sâmbătă, 9 octombrie 2010

Cenuşăreasa

Cenuşăreasa fusese învăţată încă din şcoala primară că nu e la fel ca ceilalţi copii ce aveau fiecare acasă o mamă şi-un tată, ci că se trage din doi taţi. Nu prea pricepuse ea cum vine treaba dar, fusese vreme îndelungată ţinta bancurilor şi a glumelor proaste a celorlaţi copii, mai ales cînd hăinuţele ei albe şi curate se-nvechiseră şi nu mai avea altele noi cu care să le schimbe, pentru că între timp rămăsese orfană de ambii taţi, iar mama vitregă cu care se pricopsise era o femeie haină ce-o luase din orfelinat în plasament, ca ajutor în gospodărie.
Cenuşăreasa creştea în ciuda lumii şi se făcea frumoasă: din ia zdrenţuită de atîta purtat se conturau sînii feciorelnici, ca două mere gata să se coacă. Sub fusta pînă-n pămînt, şoldurile ei se unduiau ca apele mării, pe picioarele lungi şi zvelte, cu tălpile desculţe şi rănite.

Vecinii o priveau pofticioşi şi oricare ar fi tăvălit-o-n fîn, dar Cenuşăreasa visa la Făt Frumos al ei, ce sigur va veni într-o bună zi. Mama vitregă o studia cu gînd s-o mărite bine, sau s-o vîndă, dar dacă o vindea, lua doar o dată bani pe ea, aşa că se gîndi s-o mărite şi dezmărite de mai multe ori.
Primul bărbat fuse un domn de la oraş, ce-şi zicea "sărac şi cinstit" cu care Cenuşăreasa nu făcuse casă bună. Toată agoniseala taţilor ei se risipi în patru zări. Văzîndu-şi moştenirea împrăştiată mai ales pe la oameni ce vorbeau o limbă străină şi spuneau des "balşoi", Cenusăreasa divorţă de domnul de la oraş şi luă un profesor trecut de prima, dar şi de-a doua tinereţe, un bărbat cu barbă, foarte meşteşugit la vorbă.
Tare-i mai plăcură Cenuşăresei vorbele lui frumoase, pînă în ziua în care el o anunţă dintr-o dată că n-o mai vrea. Îi părea prea grasă, prea complicată, prea cu pretenţii şi mai mult, o acuză că l-ar fi învins. Cenuşăreasa nu-şi revenea din uluială: tocmai el, care-i susurase cuvinte atît de frumoase la ureche, care-i promisese dragoste pînă la moarte?
Începu să se veştejească de supărare, spinarea i se gîrbovise în fiecare zi cîte puţin se uita în oglindă şi se vedea urîtă, aşa cum începuseră vecinii să spună despre ea. După o vreme, începură s-o bîrfească pe la colţuri cum că n-ar fi bună de nimic, iar Cenuşăreasa crezu şi începu să plîngă în fiecare zi. O dureau toate şi uneori părea că trage să moară. Sărăcise, făcuse datorii şi nu mai credea în Făt Frumos.
Trăgeau de ea ca de-o tîrfă ieftină: ba un domn cu cravată roşie, ba un domn cu ochelari şi-un căţel la subsioară. Fiecare susţinea că el urmează să se culce cu ea, fiecare îi promitea că-i aduce averea înapoi intactă, că o reuneşte cu neamurile ei înstrăinate. Însă ea, nu mai credea nimic, nu mai voia să ştie de niciunul...
Îşi scoase într-o zi ia ponosită pe care-o păstrase atîţia ani într-un dulap de care uitase, o spălă, o cîrpi, îşi obloji tălpile desculţe şi le-ncălţă cu opincile rămase de la unul din taţii ei.
Scotoci puţin prin actele familiei şi-şi dăduse seama că e la fel ca ceilalţi: avea un tată, dar şi-o mamă, Dochia o chema.
Îşi îndreptă spatele, ridică fruntea şi-şi zise: de-acum înainte, mă mărit doar cu cine vreau eu şi nici nu e musai să fie Făt Frumos, trebuie doar să mă iubească destul cît să nu mă vîndă altora, c-am obosit să mă tot adun din bucăţi. Să mă iubească şi să mă cinstească, să nu-mi spună poveşti şi să nu-mi promită lucruri pe care nu le poate îndeplini.
Să-i placă cum cînt, să-l doară sufletul cînd plîng, să fie aspru cînd greşesc, dar să mă ierte şi să mă îndrume. Să-mi fie credincios şi să nu mă părăsească niciodată.

