vineri, 29 octombrie 2010

Nanu Ţiganu', patrule şi antibeibi

Marika şi Viorel s-au porcăit vreme de juma' de oră în faţa tutungeriei, pînă cineva a strigat "Miliţia", moment în care Marika şi-a adunat în mare grabă spray-urile, săpunurile AMO şi cafeaua ce le înşirase pe bordura înaltă spre vînzare "la negru".

Viorel sări şi el în ajutor şi-ndesară repede marfa în plasa de rafie şi cu paşi mulţi, dădură colţul după alimentară, unde se opriră gîfîind să pîndească patrula. Acolo, Viorel o mai înghionti o dată pe Marika:
- Dă măi muiere cinci sute de lei.
Femeia uită de pericol şi-ncepu să-l înjure cînd ungureşte, cînd romaneşte:
- Te gazember (om de nimic), puturosule, te-am luat cu budigăii pe tine şi dacă te arunc în stradă, tot aşa pleci, te disno (porcule)!

Viorel se văzu în dificultate şi mai ales în imposibilitatea de a reacţiona după cum i se părea lui firesc, adică să-i dea cîteva peste cap femeiii, şi nu pentru că ar fi avut vreo jenă faţă de trecători; mai toate disputele lor aveau loc cu public, dar se abţinu de data asta, pentru că chiar avea nevoie de ăia cinci sute de lei pe care-i pierduse anticipat jucînd "cruce" cu Nanu Ţiganu' pe terasă la Cireşica, ori ăla îi dăduse termen de o oră să se prezinte cu banii, altfel...

Nu aşteptase Viorel să i se explice ce înseamnă "altfel", pentru că cine-l cunoaştea pe Nanu, ştia că poartă întotdeauna un briceag cu el pe care nu ezită să ţi-l fixeze între coaste, e prieten cu toţi miliţienii şi în consecinţă, are oarecare imunitate dacă nu face moarte de om.

Nanu era un ţigan uriaş, cu plete lucioase şi cîrlionţate pînă la umeri, cu o figură atît de fioroasă încît o femeie mai slabă de înger ar fi avortat pe loc, doar dacă ar fi privit-o cu ochii ăia galbeni ai lui. Era plin de bani proveniţi din bişniţă şi curve. Jocul de cărţi era doar o distracţie, dar dacă-şi găsea muşterii, îi lăsa întotdeauna  cu buzunarele goale şi datori vînduţi.

Nanu nu locuia în cartier, dar venea zilnic la o fată. Fusese însurat cu o ţigancă cu care avea un băiat, dar slăbiciunea lui pentru romance deveni evidentă cînd pusese gheara Dumnezeu ştie cum, pe fata unor avocaţi, care ajunseseră să-şi trimită fata din oraş ca să pună capăt idilei dintre ei. Nimeni nu înţelegea de ce Nanu avea trecere la femei frumoase cu faţa aia de Joe Indianul, cert e că în lipsă de alte explicaţii logice, în final toată lumea susţinea că mama lui le face fetelor farmece.

Toate fugeau de acasă pentru el şi fiecare aventură se sfîrşea la fel: îi năşteau cîte un băiat, după care el îşi pierdea interesul şi-şi căuta alta.
Nevestele temporare se întorceau cu coada-ntre picioare la părinţi, cu ţigănuşul după ele, stîrnind valuri de bîrfe, mai ales cînd el îşi vizita progeniturile, pentru că indiferent de cîte femeie părăsea, avea întotdeauna grijă să nu le lipsească nimic.

Prin Rogerius avea deja vreo doi băieţi şi probabil al treilea pe drum şi cît îşi aştepta noua iubită să scape cumva de vigilenţa părinţilor, zăcea pe terasă la Cireşica, bînd vodca şi vin şi luînd banii proştilor la cărţi. Viorel fusese o pradă uşoară, pentru că nu-l prea ducea capul şi era suficient de beat ca să nu-şi asculte amicii care insistaseră să-şi vadă de treabă.

Nanu însă ştia că nevasta lui Viorel face bişniţă pe bordura din faţa tutungeriei şi chiar dacă Viorel era un ratat şi-un beţivan bun de nimic, avea de unde să scoată banii, pentru că Marika rea de gură cum era, sfîrşea întotdeauna prin a-şi scăpa bărbatul de la ananghie.

Aşa făcuse şi-n ziua aceea, cînd Viorel schimbase tactica şi-n loc să dea cu palma, îşi puse în funcţiune limba despicată, o flată, o măguli, îi promise o noapte nebună şi îi oferi un final dramatic cu lacrimi şi rugăminţi. Îi arătă viitorul lui fără picioare, sau chiar mort. Marika ezită o clipă, gîndind că n-ar fi fost prea mare pagubă, ba dacă se gîndea bine, chiar ar fi ieşit în cîştig, dar instinctul ei protector hotărî să-i mai dea o şansă prăpăditului.
- Ultima dată, ai înţeles?
Îl fixă cu privirea, el neruşinatul, făcu la fel şi stătură aşa într-un scurt duel al privirilor, pînă femeia duse mîna la buzunar.

Nanu luase banii cu un aer plictisit şi-l invită pe Viorel să mai joace o partidă - două, "că-mi place de tine". Viorel rezistă însă eroic, doar pentru că Marika îl însoţise prevăzătoare şi-l aştepta pe treptele terasei, cu o mînă-n şold, semn că nu e cazul să facă pe viteazul dacă nu voia să doarmă în uscătorie, unde mai înoptase sporadic pe o saltea de paie,  rugîndu-se pe la vecini să-l lase să se pişe în baia lor.

