marți, 14 septembrie 2010

Reclame

Mirodenia.
Hiiiiiiiii, sută la sută fără conservanţi!
Hiiiiiiiiiiiii, de unde ştii?
Hiiiiiiiiiii, i-am făcut testul cu conservametrul.
Hiiiiiiiiiii, stai s-o sun pe mama care coace vinete.
Hiiiiiiiiiii, mama, Mimi a făcut testul cu conservametrul şi Fucks n-are conservanţi.
Hiiiiiiiiii şi eu de ce mai curăţ vinetele astea? Nu există nişte Fucks de vinete naturale?

Deodorant
Miroşi ca un porc la subraţ? Spală-te, sau dă-ţi foc!

Iaurt
Ştii pe cineva de la ţară care mînca iaurt cînd erai tu mic? Mănîncă bunică-ta vreun produs de Napolact şi zice că e ca "odinioară"? Da' de caşcaval ce zice? Că face muşchi care te ajută la şcoală să devii premiant?

Detergent
Ai fost la vreo premieră la care mama solistului îţi băga sub nas un flacon de detergent ca să-ţi indice cum să-i speli ţoalele de spectacol ale lu' fi-so? Iar dacă s-ar fi întîmplat, cum ai fi reacţionat? N-o băgai în mă-sa motivînd că tu nu eşti spălătoreasă?

Cafea
Şi nu în ultimul rînd...  îţi place cafeaua, să zicem că e Jacobs verde. Te trezeşti de dimineaţă şi dai cu mîna să trimiţi aburii şi mirosul la fie-ta care e în baie şi tu te pişi pe tine. Uşa se deschide şi iese un băiat care-ţi ia ceaşca din mînă.
Tu rămîi perplex, în momentul ăsta nici nu mai ştii la ce uşă ai bătut: la dormitorul fie-ti, sau la baie.
Nici eu nu ştiu, că nu pricep ce caută amîndoi în baie dimineaţa: se cacă împreună, sau ce fac?
Vine nevastă-ta şi încearcă să te calmeze: Ce-i iubitule, întotdeauna ţi-ai dorit un băiat!
Da, mi-am dorit un băiat, dar nu unul care să i-o tragă fetei mele la mine-n casă şi să-mi bea cafeaua. Mi-am dorit un băiat, dar nu gelatul ăsta care stă la budă cu fata mea.
Oricum, faptul că beau cafea Jacobs mă calmează într-atît încît fiica mea ar putea ieşi din baie direct cu un copil în braţe şi unul în burtă.Şi chiar şi amantul tău, dragă nevastă.
Cafeaua Jacobs, are un efect atît de revigorator asupra mea încît, oricine doreşte, poate să-mi reguleze familia.
N-am să protestez, pentru că această reclamă ca şi multe altele, mi-a spălat creierul!

Gînduri

Nu cred că oamenii există pe pămînt ca să se chinuie; să rabde foame sau sete, să moară de boli banale sau să-şi tîrască existenţa de la o zi la alta, în încercarea de a supravieţui.
Nu cred nici că suntem croiţi pentru a fi sclavi pînă la vîrsta la care nu mai putem fi folosiţi pe bani puţini, atît cît să nu murim.
Cred însă că, am fost învăţaţi de secole să gîndim că nu merităm mai mult... Să plecăm capul la icoane şi să sperăm la Paradis, să acceptăm stăpîni ca şi cum ar fi fost firesc să-i avem.
Uneori mă gîndesc că se perpetuează Evul Mediu, cu diferenţa că acum sclavagismul e mai colorat, mai parfumat şi mai nuanţat. Acum nu ţi se mai spune sclav, ci angajat. Acum nu mai eşti lovit cu biciul, ci cu sancţiuni, mustrări, tăieri din salariu şi concedieri.
Nu mai cauţi prin gunoaiele caselor boiereşti, pentru că ţi s-a insuflat mîndria de a fi sărac şi cinstit. Cu toate astea, sunt oameni care n-ar putea cheltui în şapte vieţi ce au adunat într-una şi cu toate astea vor mai mult. Puterea banului şi forţa pe care ţi-o dau în relaţia cu alţi muritori, e cel mai puternic drog.
De aceea există oameni care dau pe un tablou, o sticlă de vin vechi, sau o zdreanţă purtată de cineva celebru, averi. Averi din care ar putea sătura zece sate din India sau Somalia, dar dorinţa de a vedea pe perete o mîzgăleală din care poate nu înţelege nimic, e mai puternică decît ceea ce e esenţial: compasiunea, mila, grija şi iubirea faţă de semeni.