Cine e Serghei Mizil?

Ce-am aflat săptămîna asta din reclame:
O mamă responsabilă, pune întotdeauna coca cola pe masă, cu infinită dragoste. Tabloul înfăţişat este acela al unei familii clasice, tată, mamă, fiu şi fiică, a unei mese îmbelşugate de la care nu putea să lipsească licoarea amintită. Care printre multe calităţi, este sănătoasă, plină de vitamine, nu îngraşă, nu distruge ficatul, nu dă boli de inimă. Nu are coloranţi, conservanţi, gaze, zahăr şi contribuie la prelungirea vieţii. Mame din toată lumea, puneţi Coca Cola în paharul copiilor voştri, lîngă cel de cognac, puţin mai jos de scrumieră şi le garantaţi o viaţă minunată.
Am mai aflat că Jacobs insistă să aibă cele mai tîmpite reclame, după alea cu priza şi cu frîna de mînă de la Albacher.
Ce n-am aflat:
cine pana mea e Sergei Mizil, ce face în viaţa de zi cu zi şi de ce îl vedem mai mereu tolănit pe cîte-o canapea la televizor? De ce ieri pe burtiera unui canal TV scria: după 20 de ani, Serghei Mizil şi Mădălin Voicu se despart? Trăiau împreună? Serghei e gay şi asta îl face celebru? Mădălin e gay şi nu recunoaşte?
Suntem cu toţii gay şi nu ştim? CINE e Serghei Mizil?

Covoare vrăjite

De 14-15 ani de cînd stau în casa asta, am auzit rar covoare bătute. Asta pentru că stau la casă. La început, le mai băteam eu, pînă am descoperit că spălătoria de maşini face treabă bună şi cu covoarele. Aurica le mai bate din cînd în cînd, dar nu că ar ieşi vreun fir de praf, ci pentru că e obsedată de curăţenie şi vrăji.
Într-o vreme locuise cu o femeie bolnavă pe care o îngrijea, pe bani desigur şi cu spiritul ei întreprinzător de om crescut la orfelinat care nu are altă grijă decît să aibă cît mai mulţi bani, mîncare şi băutură, şi-a închiriat casa unui cuplu.
Nişte zurbagii care alternau bătăile cu ţipete şi urlete, cu partide de sex sonore în miez de noapte. E drept că temperamentul exploziv se datora în mare parte băuturii, dar să nu punem totuşi la îndoială pasiunea nimănui. Cînd a venit vremea ca Aurica să se întoarcă acasă, au locuit o vreme împreună toţi trei, perioadă în care chefurile nu mai conteneau, vinul şi vodca curgeau gîrlă, dar partidele de sex aveau loc în linişte.
La un moment dat, se-mpuţi brînza între chiriaşi şi Aurica, pentru că orice relaţie cu ea se deteriorează după o vreme, fiind genul de om care dacă îi dai un deget. i se pare firesc să ţi le-nhaţe pe toate, cu membre cu tot. Chiriaşii deciseseră să se mute, în urma unui scandal pigmentat cu invective şi acuze de furt, cotrobăit prin lucruri şi distrugere. Ba mai mult, se pare că discordia fusese semănată de dispariţia unui cuţit rupt, de care Aurica avea mare trebuinţă la scormonitul morcovilor din grădină. Paranoia ei era în plin vîrf de evoluţie. Chiriaşii îşi luară catrafusele şi sexul sălbatic şi părăsiră incinta.
Aurica decise că e momentul pentru o curăţenie generală şi scoase covoarele şi piese mici de mobilier în curte. Efervescenţa ei nu avea limite. Două zile frecase, lustruise tot ce-avea prin casă. Seara următoare intrase fără nici o treabă la mine, cu o privire îngrijorată şi un aer absent. Băuse, dar încă nu era criţă:
- Măi Anjelă, să ştii că ăştia mi-or făcut vrăjuri...
- Ce ţi-or făcut?
- Vrăjuri, vrăji, punctă ea iritată, cu sprîncenele încruntate peste ochelarii groşi.
- Ce vrăji, femeia lu' Dumnezeu?
- Am găsit sub covor, pe margine nişte pietricele mici aliniate aşa în rînd. Precis îs vrăji.
- Precis eşti tu nebună, îi replic eu .
- Ştiu io că or făcut! Cum puteau ajunge pietricelele alea dacă nu le-ar fi adus ei?
- Pe pantofi, femeie.
O văd că nu crede, dar mă bucur că pleacă. A ţinut-o cam o săptămînă cu obsesia asta, după care a descoperit că-i mai dispăruseră obiecte importante fără de care nu mai putea trăi: o papiotă de aţă neagră, două borcane cu murături şi-un bibelou pe care-l găsi mai tîrziu într-un sertar.
Îi blestemă şi-i afurisi în absenţă luni de zile şi se bucură nespus cînd aflase că s-au despărţit.
Azi, cineva bate un milion de covoare, nu-mi dau seama unde, dar ştiu că o face de două ore. Nici clopotele nu le-am auzit, iar păsările au dispărut toate.
A rămas bătaia enervantă în toată liniştea de sîmbătă a străzii şi musafirii matinali ai Auricăi, ce vin şi pleacă într-una. Ea îi conduce pe rînd şi de cîte ori se-ntoarce de la poartă, mă rog să nu-i dea prin cap să intre la mine, pentru că azi n-am chef să fiu politicoasă.