Patrula Miliţiei plecase, Marika se-ntoarse la locul ei şi-şi înşiră marfa pe un prosop de bucătărie. Hai la şprei doamna, antibebi, săpun AMO... Viorel se mai milogi pentru o sticlă de vermut şi rămase cuminte s-o bea lîngă nevastă.

Nanu se-ntîlnise cu noua achiziţie şi-o duse s-o impresioneze la Dacia la restaurant în sala mare, iar pe terasă rămase Dorel cu hoaverii lui, bătînd cărţile de cruce, comentînd impresionaţi talentul lui Nanu de a seduce romance şi mai ales cel de a le lua banii la cărţi.

joi, 28 octombrie 2010

Mărunţişuri

În faţa magazinului Crişul la semafoare... Se face verde, maşinile pornesc. Frîne, claxoane. Un moş traversează tacticos, ridică autoritar bastonul şi trece netulburat de zecile de mui şi pizduieli. El şi-a cîştigat dreptul să traverseze pe unde-l taie capul. Cum? Foarte simplu: a îmbătrînit!

Fac dreapta pe lîngă parcarea în magazin şi-mi sar în faţă două ţigăncuşe: una îmi face semn cu mîna să opresc, cealaltă îl dirijează pe unul să dea cu spatele. Apoi, profesionistă îmi arată mie locul gol şi cu un gest imperativ, mă trimite să parchez . Asta mă cam înfurie, pentru că eu vreau să merg înainte spre casă şi ea-mi stă în drum.

Claxonez, dar nu se mişcă pînă nu dau geamul jos şi-o ameninţ: poate mă cobor la tine. Se retrage, iar mai încolo o văd pe supraveghetoarea ei mîncînd Fornetti pe trotuar. Ea şi-a cîştigat dreptul să stea degeaba. Cum? Foarte simplu: a cerşit în copilărie, a avut supraveghetor care-i lua toţi banii, iar acum e rîndul ei la bine şi la leneveală.

Din drepturile lor, rezultă obligaţiile mele: să nu-i calc şi să nu chem poliţia de teamă să nu-mi bată obrazul că-i deranjez pentru fleacuri.

Mă simt ca-ntr-o roată pentru hamsteri.

miercuri, 27 octombrie 2010

Povestea Văduvei Negre

Era normal să-ţi spun cu egoism că-ţi voi întoarce lumea cu susu-n jos?

 Era normal să-mi răspunzi cu resemnarea iubitului altruist că ştiai?

 Era normal să-mi vii ofrandă, jertfă, ca un miel la tăiere, cunoscîndu-mi setea de sînge?

 Şi dacă ai venit şi te-ai întins pe piatra de sacrificiu, lăsîndu-mi  mîinile rapace să-ţi exploreze pielea, să-ţi răscolească simţurile, cît din teama ta a cuprins eternitatea morţii şi cît ai fost viu?


De ce mi-ai venit supus?

Ştiai şi tu că mi-ai fost parte, inimă, suflet, înainte de a şti cine eşti, înainte de a şti că exişti?

Ştiai. De aceea ai venit.

marți, 26 octombrie 2010

Elefantul meu

Că mai trăiesc o viaţă-n vis, cred că am mai spus... Visez intens, color şi de obicei abia aştept s-adorm, pentru că fiecare noapte seamănă cu o aventură. În fiecare noapte plec parcă din lumea asta şi mă regăsesc într-una magică. Cu siguranţă este modul meu de a evada din cenuşiul cotidian, din rutina care pare să se instaleze contrar voinţei mele, dar care e totuşi rezultatul a tot ceea ce intreprind, sau mai degrabă, a ceea ce nu catadicsesc să fac.

Elefantul de ieri noapte era pui. Pe măsură ce se apropia de mine tropăind şi ţipînd, devenea tot mai mare. Presupun că în realitate m-aş fi scăpat pe mine de spaimă, dar avantajul viselor e că te găsesc în stări unde instinctul de conservare e absent, sau atent să nu cazi din pat. Pe măsură ce elefănţelul se apropia, bucuria mea creştea, rîdeam fericită şi ca să-l răsplătesc, am căutat ceva cu care să-l hrănesc. Creierul mi-a răspuns instantaneu şi ntorcînd puţin capul, am văzut în spatele meu un ţarc plin cu cartofi... Am luat unul şi-l întinsesem pachidermului prietenos, fără teamă şi în acelaşi timp mă gîndeam dacă un măr n-ar fi mai potrivit. N-am apucat să inventez şi-un ţarc cu mere, pentru că m-am trezit.

Răspunzînd unei părţi mistice ale mele şi a dorinţei de a traduce orice fleac într-o împlinire, am căutat pe net dicţionare de vise, deşi simţeam că e un vis "de bine" şi am avut dreptate. Fac asta şi în scop terapeutic, pentru că-mi ridică moralul şi-mi dă speranţă. Poate unii ar spune că mă amăgesc şi poate-i adevărat, dar prefer soiul acesta de amăgiri pentru că ele îmi dau putere atunci cînd simt că n-o mai am. Fără vise, n-aş mai fi eu cea vie, ci cum spunea cineva, un morman de vreascuri uscate...
Visează, nu te costă nimic!