sâmbătă, 16 octombrie 2010

Desculţă

desculţă am venit...
şi-aveam doar o cămaşă lungă
era cămaşa ta.
în fiecare fibră a ei simţeam
praful ridicat de calul tău în galop,
mirosul brazilor lîngă care te-ai oprit,
al fînului în care te-ai odihnit...
desculţă am venit.

                                                       Foto: Bogdan Stanciu

vineri, 15 octombrie 2010

Pene

Oare cine-o fi scris lucrarea asta? se întrebă profesorul înciudat.
Se simţea oarecum nedreptăţit: cineva îi citase opera cu seninătate. După atîţia ani de muncă venea cineva şi lua de-a gata o concluzie, nu i se părea corect.
Întoarse filele pînă la copertă şi găsi numele. Nu-i spunea nimic, era doar o anonimă. Nici măcar nu ştia dacă-i frecventează cursurile sau nu.
La următoarea oră, o jumuli cu cruzime, gîndind: îţi iau eu penele alea de gîscă şi-ai să vezi ce bine-ţi stă în pielea goală.
N-o băgase-n seamă, n-avea vreme de pierdut cu neiniţiaţii şi nici nu văzu că ea îşi ascundea goliciunea cu alte pene. Erau de păun, frumos colorate.
În noaptea ce trecuse,ea  închisese sonorul televizorului şi auzise raţele ce plecau spre ţările calde. Măcăiau sonor şi ei nu-i venea să creadă, dar era prea întuneric să le poată vedea şi-şi aminti că profesorul o făcuse gîscă.
Îşi luă penele de gîscă, le înfăşură peste goliciune şi-i fuse cald, dar nu într-atît încît să nu-şi îmbrace paltonul de vulpe. Şi ca vulpea, îl pîndi. Îşi descheie blana puţin, atît cît profesorul să-i vadă sînii. Şi-i arătă ca pe-un trofeu, dar el o ţinea pe-a lui: gîscă, gîscă.
Ea se încrîncenă şi zise: sîni, sîni!
El o ţinea pe-a lui, că gîscă.
Văzînd că nu ţine cu blana de vulpe, nici cu penele de păun, femeia rămase goală:
Asta voiai? Descurcă-te de-aici încolo! Să nu zici că nu te-am prevenit!

joi, 14 octombrie 2010

Călin - File din poveşti din ştrandul 1 Mai

La ştrandul Venus din Băile 1 Mai, era dintotdeauna o platformă de sărituri, cu trei trepte: un metru jumate, trei şi cea mai înaltă, cinci. Cei mai mulţi săritori erau localnicii, care-şi petreceau fiacre zi de vară la ştrand, intrînd prin spărturi de ei ştiute, prin stuful de pe pîrîul Peţa.
Ocazional, spărturile erau închise, doar ca să apară altele noi, unele chiar cu concursul paznicilor, din partea locului şi ei.
Cel mai bun săritor, fără să fi făcut vreodată performanţă, era Călin. Blond decolorat de soare şi apa termală, cu un corp suplu şi musculos, de-ţi venea să-l ungi cu untură, să tai ceapă pe el şi să-l mănînci de viu.
Călin ştia toate astea şi ori de cîte ori se urca pe platforma de la cinci, unde restul aspiranţilor îi făceau loc cu respect şi umilinţă privindu-l ca pe-un semizeu, îşi mişca braţele şi-şi scutura picioarele bronzate făcîndu-şi cică încălzirea, se concentra privind pe sub pleoape cam cîte gagici s-au adunat în jurul bazinului şi cîte se mai vedeau venind.
După aranjarea obligatorie a pachetului din slip, Călin ridica mîinile drepte în sus, se înălţa pe vîrfuri şi sălta în aer, planînd ca un pescăruş, sau înşurubîndu-se, rostogolindu-se în aer cu graţie, cu forţă, intrînd în apă cu minimum de plescăieli, drept ca o săgeată.
Lumea aplauda pe margine, el ieşea scuturîndu-şi chica bălaie, fetele chicoteau şoptindu-şi admiraţia, Călin urca cît de încet putea scara de fier spre platforma de cinci metri, unde însă nu se opri, ci se căţără pînă pe stîlp, punctul cel mai înalt al construcţiei.
Lumea murmura cuprinsă de fiori, adrenalină şi admiraţie: Călin sare de pe stîlp!
Mai sărise de multe ori, dar fără acrobaţii, mai mult în cap sau în picioare. Un fel de moft al lui, cînd ştia că tot ştrandul e cu ochii pe el.
Umflă pieptul ca un cocoş, ridică braţele în lateral, de ziceai că e crucea de pe Caraiman şi sări în cap. Întră în apă perfect, ca de obicei, dar trecu ceva vreme pînă să iasă.
Toate răsuflările se opriră, toate murmurele încetară, zeci de perechi de ochi păreau a ieşi iminent din orbite. Călin scoase capul cu fruntea plină de sînge şi frumosul lui nas jupuit. Un oftat general răbufni din pieptul comun al asistenţei. Dezastrul încă nu era revelat în totalitate pînă ce Călin nu ieşi cu totul din apă: pieptul şi abdomenul , genunchii şi degetele de la picioare erau julite, dar el zîmbea. Vreo cinci fete săriră îndatoritoare să-l consoleze, el dădu din mînă minimalizînd usturimea ce-o simţea, întrezărind o atenţie sporită: acum devenise un erou fără voie şi mai ales, fără rival.
S-a vindecat repede şi şi-a reluat săriturile, ochiadele şi aventurile ce urmau firesc. Cînd a dispărut pe motiv de însurătoare, altii i-au luat locul; la fel de îndrăzneţi, de frumoşi, la braţul cărora se anina azi o fată, mîine alta, victime uşoare, topite-n admiraţie.