Cu gîndurile mele prin oraş

Stau şi aştept în faţa teatrului. La radio merge Hey Jude, doi ţigani stau pe gărduleţul ce-nconjoară nişte pini de Tisa şi beau bere, podul e închis că e Toamna Orădeană.
Peste drum, un boschetar buhăit şi zdrenţăros se uită în toate părţile şi se scarpină preocupat la ouă. Se opreşte, îşi scutură nădragii, se mai uită o dată în stînga şi-n dreapta, se scarpină iar. Din ABC-ul spre care se duce el, ies trei fete care se opresc brusc în faţa lui şi-l ocolesc în ultima clipă. Boschetarul întră umil, mă gîndesc că are bani de-un pet mic de vodcă.
Aud ciocănituri: statuile ce străjuiesc intrarea în teatru, sunt îmbrăcate-n schele. Doi sculptori le curăţă cu dalte şi ciocănele mici, de praf şi găinaţi de porumbei. Centrul e liniştit, aglomeraţia de peste zi, ca-n fiecare vineri, s-a stins... Grupuri de fete şi băieţi îmbrăcaţi frumos se îndreaptă spre podul mărginit cu tarabe cu mici şi bere.
Ţiganii de pe gard se ridică şi ei şi-şi aruncă dozele goale la gunoi, doar pentru că lîngă ei a parcat o dubă a jandarmilor.
Ciocănelele îşi continuă ritmul: sună ascuţit dar nu strident. Se lasă seara şi zgomotul acela îmi pare liniştitor. Privindu-i pe sculptori în lumina amurgului, am un sentiment de pace, de normalitate, iar oraşul din ce în ce mai frumos.

Îngrijorările săptămînii par să rămînă în urmă, forfota undeva departe de parcă n-ar fi fost niciodată şi mă gîndesc că totul pe lumea asta alternează fără greşeală: ploaia cu vremea bună, frigul cu căldura, răul cu binele.

