joi, 21 octombrie 2010

Simona

Simona e fata Lenuţei, cea adusă zestre în căsnicia cu boxerul. O zestre de care azi, boxerul s-ar fi lipsit bucuros, pentru că fata se dovedi de mică a fi cam rea de muscă, deşi dacă e să fim sinceri, gena moştenită de la mă-sa era de vină.

Astfel, fata rămase puţin gravidă pe la 14 ani, cu un vecin din curte mai mare decît ea cu vreo 3-4 ani şi născu un băiat aparent sănătos, după care Lenuţa o mută cu bibelourile şi mileurile aferente unei fete de măritat, la proaspătul ginerică ce n-apucase să se dezmeticească.

O vreme, cu amestecul constant al poştăşiţei, proapătul cuplu se părui ocazional, se părăsiră reciproc, ca apoi să se-mpace, pînă cînd Simona descoperi că e mai uşor să-şi caute refugii masculine dincolo de poarta casei.

Copilul crescu mai mult la masa unsuroasă de cărnuri a Lenuţei, bombănit constant de boxerul căruia îi stătea ca un spin în talpă băiatul, mai ales de cînd diriginta şcolii le sugerase amical să mute plodul la şcoala ajutătoare, nu c-ar fi fost idiot, dar întrunea să zicem, 99% din condiţiile de admitere.

Simona îşi găsi un cîntăreţ de manele pe la nunţi care-i promise o viaţă fără griji, un trai îmbelşugat şi mai ales, că nu va fi nevoită să muncească-n veci. Acest ultim aspect fusese hotărîtor, pentru că femeia era mai presus de orice, un trîntor mincinos. Nu muncise mai mult de două săptămîni într-un loc şi nici maică-sa nu mai avea curajul s-o trimită la împărţit pensii, de cînd constatase că ajutorul o costase mai mult decît ciubucul.

Părăsi astfel căminul conjugal, uitînd însă copilul la mă-sa. Cînd i se aminti în mod repetat, motivă că palatul în care se mutase era de fapt o garsonieră, dar cu timpul, cînd vila viselor ei se va construi din roadele instrumentului lăutarului ei, negreşit îşi va lua copilul.

Timpul trecu implacabil: Simona apărea uneori cu diferite nuanţe vineţii pe sub ochi, un dinte rupt, semn că paradisul nu e ceea ce pare a fi, dar rămase lîngă lăutarul ei, în aceeaşi garsonieră minusculă. Hotărî plictisită să-l dea în judecată pe fostul soţ, după ce află că-şi vînduse casa şi acţiunea reuşi să amîne pe termen nedefinit luarea copilui sub aripa maternă. Băiatul a crescut, s-a angajat la o pizzerie şi-n cele din urmă s-a mutat cu o mîndră pe la Satu Mare, taman cînd mama iubitoare hotărîse în sfîrşit să-l crească.

Văzîndu-şi astfel planurile zădărnicite, se îndîrji şi mai tare să ia banii de pe casă şi dădu recurs, în paralel cu un curs de coafeză, gestul netrecînd neobservat de buna sa mamă, care se lăudă la toată strada şi pensionarii din sectorul ei, considerînd că trecutul uşor tenebros al fetei merită să fie uitat şi ca dovadă a reabilitării fetei, poştăşiţa e mereu proaspăt permanentată, vopsită, pensată, de zici că în fiecare zi se duce la nuntă.

Post Erotica

Mi se făcuse dor înainte de a pleca, apoi cu fiecare kilometru parcurs, dorul se transformă în jar mocnit ce mă ardea pe dinăuntru.

Îţi simţeam încă atingerea, greutatea ta mă strivea încă dulce, iar de pe umeri îmi lipseau peceţile fierbinţi ale buzelor tale.
                                           Foto: Bogdan Stanciu

Mă simţeam cu fiecare minut ce mă-ndepărta tot mai goală, mai săracă, deşi nu făceam altceva decît să retrăiesc după amiaza aceea.

Ştiam că n-am să mai văd niciodată lumea la fel, însă nu eram sigură de culorile ce avea să le primească.

Am inspirat adînc, am închis ochii , văzînd parcă din afară încleştarea noastră.

Apoi am zîmbit senină şi m-am simţit mai vie ca oricînd.

Doar aşa am putut merge mai departe.