miercuri, 13 octombrie 2010

Antinevralgice şi plici de muşte

Drogul bunicilor era antinevralgicul, luat în fiecare zi, regulat la aceeaşi oră.
- Ce te doare bună?
- Nimic, fătuţa mea.
- Da' de ce iei medicamente?
- Să nu mă doară capu'.
Bunica mesteca antinevralgicul, cu fetiţa martor mut, strîmbîndu-se în locul ei de amăreala pe care-o ghicea doar.
Antinevralgicele păreau cumpărate la metru, ambalate în fîşii de hîrtie pe care fata le făcea fişic, le măsura pe masa îmbrăcată în muşama, de sub care ieşeau colţicurile de dantelă făcută de bunica, albe şi  apretate.
Grijuliu, unul din bunici, îi luau fetei fîşia din mînă şi le punea pe pervazul din spatele televizorului care mergea non stop, din cauza unchiului bolnav de scleroză în plăci. El se uita toată ziua la televizor, citea ziare şi cărţi, iar cît şi-a mai putut folosi mîinile chircite asemeni unor gheare de pasăre bolnavă, mai curăţa bunicii cîte-o ceapă sau zarzavat.
Ţinea lîngă el un baston de care se mai ajutase o vreme pînă la treptele ce dădeau afară şi cu care mai cotonogea mîţa prea obraznică după părerea lui, ce încerca să se cuibărească pe pat, sau să i se frece de picioare.
De la o vreme, toiagul deveni prea greu şi fu înlocuit cu pliciul de muşte, care devenise un fel de armă universală: mii de muşte  pieriseră de mîna lui şi nici o mîţă nu se mai aventura pe raza lui de acţiune. Unchiul părea mulţumit de această stare a lucrurilor, şi-o privea amuzat pe fetiţa ce-l boscorodea : "răule şi căpcăunule ce eşti". Zîmbetul lui o enerva şi mai tare şi cum altă metodă decît a uitatului urît nu avea, îi arunca în semn de pedeapsă supremă: "m-am supărat, nu mai vorbesc cu tine în viaţa mea!".
Pînă pe seară, fata se ţinea de cuvînt, pentru că nu mai prea dădea prin casă. Locul ei preferat era podul cu porumbei, unde-şi amenajase şi-un bar la fereastră, cu sticle vechi şi colorate de pe vremea lui Franz Jozsef şi pe fundul cărora scria ungureşte.
La cină, o strigau pe rînd şi amintindu-şi de supărare, intra ţîfnoasă în casă, evitînd dinadins să se uite în dreapta ei, unde unchiul cu pliciul, rîdea cu gura pînă al urechi:
- Noa, venit-ai domnişoară? Nu ţi-o trecut supărarea? Noooo lasă, că ţi-a trece pînă te-oi mărita!
- Bunule, zi lu' unchiu' să mă lase-n pace, se văieta ea pe lîngă bunicu', că bunica ţinea cîteodată cu răul ăla de unchiu-său şi nu-l certa în veci : "pruncu' meu" în sus, "pruncu' meu" în jos.. Îi ducea mîncarea pe un scaun lîngă pat, că de multă vreme nu mai putea veni la masă cu ei.
- Lasă tu fătuţa me în pace, n-o mai cîrîi atîta, zicea bunicu' într-o doară... Era învăţat cu ciondănelile lor şi devenise un fel de ritual pe care-l executa de dragul fetei pe care-o lua apoi şi-o strîngea în braţe, o gîdila pînă ce supărarea ei se transforma în gropiţe, chicoteli şi proteste moi, de formă.
Cîţiva ani după ce bunici se prăpădiseră unul de dorul celuilalt, după patruzeci şi opt de ani de căsnicie, unchiul fusese lăsat moştenire cu avere cu tot surorii lui. Bunicul se asigurase că cel mai mic dintre cei trei copii ai lui avea să fie îngrijit măcar pentru cele cinci hectare de pămînt, casa şi grădină, dacă nu din dragoste de frate.
Muri şi el, după şase ani de zăcut la pat, fără să se poată întoarce măcar de pe-o parte pe alta fără ajutor. În ultima săptămînă refuzase să mănînce, dorind să moară.
Îi spusese fetei înlăcrimate ce-l vizita din cînd în cînd şi-l ruga să lupte: "nu mai pot, m-am urît cu viaţa asta fata mea, de m-ar lua Dumniezo odată".
Îl luă dimineaţa... el suspinase o dată, ultima dată, cu ochii larg deschişi . Un rictus ce aducea a zîmbet îi rămase împietrit pe faţa schimonosită de suferinţă.