joi, 7 octombrie 2010

Gargară de toamnă

Iată că în curînd expiră termenul de 20 de ani, considerat la vremea lui ofensator pentru naţiune, iar Silviu Brucan stigmatizat pentru acel "stupid people" al lui, care-l făcuse celebru inclusiv pentru cel mai neştiutor locatar al patriei în ale politicii. Nu ne-a plăcut atunci, nu ne place nici acum, doar că realitatea pare să ţină cu Brucan.
Între timp, în bună tradiţie, romanii au arătat cu prisosinţă că politica este subiectul numărul unu, surclasînd în unele cazuri ocupaţii tradiţionale ca: băutul în exces, bătutul nevestei, violul septuagenar, iar oamenii au ţinut să se exprime fiecare după cît i-au dus capul, pe unde au putut: pe site-urile de socializare, bloguri, ziare, televiziuni, cîrciumi, marginea şanţurilor, iar bugetarii greu încercaţi, la locul de muncă, transformat în arenă romană în care gladiatori de toate culorile politice şi-au pus la bătaie muşchii şi neuronii, în efortul de a-l convinge pe celălalt că e prost.
Romanii sunt pătimaşi... cică de vină ar fi sîngele latin care nu curge ca la restul omenirii, ci clocoteşte. De aceea, nu ne-am abţinut de la invective, insulte, epitete şi aluzii brutale la statură şi  aspect fizic, ceea ce demonstrează nu atît o educaţie solidă, cît şi un bun simţ ieşit din comun.
Beligeranţii au luptat menţionînd că acela care nu le împărtăşesc opiniile politice, sunt ba "băsişti", ba pedelişti, acuze nefondate în cazul celor ce nu aparţin politic nici unui partid. Rîuri de sînge virtual a curs pe Facebook şi pe bloguri. Răniţii şi-au oblojit rănile, unii părînd să cedeze în faţa avalanşei de acuze, alţii cu atît mai îndîrjiţi. De murit, n-a murit nimeni, deşi ameninţări s-au proferat: unele mai voalate ca "trebuie să dipară în trei luni", altele mai directe, ca: "după ce-l omorîm", cuvinte asupra cărora s-a revenit însă cu precizarea "bine, nu fizic".
Toate ca toate, dar eu una, nu mă văd în următorii ani condusă nici de PSD, dar nici de PNL. Nici PDL-ul nu mi-e drag, că dacă-mi era, eram membră.
PSD-ul mi-a demonstrat timp de 20 de ani că nu este altceva decît un amalgam de şmecheri puşi pe căpătuială, oportunişti cu gura mare şi devalizatori. Ca să nu menţionez că sunt urmaşii PCR-ului cu toate apucăturile şi obiceiurile proaste. Nu vreau să menţionez aici nici calitatea multora dintre ei, din care am să amintesc figurile cele mai reprezentative: Vanghelie şi Mazăre.
PNL-ul, este departe de ceea ce a fost odată şi şi mai departe de ceea ce ar dori să fie, iar domnul Antonescu este doar un chiulangiu demagog, care nu m-a convins nici prin prestanţă, nici prin prezenţă, nici prin comportament şi nici prin platforma partidului său.
Recunosc deschis că nu-i înţeleg pe cei care doresc întoarcerea PSD+PC la guvernare, cum n-aş înşelege un păstor ce şi-ar chema lupii la stînă pe post de paznici.
Nu-i înţeleg nici pe cei ce doresc PNL-ul în spatele căruia face şi desface un om ca Dinu Patriciu.
Nu-i înţeleg pe cei ce-şi asumă părerile altora, doar ca să-i ducă valul cu mulţimea, pentru că nu sunt în stare să vadă pădurea de copaci.
Dar probabil, la fel nu mă înţeleg ei pe mine, care de douăzeci de ani, am votat constant împotriva "curentului" şi nu m-am înşelat niciodată, de aceea sunt convinsă că nu m-am înşelat nici de data aceasta.
Gargara de toamnă continuă, învrăjbind frate cu frate. Ura îşi arată colţii unde nu te aştepţi. Politicienii instigă, populaţia reacţionează tip turmă.
Cînd ura va ajunge la apogeu, vom muri, sau ne vom opri o clipă să reflectăm la condiţia noastră de sclavi, de masă de manevră atunci cînd interesele financiare o cer.
Pentru că, totul pînă la urmă, se rezumă la bani şi aici nu mă refer nici la pensii, nici la salarii: mă refer la miliarde de euro rezultate din afaceri oneroase, la privatizări care ating dimensiuni de trădare de ţară.
Mă refer la lăcomie, la nepăsarea vis a vis de cetăţean şi la furt.
Toate astea, învelite bine în vorbe frumoase şi promisiuni mincinoase.
Cum spuneam, gargara continuă...

miercuri, 6 octombrie 2010

Dezamăgire, numele tău e Caţavencu!