Poveste de iubire

Orice prost ştie că dragostea trece prin stomac. Asta ştia şi Lenuţa şi avea şi un peretar deasupra aragazului care-i susţinea convingerile: Plăcinţele, cozonaci, bărbăţelului să-i faci.
                                          Foto: Bogdan Stanciu
Bărbăţelul ei era un fost boxer de care ea se-ndrăgostise total de pe vremea cînd fiecare era căsătorit cu altcineva. O vreme, dragostea lor se consumase clandestin în absenţa soţilor încornoraţi, iar decizia de a arăta lumii întregi iubirea lor curată, fusese uşor forţată de un flagrant delict, ce se lăsase cu păruieli, ţipete, insulte şi reproşuri.

Pînă la urmă, conform principiului că dragostea învinge orice obstacol, se mutară împreună, el lăsînd 3 băieţi în grija fostei, ea aducînd drept zestre o fată. În curînd, fructul dragostei lor se materializă şi se numi Radu.

Povestea lor de iubire era bine întreţinută cum spuneam, cu oale cu fripturi, chiftele, şniţele şi grătare, mai ales în preajma pensiilor, dat fiind faptul că Lenuţa era poştaş şi orice pensionar, oricît de mică pensie ar avea şi dacă voia s-o primească la timp, lăsă din toată sărăcia lui un doi-trei lei, dacă nu cinci poştăşiţei, infimă expresie a recunoştinţei ce i-o purtau.

Familia Lenuţei devine la fel de carnivoră ca o grădină zoologică, secţia feline. De la o vreme, dragostea se mai răcise, ba se mai încinse la nervi. Lenuţa se împrietenise la cataramă cu fosta soţie, se vizitau şi-şi făceau confidenţe. Urmă fireşte, scandalul, păruiala şi Poliţia.                                     

Bărbăţelul deveni victimă colaterală în acest adevărat război al Rozelor şi trei zile dormi pe unde apucă, după care se întoarse în căminul turbulent cu o ofrandă irezistibilă bine conturată sub forma unei pulpe de porc.

Lenuţa se lăsă greu şi făcu puţin pe supărata, ca nu cumva să lase impresia că e uşor de recucerit, dar luă delicată jambonul şi-l depuse aproape cu religiozitate  pe tabla de tocat. Împăcarea avuse loc în mireasma de friptură, cu tot romantismul de care erau capabili, şi-n aburul uşor ce se-nălţa spre tavan, îşi jurară iar dragoste eternă.
                                          Foto: Bogdan Stanciu

Mai tîrziu, un cardiolog jură că bărbăţelul suferea de hipertensiune arterială şi nici Lenuţa nu se simţi prea bine cu cele 60 de kile-n plus. Cu toate astea, ca dragostea lor să triumfe în ciuda tuturor, carnea a rămas liantul principal: cu cît mai multă carne, cu atît creşte iubirea. Se impusese doar schimbarea peretarului cu plăcinţele-cozonaci cu un altul mai sincer: Cîrnăciori şi fripturele, te iubesc măi bărbăţele!

miercuri, 20 octombrie 2010

Confesiune

Dacă pînă acum v-am obişnuit cu texte cinice şi caustice uneori, o să continuu să le scriu, dar intenţionez să-mi explorez şi alte laturi, pe care voi cei ce mă citiţi poate le-aţi bănuit, deşi indiciile au fost firave şi m-am străduit să le maschez cît am putut de bine.
Am greşit uneori străduindu-mă să fiu cinică deşi sîngeram pe dinăuntru.
Am greşit lăsînd impresia că sunt puternică în momente în care mă dezintegram.
Am greşit gîndindu-mă doar la alţii în clipe în care trebuia să mă gîndesc doar la mine şi n-am fost sinceră. Probabil voi mai rătăci cărările şi de-acum încolo, dar cu siguranţă voi fi mai atentă.
Pentru că sufletul meu e între rîndurile astea pe care le împărtăşesc unor străini ce mi-s aproape totuşi.

luni, 18 octombrie 2010

Erotica

Îmi răscoleai abdomenul cu sărutări ce mă înfiorau şi mă făceau să freamăt toată. Nu mă-mpotrivisem deşi parcă mă durea, atît de intens îmi înviai simţurile.

Te priveam rugător, de parcă m-ai fi chinuit.

Îmi frămîntai sînii cu palmele tale aspre de zidar, apoi m-ai privit încercînd să descifrezi expresia aceea... parcă de durere ce-o aveam pe chip.

Mi-ai apucat umerii şi m-ai tras sub tine, mi-ai sărutat buzele arse de patimă, le-ai umezit să nu mai doară. Apoi le-ai muşcat uşor şi m-ai privit iar... Ştiam ce înseamnă privirea asta, cereai încuviinţare.