luni, 13 septembrie 2010

Pensii şi castraveţi

Babele de pe bancă în aşteptarea poştaşului cu pensia, încasaseră o cruntă lovitură din partea domnului Popa care, ca răspuns la cotcodăcelile şi reclamaţiile avînd ca ţintă unică diavolul de fiu-său, le făcuse în toate felurile: curve bătrîne, cotoroanţe şi le anunţase chiar că moartea le-ar căuta pe-acasă şi nu le găseşte pentru că toată ziua freacă scăndurile celor două bănci pe care nu mai încape nimeni.
Epitetele nu le jigniseră atît de tare cît referirea la doamna cu coasa, fiecare dintre ele sperînd să trăiască veşnic pentru a inspecta sacoşelor vecinilor, dacă nu direct "ia să văd ce-ai cumpărat", măcar prin analizarea protuberanţelor ce dădeau oarecare indicii asupra conţinutului.
Toată lumea ştia că dacă spre exemplu a "făcut rost" pe sub mînă de ceva carne sau banane, acestea trebuiesc bine camuflate într-o bluză mai groasă şi abia apoi îndesate în sacoşă, iar dacă aveai sticle cu bere, acestea trebuiau duse în casă doar după ce coţofenele se duceau la culcare şi să ai grijă mare să nu se-audă vreun zdrăngănit, că nu ştiai care dintre ele nu are somn şi te pîndeşte de după perdea. Un sunet de sticlă cît de mic te transforma automat în beţiv, aşa cum o rochie mai scurtă, te făcea negreşit curvă.
În ziua aceea îl prinseseră pe domnul Popa într-un moment în care se căznea să găsească o metodă să ducă sus o lădiţă cu castraveţi şi roşii pe care le adusese de la Sere unde lucra ca mecanic, fără să fie văzut şi de cum parcă Dacia şi dădu ochii cu ele, i se înegrise înaintea ochilor. Ştia că oricare dintre ele l-ar fi reclamat bucuroasă la Miliţie, de pizmaşe şi ale dracului ce erau. Se gîndi că iar trebuie s-aştepte noaptea şi le blestemă cu patos "de v-ar înţepeni Dumnezo pe băncile astea".
Babele rămaseră cu gurile căscate şi de îndată ce domnul Popa urcase scările înjurînd, se porniră viteze într-un cor de cîrîieli întrerupte doar de tusea Anuţei, ce se sufocase încă din momentul în care auzise "curve bătrîne". Nu iertară nimic, îi tocară familia pînă la a şaptea spiţă şi presărară ameninţător cîte-un "lasă că ştim noi de unde trăieşte el, că toată scara miroase a castraveţi după ce ajunge el acasă. Adică, ne crede proaste?"
În momentul în care Anuţa părea că se află în iminenţa unui atac de cord, ţinîndu-şi teatral o mînă pe ţîţa stîngă, Fufezanca tresări şi se ridică sprintenă de pe bancă. Ochiul ei de vultur zărise geanta poştaşului la scara cealaltă:
Anuţă, hai în casă că vine pensia.
Anuţa lăsă ţîţa fleşcăită din mînă şi infarctul pe altă dată şi se ridică şi ea . Îl mai trimiseră o dată dracului în lipsă pe Popa ş intrară fiecare în casa ei.
Erau ele prietene la cataramă, tovarăşe de bîrfe şi spărgătoare de familii, dar pensia era secretă, iar ciubucul poştaşului cu atît mai mult!

duminică, 12 septembrie 2010

De funie în casa spînzuratului

Discuţie pe holul spitalului, voci de bărbaţi, ton conspirativ:
- Intraţi doar cîte doi în linişte, să nu atrageţi atenţia, să nu deranjaţi
Urmează nişte şuşoteli şi mă gîndesc că spitalul e sub asediu, s-au infiltrat spionii, ruşii, americanii, zerozeroşapte. Aud paşi care se-ndepărtează, uşi care se-nchid, mă-nfior de emoţia necunoscutului şi crap de curiozitate.
Trec două minute şi aud bărbaţi cîntînd. Îmi cad umerii, sunt dezamăgită, tristă... Nu tu spioni, nu tu acţiuni în forţă, sunt pocăiţii de la biserica de lîngă spital; au venit să cînte păcătoşilor şi necredincioşilor bolnavi de leucemie despre raiul care-i aşteaptă.
Sunt sigură că asta le-a ridicat moralul, eu una m-aş fi însănătoşit subit şi i-aş fi aruncat pe geam de la etajul 8, apoi aş fi răcnit "minuneeeeee, am scăpat de cancer!"

Am desktop!

Pentru care mulţumesc lui Zwk, cel ce meşteşugit din trei clickuri a reparat ceea ce părea imposibil.
De bucurie, am mîncat lasciv o ciocolată în faţa unei gravide, fără să-i dau şi ei desigur, i-am strigat unei grăsane să nu mai mănînce o lună, dar am ezitat să împing o babă pe scări din motive pe care nu le înţeleg.
Mai departe... Am accelerat cînd a vrut unu' să mă depăşească, uite-aşa de-a dracului, am tăiat faţa altuia la semafor, am ascultat muzică cu toate geamurile deschise, dînd din cap şi bătînd cu palma în portieră.
Aş fi aruncat şi chiştocul pe jos dacă nu erau trei maşini de poliţie prin zonă şi cum n-am bani decît fiţe, nu eram dispusă să plătesc cinci milioane amendă, mai ales c-am alimentat doar de două sute de mii amărîţi, da' m-am răzbunat uitîndu-mă de sus la băiatu' de la pompă, dîndu-i de înţeles că din capriciu alimentez cîte puţin de dragul de a mă opri la pompe. Am zis şi-un "mulţumesc" flegmatic cînd am ieşit din benzinărie şi-am constatat că mi-a şters geamurile, da' nu i-am dat nici un leu, că mai aveam doar nouăzeci de mii.
În final, după ce-am bătut tot oraşul să mă vadă lumea, m-am întors acasă şi m-am uitat la pereţi, de fericire c-am avut o duminică de cocalar.
Dacă toate astea s-ar fi întîmplat, cu siguranţă acum eram pe Hi5, şeruind poze cu mine în baie cu ochelarii de soare pe nas şi eventual cu o ţîţă scăpată ca din întîmplare din strînsoarea sutienului roz.
Dar cum am fabulat doar, iată-mă scriind pe blog şi ascultînd muzică bună.
Singurul meu regret e că n-am intrat în mitocanu' care a stat ca vaca pe banda doi tot drumul din Ungaria pînă pe Borşului, dar cum spuneam şi lăsam de înţeles, sunt o persoană cu bun simţ care se străduieşte să n-o ia razna, să nu-şi cumpere arme de foc cu care să-şi împuşte conaţionalii. Chiar şi duminica.