Nu contest dreptul nimănui la a avea o opinie, chiar dacă e contrară opiniei mele. Mă consider o persoană echilibrată care mai sare uneori peste cal, dar momentele acestea sunt destul de rare şi am bunul simţ să-mi dau seama cînd o fac.
Mă întreb de multe ori dacă aş reacţiona diferit în condiţiile în care aş fi plătită să-mi exprim părerile, iar dacă ar veni momentul în care să fiu plătită şi mai mult cu condiţia să mi le schimb radical, aş face-o oare?
Recunosc că-mi plac banii, îmi place libertatea (sau măcar iluzia ) pe care ţi-o oferă banul, dar oare chiar totul poate fi cumpărat ?
Unii ar răspunde cu cinism "da", alţii ar minţi şi şi-ar da cu pumnul în piept jurîndu-se că nu s-ar lăsa cumpăraţi. Alţii ar sta şi s-ar gîndi dacă ar putea umbla prin viaţă cu spinarea încovoiată de povara unor lucruri scrise, spuse, contrar convingerilor lui.
Dacă s-ar construi o cale ferată din spinările încovoiate, am înconjura pămîntul cu ea. Dar calea asta ferată ar avea un mare defect: ar fi toată întortocheată, căci omul cu spinarea curbată n-are leac. Ce-ai strîmbat cu mintea, nu mai poţi îndrepta cu trupul.
Revenind la titlu... Am fost un fan al Caţavencilor şi nu mai sunt, cam de pe vremea în care şi-au pierdut obiectivitatea, cam ca Nică izmenele la scăldat. Adică, fără voia lor. Cu voia stăpînilor.
Azi mi-am pierdut şi respectul pentru ei, pentru imaginaţia şi talentul lor,  pentru că am observat că universul lor creaţional este limitat la o singură persoană, căci cum altfel s-ar putea explica faptul că n-au reuşit să se abţină măcar trei zile de doliu legal să nu scrie despre Băsescu şi familia lui?
Hai mă, că mai era o zi doar, de mîine puteţi pune iar tunurile pe el! AMR: 1 zi, vulturilor!

Mulţi viteji după război

Zilele astea, toată lumea face pe culta şi ridică în slăvi pe Herta Muller, scriitoarea care-a luat premiul Nobel pentru literatură. Peste tot unde arunci ochiul ăl bun, pe FB, ziare online, bloguri, nu vezi altceva decît Herta Muller. Toată lumea pare s-o cunoască pe necunoscuta de pînă acum. Toată lumea îşi dă ochii peste cap de admiraţie, nesesizînd de fapt că, femeia asta are coaiele mai tari ca ale noastre şi mesajul ei a fost un fel de : Ciocu' mic, comuniştilor!