                                           Foto: Bogdan Stanciu

Te-am privit cu aceeaşi expresie de uimire totală pe care-o aveam în clipa în care mi-ai vorbit pentru prima dată. Ştiam că momentul acesta e irepetabil şi tot ce va urma, va fi doar o căutare a acestei clipe. Şi tu ştiai.

Apoi, o picătură de sudoare de pe fruntea ta, mi-a căzut pe colţul gurii. Am adunat-o cu vîrful limbii şi-am ştiut atunci că mi-ai dat tot ce aveai de dat.

Simţind gustul sării tale, m-am cufundat în marea mea iubită, albastră ca ochii tăi.

Dorel şi Mirela - amor nebun

Dorel îşi făcea veacul prin Cireşica unde intra în fiecare seară, se oprea în prag şi căuta prin semi- întunericul şi fumul gros din bar, o masă cu cunoscuţi ceea ce nu era foarte greu, dat fiind că era locul preferat al junilor din cartier şi barul avea un aer occidental, atît cît se putea pe vremea accea. Avea banchete din muşama roşie aşezate în separeuri, lumina discretă spre întuneric, iar cînd se lua curentul, nu dispera nimeni, pentru că barmana aprindea lămpi cu petrol şi lumînări.

Vodca era băutura preferată a lui Dorel, dar asta nu înseamnă că se strîmba la o bere sau o poşircă de vin. Nu era genul să facă nazuri şi nici n-ar fi fost frumos din partea lui să refuze, pentru că şi el la rîndul lui cînd lua salariul, omenea şi cunoscuţi şi străini. Mai avea şi obiceiul să pişte chelneriţele de cur şi de aceea, ocazional, în funcţie de inima fiecăreia, avea cîte un cucui în creştet, dar nu se supăra cum făceau alţii de săreau să le bată, ci rîdea şi le făcea cu ochiul, pentru că Dorel iubea femeile.

Nu ţin minte să fi avut vreo fată mai acătării decît în liceu, dar şi aia a fugit mîncînd pămîntul cînd constatase co Dorel n-avea nici un plan de viitor, nici cu ea, dar nici fără ea. Din şirul de pramatii cu care se-ncurcase, cel mai tare s-a evidenţiat Mirela pe care o cunoscuse tot în Cireşica, unde ea, din alt cartier fiind, trecuse întîmplător moartă de beată. Cum şi Dorel era abţiguit bine, dragostea apăru firesc cu pipăieli la vedere, mozoleli şi pahare cu vodcă.

Mirela era cel puţin ciudată chiar şi trează, ceea ce oricum se întîmpla foarte rar, de obicei dimineaţa, dar nu ştiu dacă se pune că şi atunci era mahmură... Era toată crestată pe antebraţe, se tăia cu orice: lame, cuţite, cioburi de sticlă, avea o ancoră oribilă pe umăr şi-o faţă de te băga-n sperieţi. Odată preludiul consumat, dacă nu ceva mai mult de atît, Dorel îşi luă proaspăta viitoare logodnică acasă, unde şi-o traseră toată noaptea, iar toţi vecinii de pe partea lui rămăseseră treji ca lumina pînă dimineaţa cu răcnetele extatice ale Mirelei în urechi. Vasile de la unu bătuse fără succes în calorifer şi coborîse exasperat să le bată-n uşă, dar făcu rapid cale-ntoarsă cînd în prag apăru Mirela goală puşcă, întrebîndu-l amabilă: Tu ce pula mea vrei?
Vasile socoti c-a avut destul simţ civic pentru o noapte şi se-ntoarse la el în apartament şă-şi caute dopuri de urechi.

Dragostea celor doi se dovedise a fi una cu năbădăi şi desigur, cu bătăi din care combatanţii ieşeau la fel de vineţi şi umflaţi la ochi. Dorel n-o putea dovedi, că era făcută bine, iar ea nu-l nimerea de fiecare dată, că el era abil şi subţire şi scăpa prin fente şi eschive.

 Dorel crezuse că-şi găsise nu doar iubita perfectă ce i-o trăgea de-i mergeau fulgii, ci şi tovarăşa de bătură, pînă cînd Mirela îl pocnise din senin cu o sticlă-n cap. În timp ce sîngele-i şiroia pe nasul mare, Dorel înţelese că dragostea e complicată. Mai înţelese şi că orgiile clandestine la care-l cărase ea, se soldaseră c-o blenoragie şi păduchi laţi şi atunci hotărî să pună punct. Dar cel mai greu i se părea să-i comunice această hotărîre grea şi Mirelei.Cînd la cîteva zile, după ce-şi scosese copcile, îndrăzni să-i ceară despărţirea pe cale amiabilă, Mirela îşi tăie venele de la o mînă. Salvare, circ, lacrimi, muci şi milă.

