate şi reacţiile astea isterice şi necontrolate.

Mi-am început săptămîna oarecum sexual, dacă pot spune aşa, ceea ce n-ar fi neapărat rău dacă n-aş şti că Dumnezeu nu se mai ocupă de însămînţări de vreo 2000 de ani, de la Fecioara Maria şi cum eu nu mai sunt fecioară, slabe şanse.

Nebunei ăleia, sper să se găsească cineva să-i recomande xanax, pînă nu nimereşte vreun cocalar nedus la biserică, să-i spargă gura aia spurcată.

duminică, 31 octombrie 2010

Femeia fluture

Eu sunt vulcanul,
Ce pare a dormi netulburat,
De nici o tresărire.

Tot eu sunt stânca
În care vitejii şi-au zdrelit tălpile,
Apa în care s-au înecat,
Focul în care-au pierit.

Şi totuşi azi,
Sunt femeia - copil,
Femeia fluture.
Tu veghează-mi culorile,
Să nu se şteargă.

Scurte crîmpeie din viaţa şi moartea lui Nanu Ţiganu'

Devenit celebru datorită fioroşeniei justificată adesea prin fapte, dar şi pasiunii pentru romance, Nanu a trăit bine o vreme, chefuind prin restaurantele mai acătării din oraş, aruncînd bacşişuri generoase dar încărcate de remarci umilitoare şi nu în ultimul rînd, pescuind cîte-o blondă singuratică şi dornică de mîncat gratis, rătăcită sau nu pe la hotel Dacia.

Aurelia, o asistentă măritată căzu şi ea leşinată în braţele vînjoase ale ţiganului, îşi părăsi atît domiciliul cît şi soţul uimit, se mută în Velenţa în ţigănime şi începu o viaţă pe placul ei: mîncat, băut, chefuit şi sex. N-o impresionară apelurile la raţiune ale părinţilor ei, cum n-o impresionă nici preinfarctul tatălui. Îl vizită mai des, îl cocoloşi dar nu făcu promisiunea mult aşteptată cum că se lasă de ţigan, aşa că tatălui nu-i mai rămase decît să facă încă un infarct, ce-l trimise direct la cimitir.

Cu toate lacrimile şi remuşcările, Aurelia rămase în ţigănie zicînd că are o singură viaţă şi-o gaură-n cur şi vrea să trăiască după cum vrea ea şi cu cine vrea ea. Dar cum socotelile de-acasă, rareori sunt identice cu cele din tîrg, Nanu îi făcu surpriza şi dădu în ciroză, zăcu la pat vreo două luni, timp în care se perindară prin salonul de spital cam toate fostele cu toţi puradei legitimi sau nu. Nanu îşi dădu ultima suflare în braţele Aureliei, care distrusă. se întoarse la mă-sa, gravidă, desigur.

În semn de tristeţe nemărginită, ţiganii din Velenţa arseseră cauciucuri în mijlocul drumului vreme de trei zile şi trei nopţi, pînă binevoi şi poliţia să însoţească pompierii să stingă focul.

Aurelia reuşi să-şi convingă soţul încornorat s-o ierte şi mai mult de atît,reuşi să-i bage-n cap că plodul ce urma să se nască, era de fapt al lui. Cu toate că născu  la 7 luni, Aurelia duse o nouă bătălie pe care o cîştigă la fel de uşor şi înfrînse orice suspiciune întrebînd cu tupeu: Ce, tu n-ai mai auzit de copii prematuri, prostule?