luni, 4 octombrie 2010

Mihuţ

Fusese însurat cu fata cu păr lung cu care umblase încă din liceu. Erau un cuplu cunoscut prin oraş, ea pentru părul pînă aproape de genunchi, iar el pentru beţiile epocale trase prin restaurante şi la chefuri.
Mai tîrziu, cînd fata total neinspirată şi convinsă ca doar ea l-ar fi putut schimba, se hotărîse să-l ia de bărbat, unii făcuseră pariuri: se lasă Mihuţ de băut, sau nu. Cosmina se jura că da şi întărea promisiunea cu ameninţări: dacă nu se lasă, divorţez, îl dau afară din casă.
La vremea aceea, Mihuţ rezista fără băutura chiar şi două săptămîni, zile în care îl vedeai apatic, plictisit şi fără chef, dar Cosmina înflorea şi planifica lărgirea familiei, renovarea casei şi-n general, o viaţă  liniştită, aşa cum îşi dorea ea.
Omitea însă faptul deloc de neglijat că Mihuţ mai avea doi fraţi mai mari, care şi ei aveau acelaşi obicei: să bea pînă nu mai ştiau de ei, deci problema era oarecum genetică, cu toate că nici unul dintre părinţii lor nu era băutor.
Au trecut cîţiva ani de certuri, despărţiri şi ameninţări, cu împăcările aferente, pînă  să realizeze că puterea de convingere a ei, e absolut nulă, că duşmanul cu care se lupta de atîta timp, îi copleşise pe amîndoi. Au divorţat.
Mihuţ a început să bea mai cu spor, cică de necaz şi cînd era beat, o vizita mereu. Au mai dus-o aşa vreun an, pînă ea şi-a pierdut ultima fărîmă de speranţă şi nu i-a mai deschis uşa.
Mihuţ a trecut cu eleganţă peste acest inconvenient şi a început împreună cu alţi doi amici de care devenise nedespărţit, să frecventeze cimitirul Rulikowski. Nu, nu devenise satanist şi nici nu-şi vizita vreo rudă moartă, ci se ducea să bea la înmormîntări. El cu amicii lui se distanţau din start de alţi beţivani milogi cărora le dă lumea să bea un păhăruţ de sufletul mortului. Ei erau mai rafinaţi, se îmbrăcau la costum la dungă, eleganţi şi-şi luau aerul trist, sugerînd că sunt cunoştinţele defunctului. În definitiv, nimeni nu te-ntreabă cine eşti la înmormîntare. Feriţi de stigmatul de milogi, dădeau pe gît păhărel după păhărel, îngînînd de fiecare dată cîte-un Dumnezeu să-l ierte, plini de evlavie şi tristeţe.
Cum oraşul e mic, n-a trecut multă vreme pînă s-a aflat. Întîlniseră nu o dată cunoscuţi care aflaseră de noile apucături, s-au ruşinat şi-au căutat metode noi de-a bea pe gratis. Mihuţ  pîndea  la piaţă cunoscuţi cărora se oferea să le care  bagajele.
Într-o zi am aflat că a murit. Băuse trei zile la rînd şi făcuse infarct. Avea 34 de ani.