O mai păsui o vreme Dorel milos, că ea ameninţa constant, ziceai că mereu găseşte un cuţit sau o lamă la-ndemînă, pînă intr-o seară cînd Mirela nu se-ntorsese în cuibul dragostei lor şi n-o făcu nici dimineaţa. Abia după două săptămîni transmise printr-un amic comun  că se mutase cu altul care "o înţelegea". Nu se ştie nici pînă azi dacă noul iubit mai trăieşte, că ea s-a prăpădit demult dintr-o ciroză banală şi absolut nejustificată.

duminică, 17 octombrie 2010

Dorel

Dorel se întorsese de la Găeşti, unde stătuse doi ani şi jumătate la casa de corecţie, dintr-un motiv pe cît se poate de neînsemnat, în viziunea lui. Se înhăitase cu un derbedeu provenit dintr-o mamă dubioasă atît ca şi culoare, cît şi comportament... şi aici mă refer la un şir nemăsurat de amanţi ce se perindaseră prin casa lor, uneori cîte doi în acelaşi timp şi-un tată mort de multă vreme.

Împreună cu amicul lui, Dorel atacase pe băiatul unui mahăr de pe la o intreprindere mare din oraş, îi rupeseră maxilarul de-i trebuiseră ăluia vreo 6 şuruburi şi două luni de plouat în gură şi-i furaseră şi ceasul. Din cauza asta, au fost încadraţi la tîlhărie, cu toate că Dorel susţinuse sus şi tare că ceasul cu brăţară metalică fiind, îi alunecase de pe mîna băiatului, pe propria-i încheietură, fără ca el să-şi fi dat seama măcar. Cum procurorul nu se născuse cu o zi înainte însă, iar părinţii băiatului piloşi cum erau au insistat ca cei doi să plătească cît mai scump, explicaţiile ştiinţifico- fantastice ale lui Dorel, se pierdură undeva în neant şi nu fuseseră luate în considerare.
                                           Foto: Bogdan Stanciu 
Cum ziceam, Dorel se întorsese acasă cu obiceiuri noi. Mama lui fusese foarte impresionată de dorinţa de curăţenie şi subitul interes pentru igiena  personală a fiului ei, constatînd că trebuie să-i trimită tot mai multe tuburi de deodorante cu fiecare pachet. Abia după ce revenise în familie, găsi şi explicaţia: Dorel învăţase să bea deodorantul, printr-un procedeu destul de simplu: golea conţinutul într-un pahar, se aduna cam 20 ml de lichid pe care-l dădea pe gît. El pretindea că se ameţeşte cam din 2 tuburi şi-n plus mirosea frumos. Probabil că aşa s-a inventat vorba aia: să-ţi miroasă gura flori.

Pe lîngă băutul deodorantului, susţinu chiar că-şi poate aprinde ţigara direct de la priză cu ajutorul unui banal umeraş, asta pînă cînd una din demonstraţii se soldă cu o flamă ce-l lăsă fără gene şi sprîncene şi toată scara fără curent.

Binenţeles, nu mai avea motive să bea deodorante şi nici să-şi aprindă ochii de la priză, liber fiind. Poate de aceea, începu să bea orice lichid ce avea măcar 5 grade de tărie, orice fermenta de la zeamă de gunoi în sus şi să fumeze ţigările pînă-i ardeau buzele, cu un ac sau scobitoare înfiptă-n chiştocul aproape invizibil. Cică, de obiceiul ăsta, nu se putea dezbăra, oricît ar fi vrut.

Aţi ghicit, sunt sigură, că pe Dorel l-a aşteptat un viitor strălucit şi încă-l aşteaptă şi azi cînd locuieşte într-o rulotă, plăteşte sau nu pensie alimentară la vreo doi -trei plozi de care nu e sigur c-ar fi măcar unul al lui, a suferit un preinfarct, bea de stinge, are mai multe cicatrici de la încăierările de prin cîrciumi decît un cavaler cruciat din bătăliile cu necredincioşii şi aş putea spune fără să greşesc că e mai aproape de groapă decît de cele lumeşti.

Cu toate astea, sunt sigură că dacă i-aş cere să-mi arate cum îşi aprinde ţigara de la priză, ar face-o bucuros şi n-ar face nazuri nici la un păhărel de parfum, măcar aşa, de aducere aminte.