marți, 12 octombrie 2010

Din ciclul "Înainte să-ţi ia zilele, Dumnezeu îţi ia minţile"

Nu sunt deloc mondenă, ruşine să-mi fie! N-am văzut filmuleţul cu Iri lingîndu-se cu paraşutele alea două, doar nişte secvenţe cu gemete la tv. Nici măcar n-am arătat puţină strădanie în a părea măcar puţin mondenă,căutînd filmul cu pricina pe youtube.
Să fiu sinceră, dezinteresul meu se datorează de fapt şi stomacului sensibil, pentru că nu ştiu dacă aş rezista să văd trupul sculptural a lui Iri fără zdrenţele alea de copil retardat pe el, iar muieri goale, nu-s curioasă să văd.
A existat totuşi un motiv să năvălesc pe Cancan. La început a fost neîncrederea, apoi surpriza, ochii holbaţi, gura căscată. A urmat firesc, şocul şi repulsia.
La cei 82 de ani ai săi, Iurie Darie a înţeles să încheie o carieră respectabilă în pielea goală, cu buzele ataşate de sfîrcul nevestei Anca Pandrea, pozînd pentru tabloide şi declarînd că vrea să joace în filme xxx.
De aici încolo, nimic nu mă mai miră, nici măcar dacă ar apărea domnul Iliescu cu doamna Nina în aceaşi ipostază. Simt că le-am văzut/ auzit pe toate, de-acum poate veni apocalipsa.
Eu sunt gata. Ia-mă Doamne, nu mă mai chinui!