duminică, 3 octombrie 2010

O postare mai veche de pe fostul blog

Nu fac nici un secret, urăsc filmele româneşti post revoluţionare, indiferent câte premii ar lua p-afară. Le găsesc deprimante, obositoare, snoabe şi plictisitoare.
Aseară, premiera la HBO: Cea mai fericită fată din lume, începe cu imaginea unei fete dolofane, întinsă pe bancheta din spate a unei Dacii combi roşie, imagine care rămâne preţ de câteva minute în care fata nu face nimic, doar stă. La volan, tatăl în maiou, iar în dreapta mama fetei. Camera se mută in spate, se vede şoseaua şi maşini noi depăşind, iar eu răsuflu uşurată că nu e un film despre Epoca de Aur, care să ne reamintească tuturor cât de imbecili, umili, căcăcioşi şi laşi am fost 40 de ani.
Mă irită că drumul se parcurge în timp real, adică sunt filmaţi pe parcursul a vreo 2 km, dupa care opresc la o benzinărie. Tăcute, mama şi fiica intră în budă şi-şi schimbă hainele de drum, în fustă si bluză fata şi taior deux pieces, mama. Şi această operaţiune, e la fel fimată, în timp real: dat jos haine de drum, îmbrăcat haine de duminica. Ies afară, mama scoate un umeraş cu o camaşă albă care călătorise atârnată de mânerul din spate, tatăl se spreiază la subraţ peste transpiraţie se-nţelege, ia cămaşa, cravata şi pornesc iar. Vad numarul maşinii, e de Hunedoara; îmi imaginez cum poate să pută sprayul ăla la subsioara nespălată din Hunedoara.Totuşi, găsesc iar că gestul e tipic românesc, tipic celor care conduc în maiou, care intră în supermarket la bustul gol şi-n şlapi.
În sfâşit, familia intră în capitală, vor să parcheze undeva, dar un agent îi pune să ocolească clădirea, se mai târâie prin trafic, claxoane: Lasă-mă să ies şi eu. Parchează, coboară, vreau să schimb canalul, dar ceva mă ţine: intenţionez să scriu despre asta, iar dacă nu mă uit, o să pot scrie doar cât de tare m-am plictisit până acum. Ajung lângă nişte oameni care filmează un strâmb care zice: Sunt din Călăraşi, stau lângă această maşină pe care a câştigat-o: SUBSEMNATUL, adică el, strâmbul.
Mama işi împinge fata de la spate, o prezintă unuia din echipa de filmare: ea e Frăţilă Delia din Gioagiu Băi. Omul ia fata şi o duce într-o rulotă, unde pe o canapea moţăie o grasă: hai fă fata asta, zice omul şi iese. Grasa se uită la fată şi decide să o spele pe cap în chiuveta minusculă, sub un duş care abia curge. Intră şi mama fetei: s-a spălat azi dimineaţă şi am şi aranjat-o eu la păr. Fata are parul cam până la umeri şi mă-sa ii umflase părul cu peria. Grasa o spală totuşi, o piaptănă tinereşte şi-o conduce afară, unde o trimite iar la echipa de filmare. De-acolo o ia iar tipul ce părea să fie şeful şi-o bagă in altă rulotă, cică la machiaj. Vine şi mă-sa.
Încep să se certe, deduc că părinţii vor să vândă maşina fetii, maşină câştigată la o promoţie la suc, cu trei etichete trimise. Fata nu vrea, mama insistă cum că ar fi discutat şi s-ar fi înţeles de-acasă: facem pensiune, ca să trăim şi noi bine, că destul am muncit toată viaţa şi-am suferit şi m-am sacrificat pentru tine, că te-am crescut şi am făcut totul pentru tine. Fata e îmbufnată: cine te-a pus? de ce nu m-ai dat la casa de copii, de ce-mi arunci că m-ai crescut? Femeia se enervează: obraznico, cum vorbeşti aşa cu mine, vezi că acuşi te pocnesc!Intră aceeaşi grasă, de data asta cu o pălărie pe cap, mama işi face vânt cu evantaiul, plină de draci. Fata este machiată, pudrată şi dusă iar pe platou, cu textul în mână, regizorul sau ce-o fi fost ăla, o învaţă cum să joace: Delia, urci în maşină, dai aşa ca fetele cu mâna la sprânceană în oglindă şi spui textul, după care bei cât mai mult din sticla de suc, ai înţeles? Fata îngână un Da timid, urcă în maşină, trece cochetă degetele pe langă ureche, după care spuen textul pe care aveam să-l mai aud de 30 de ori în restul filmului:
Mă numesc Frăţilă Delia Cristina şi sunt cea mai fericită fată din lume. Am trimis 3 etichete de Bibo Suc (ceva de genul) şi am câştigat acest superb Logan Break. Deşurubează capacul unei sticle cu conţinut portocaliu, spreiată in prealabil cu o pompiţă ca să pară aburită de rece ce e şi bea, timp în care i se strigă: Bea, bea, bea! Înşurubează capacul, după care se uita la cameră şi zice: Trimite şi tu!Stop, ţipă regizorul, căci fata ar fi trebuit să dea cheie maşinii şi să pornească. Fata nu are permis zice mama, echipa decide să repete scena şi să impingă maşina.