duminică, 10 octombrie 2010

Chermeză populară

V-am zis că sunt Zilele Oraşului la Oradea. M-am dus azi să casc gura prin tîrg, profitînd de soarele prietenos şi cald şi de locurile de parcare gîrlă.
Pe pod, tarabe cu mărunţişuri: brăţări, inele, colane, căciuli tricotate şi clovni îmbrăcaţi în costume vechi şi murdare, făceau figurine din baloane pentru copiii deloc entuziasmaţi.
Un sud american vinde şi el brăţări din piele şi podoabe, lîngă o boxă de unde se aude muzică de-a lor. Îmi plimb degetele prin penele unei amulete şi mă uit fascinată la părul lung şi negru corb prins în coadă a vînzătorului.
Trec de pod, în faţă cuptoarele de kurtos kalacs, însă nici un muşteriu, iar de aici încep chioşcurile de unde iese fum mirosind a mici, cîrnaţi şi cartofi prăjiţi. Dincolo de ele, tobogane din cauciuc, leagăne, trenuleţe. Totul îmi pare ponosit, kitchos şi sărăcăcios. Lumea pare să fi ieşit mai mult la plimbare decît la mici şi bere ca-n alţi ani, doar la o masă din două se mai mănîncă şi încă n-am văzut pe nimeni beat.
Lîngă biserica reformată, alţi sud americani, de data asta vreo 6. Au un fel de cort care aduce a scenă, cu microfoane, boxe şi penaje. Mă aşez pe o bancă aproape şi aştept să cînte, sau mai bine, să danseze. Întotdeauna m-au fascinat dansurile rituale ale amerindienilor, însă ei nu dau semne c-ar avea vreo intenţie să mă facă fericită. Stau în cerc, vorbesc de-ale lor şi beau bere.
Sunt scunzi, cu figuri aspre şi au părul lung pînă aproape de mijloc. O tîrfă blondă dă tîrcoale unuia cu care parlamentează intens, probabil se tîrguiesc la bani. El o priveşte uşor amuzat în timp ce ea vorbeşte într-una. La un moment dat, tipul se întoarce şi se duce în cort, tîrfa după el. El se întoarce brusc cu intenţia clară de a scăpa de ea, însă fata nu se lasă şi-i ţine calea. El se înfurie şi-i spune ceva cu o figură categorică. Fata nu mai aşteaptă alte îndemnuri şi se cară foarte repede.
Lîngă mine, se adună nişte lelenţi. Aşa li se zice celor crescuţi la orfelinat şi nu neapărat în sens peiorativ, dar faptul că se deosebesc de ţiganii liberi şi de boschetarii clasici,  obligă la o denumire ca să poată fi deosebiţi cînd se povesteşte de ei.
Cei crescuţi la orfelinat, în mare parte ţigani, sunt destul de bine îmbrăcaţi, vorbesc destul de corect romaneşte, dar par a fi asexuaţi. Greu poţi să-şi dai seama care e băiat şi care e fată. Vocile le sunt la fel de dogite şi de groase, staturile la fel de mici, iar pe feţele lor se citeşte o stare de adîncă îndobitocire. Nu săriţi să mă criticaţi, fac doar o descriere zic eu, obiectivă. Nu am idee ce le fac în orfelinate, în ce condiţii sunt crescuţi de ajung aşa, dar bine nu cred să le fi fost şi nici nu ştii dacă n-ar fi arătat mai umani crescuţi pe străzi.
Mă ridic şi mă mut pe altă bancă, pentru că un domn la vreo cincizeci de ani, trece a 4-a oară prin faţa mea şi se holbează insistent. Îi zic în gînd că "da, de asta stau aici, ca să încerci tu să mă agaţi, perversule" şi mă uit urît la el.
Apare nebunul oraşului, ţigan şi ăsta. Poartă întotdeauna costum şi-l întîlneşti oriunde: la nuntă, la înmormîntare şi la ştrand, uneori chiar de două ori în locuri diferite. Se duce şi el la amerindieni şi cască gura.
Eu îmi iau gîndul de la dansuri şi o iau încet spre maşină: iar miros de mici, iar clovni ăia ponosiţi şi-n plus, nişte zdrenţăroşi ciudaţi care cîntă "Ţigăncuşa". Pe ăştia n-am reuşit să-i încadrez nicăieri... nici la boschetari, nici la lelenţi, cred că mai degrabă-s copii fugiţi de-acasă. Cel din mijloc, e cel mai bătrîn, la vreo 40 de ani, cîntă la chitară şi se scălîmbăie ca un rock star.Cu siguranţă el e şeful "trupei". De fiecare parte a lui, sunt două trei fete cam la 18 ani: una cu acordeon, alta cu nu ştiu ce ţeavă în care suflă. Ţeava se termină într-un fel de xilofon. Lumea se uită la ei ca la circ, unii rîd, le pun cîte 1 leu în coş şi pleacă mai departe. Mă duc şi eu, gîndind că n-am văzut de mult atîţia rataţi la un loc.
Am trecut de pod şi traversez spre teatru unde am parcat şi-mi arunc ochii peste drum: deasupra unei dughene scrie cu litere mari: CRIZA. Îmi adun maxilarul de pe trotuar şi merg mai departe. O grămadă de epitete se înghesuie spre buzele pe care însă, le ţin strînse bine. Totuşi, le-aş sugera idioţilor care şi-au denumit firma aşa, ca anul viitor pînă-n primăvară, să-i schimbe numele în FALIMENT.
Sunt la fel de morocănoasă ca şi cînd am venit, la fel de lipsită de vlagă şi poate ceva mai deprimată. Dau o tură cu maşina, măcar ea nu mă dezamăgeşte, nu mă oripilează, nu mă enervează niciodată şi mă lasă-n boii mei. Care-s cam plecaţi de-acasă.
Era să uit: boschetarul de ieri, ăla de se scărpina la coaie, era azi îmbrăcat de iarnă, încotoşmănit într-o geacă matlasată, mahmur de abia vedea lumea cu ochii, îşi tîrîia picioarele pe pod, în căutarea unui milostiv să-i dea un păhărel de dregere.
Nu înţeleg de ce nu uit niciodată feţele oamenilor şi nu înţeleg nici de ce dacă îi văd prima dată, îi mai văd apoi cîteva zile la rînd. Dacă e vreun mesaj, eu nu ştiu să-l descrifrez, aşa cum nu ştiu nici ce înseamnă casa aceea de sticlă în care locuiesc în visele mele din ultimele luni. Poate mă lămureşte cineva?