De aici, scena se repetă obsesiv, de nenumărate ori, ba n-a băut destul, ba n-a zâmbit, ba clientul promoţiei observa că fata are mustaţă şi trebuie epilată. Fata se irită, grasa blondă constată: pizda mă-sii, s-a-nroşit, aleargă şi aduce gheaţă.
Apare tatăl, care condus de anume Costel, a găsit client la maşină. Are o servietă din care scoate contractul şi printre numeroasele reluări de scenă, il vâră fetei sub nas: semnează-mi şi mie contractul ăsta. Fata refuză îmbufnată, echipa se crizează că sunt în întârziere, înjură cu toţii: pizda ma-sii, pula mea.
Părinţii fetei se ceartă pe o bancă, bărbatul face pe cocoşul: tu să nu te bagi, lasă că vorbesc io cu ea. Ea îl face beţiv, el o repede. Filmarile se opresc, nu e bună locaţia, trebuie mai mult trafic şi o clădire nouă în fundal. Se înjură şi se presară puli şi pizde, fata se ascunde să fumeze. Revine, o reperează taică-său, flutură iar contractul şi începe munca de lămurire: Nu vrei tu să trăim şi nou mai bine, mă? După câte am fâcut pentru tine, ca să-ţi fie ţie bine, să mănânci tu ce e mai bun când io mă mulţumeam cu o coajă de pâine şi ce se mai nimerea pe masă, fumam Carpaţi cu filtru, imi luam o pereche de pantaloni o data la doi ani, ca să ai tu rechizite, creioane şi carioce şi acuma îmi faci tu d-astea? Te-am spălat la cur de căcat, măăă! Fata ţine capul în jos, încăpăţânându-se să refuze: vreau şi io maşina tati, că nu e corect, eu am câştigat-o, vreau s-o ţin măcar un an, că am vorbit si cu Cornelia şi-am zic că mergem la mare cu maşina mea. Mizerabilul de tată se abţine cu greu să-şi arate disperarea: Mai fată, mă...Dar tu crezi că io şi mă-ta iţi vrem răul? Păi maşina asta se devalorizează peste un an, n-o mai poti vinde decât la jumate de preţ. Chiar şi o zi dacă o ţii, e deja second hand. Fata, nu şi nu. El se înfurie, bagă contractul in geantă: ştii ceva? ia-ţi maşina şi spală-te pe cap cu ea. Te descurci, dar la mine-n casă, nu mai ai ce căuta! Pleacă, fata plânge. O cheamă iar la filmare, nimeni nu pare să ştie ca ea nu poate de fapt să zâmbească. O chinuie în continuare. În următoarea pauză, se duce şi semnează constractul, după ce negociază la sânge 2.400 de Euro: ca să stau şi io liniştită la facultate. Obţine şi ea o mică victorie după care filmul se termină.
Mă lasă scărbită, indurerată, deprimată, plină de furie. Dacă pe parcursul nesfârşitelor parlamentări între părinţi şi fiică, simţeam nevoia puerilă să-i strig fetei: nu semnaaaaaaa, nu semnaaaaaaaa, ca la cinema când eram mică, după ce s-a terminat, îmi venea să-mi trag palme că m-am uitat, ştiind că într-un fel sau altul voi fi dezamăgită, că ziua minunată ce-o petrecusem în Padurea 1 Mai se dusese pe copcă învăluită în imaginea deprimantă a unor jeguri de oameni, care nu e deajuns că există şi-i vedem la fiecare pas, dar se mai şi găseşte câte-un deştept să facă şi filme despre ei, să-ţi bage în ochi exact nimicnicia pe care tu te străduieşti s-o eviţi în viaţa de zi cu zi, pentru că n-ai nimic în comun cu ea şi nici nu vrei să ai.
În general, puţinele filme româneşti pe care le-am văzut până la capăt, m-au scârbit, mi-au întinat sufletul şi mintea cu mizeriile umane şi morale, cu putregaiul societăţii româneşti, de la curve şi peşti, la copii bătuţi, avorturi, ţigănie, tâlhari, hoţi, manelişti. Aş spune ca filmele pe care le produce o naţiune, reflectă insăşi spiritul acesteia, în concluzie, spiritul românesc e de departe mai trist decât al oricărei naţii, e spiritul unui bolnav de cancer în fază terminală. Noi nu putem şi nici nu vrem să trecem peste fatalitate, tristeţe, mizerie, cum nu puteau nici cineaştii ruşi să nu bage măcar un cadru cu mesteceni şi noroi în filmele lor.
Trăim atârnaţi intre două lumi: aceea a trecutului de care ar trebui să ne fie ruşine şi nu ne este şi cea a prezentului, cu tot ce are el grotesc şi bolnav . Facem filme despre mizeria umană trecută şi prezentă, din snobism şi de complexaţi ce suntem: dacă tot suntem priviţi ca nişte ciumaţi, măcar să le-arătăm străinilor cât suntem de talentaţi. Şi străinii ne premiază, poate pentru singurul motiv că n-au întâlnit încă nicăieri până la noi mizeria în stare pură, ridicată la rang de artă cinematografică.

Citatul de duminica

Dio Cassius - "Decebal era foarte priceput in planurile de razboi si iscusit in infaptuirea lor, stiind sa aleaga prilejul de a-l ataca pe dusman si a se retrage la timp. Dibaci in a intinde curse, era un bun luptator si se pricepea sa foloseasca izbanda, dar si sa iasa cu bine dintr-o infrangere. Din aceasta pricina mult vreme a fost un dusman de temut pentru romani."