sâmbătă, 28 august 2010

Sinucideri şi tentative

"Mamiiiiiiiiiiiiiii, hai repede să vezi un nene care se dă pe barăăăăă!" Copilul privea amuzat, cu nasul lipit de geam la bărbatul atîrnat de bătător. Mamă-sa veni curioasă, trase perdeaua la o parte şi se albi la faţă.
- Hai repede de-aici, se grăbi ea să dea copilul jos de pe scăunelul pe care se căţăra în fiecare dimineaţă să vadă lumea. Băiatul îşi privi mama lividă şi înţelese că se întîmplase ceva grav, ceva legat de nenea ăla carese legăna uşor, cu capul într-o parte şi cu mîinile atîrnînd inerte pe lîngă corp.
Mai tîrziu după ani de zile,  înţelesese că bărbatul acela se spînzurase cu cureaua de la pantaloni. Locuia pe Italiană şi se zvonea că-l înşelase nevasta, iar lui i se păruse că are un motiv solid să-şi pună laţul de gît.
Următorul sinucigaş din cartier, se atîrnase la cîţiva ani după s-a mutat cu nevastă şi trei copii, undeva în judeţul Alba. Alesese să-şi pună ştreangul în livadă, într-o primăvară cînd pomii erau în floare, de unde concluzia că omul iubea natura. Lumea vorbise multă vreme şi speculase asupra motivelor şi hotărîseră unanim că doar nişte datorii imposibil de returnat l-au dus pe domnul Deleanu la capătul funiei, ipoteză bazată pe  apetitul crescut al doamnei Deleanu pentru cumpărături inutile şi costisitoare.
Cînd toţi credeau că sinuciderile au fost doar un accident nefericit şi nu un obicei, o fată tînără, de doar 17 ani încercă să-şi sperie părinţii înghiţind un flacon de somnifere. Fata se îndrăgostise de un bărbat cu vreo 15 ani mai în vîrstă, insurat, cu copil de crescut şi probabil fără nici cea mai mică intenţie de a schimba în vreun fel starea conjugală, doar să-şi pigmenteze niţel viaţa de familie cu o aventură.
Părinţii fetei se opuseseră neînduplecaţi şi merseseră pînă la a-i interzice să iasă mai departe de scara blocului, ceea ce nu fusese deloc pe placul fetei. Hotărî că cea mai bună soluţie e să-i şantajeze că se omoară dacă se pun în calea fericirii ei clandestine şi fără viitor, dar calculase greşit doza. Vrusese doar să-i sperie, după cum le-a mărturisit ea disperată în Salvare, simţind că viaţa i se scurge din trup şi-i reuşise... Părinţii s-au speriat atît de tare încît, nu le-a mai trecut niciodată. Îi mai vedeam pe stradă, întotdeauna la braţ, cu privirile în jos, slabi şi trişti, două umbre a ceea ce fuseseră.
După ce-a trecut şocul morţii fetei în cartier, nici o tentativă de suicid nu s-a mai dus pînă la capăt: domnul Bela de la 4, a sărit prin casa scării din dragoste pentru doamna Ioli de la 3, dar a aterizat pe cărucioarele a trei familii, le-a făcut praf, s-a ridicat şi-a plecat bine-mersi.
La două blocuri distanţă, un beţiv scandalagiu a dus un prieten de pahar în casă, i s-a părut că nevastă-sa îi face ochi dulci amicului, s-a dus în baie şi şi-a făcut o tăietură cu lama la gît, însă a fost atent să nu-şi taie artera, doar să sîngereze destul de mult încît să bage groaza în nevastă, cei doi copii şi vecinii de pe scară.
În cercul meu de prieteni, la vîrsta discuţiilor filozofice şi a marile probleme existenţiale, adică pe la 17 ani, dezbăteam ce înseamnă de fapt sinuciderea: unii susţineau că e un act de laşitate, alţii, dimpotrivă, un act de mare curaj, în funcţie de aerele de erudit ale fiecăruia.
Probabil că mulţi dintre cei de vîrsta noastră cochetaseră măcar o dată cu ideea suicidului, cu precădere din motive sentimentale, dar din cîte ştiu, cu toţii sunt vii, inclusiv cei care spuneau în diferite etape a desfăşurării unei drame personale că nu mai au pentru ce să trăiască. În plus, am certitudinea că se credeau mai interesanţi, mai neînţeleşi şi chiar abordau mina aceea de "nu mă cunoşti, nici măcar eu însumi nu mă cunosc". Acesta a fost clişeu care mi-a însoţit ani mulţi din viaţă, persoanele care l-au folosit au fost diferite, dar tonul şi privirea, mereu aceeaşi : lungă, blegoasă, lăcrămoasă şi întotdeauna în gol.

joi, 26 august 2010

Un beţiv

"Cînd s-o-mpărţît norocuuuu', măi doruleeeeeeeeeeee... Ai, cînd s-o-mpărţît norocuuu', fost-am io dus la lucruuuuuuuu, măi doruleeeeeeee"...
Omul stătea între straturile de ceapă ale doamnei Felicia, cu o sticlă de vin de treişpe lei în mînă, vin care căpătase numele de "kocsis bor", adică vin de căruţaş, o poşircă ieftină, dar uşor de găsit la Alimentara după ora zece.
   Foto: Bogdan Stanciu


 Doamna Felicia era deja înfoiată ca o curcă, pusese deja mîinile grăsulii în şolduri şi încercă în fel şi chip să alunge cîntăreţul beat.
"Şi la tăţî le-o dat cu caruuuuuu' doruleeeeeeeee"
- Măi omule, du-te cătă casă, că mintenaş vine bărbatu' meu şi-a fi vai de pielea ta. Ridică-te pînă-ţi spun cu frumosu', cotcodăci ea roşie la faţă.
Omul nu se clinti, mai trase un gît de vin şi behăi mai departe:
"Numa mieeeeeeeee cu păharu', numa' mieeeeeee cu păharu', doruleeeeeeee". Lăcrima deja, răpus de tristeţea ce se prăvălise dintr-o dată asupra lui, tristeţe a cărei cauze nu le cunoştea. Doar cu o oră înainte ciocnise pahare la Cireşica, pişcase chelneriţele de cur, încasase drept răsplată o tavă-n cap şi nechezase la bancurile porcoase care le spuseseră colegii lui de la uzină.
Se uită la sticla în care mai rămăsese vin de două degete şi plînsul domol se tranformă într-un vaiet:
"Amărît îs io pă lume, n-am nici fraţi, n-am nici surori, numa o grădină cu flori". Îşi şterse mucii cu mîneca cămeşii, se sprijini într-un cot atent să ţină sticla pe verticală şi încercă să se ridice. Tentativa eşuă şi se prăvăli pe spate, dar din sticlă nu se irosi nici un strop.
Hotărî că cel mai înţelept e s-o golească, aşa că gîlgîi vinul din două înghiţituri. O dîră i se prelinse pe bărbie, o ridică cu degetul şi-o cunduse pînă la gură. Îşi linse buzele.
- Hai sus! Doamna Felicia, experimentată în adunatul beţivilor de pe jos, pentru că şi zmeul de bărbat cu care-l ameninţase pe străin obişnuia să se facă praf de trei ori pe săptămînă, îl ridică pe om ca pe-o pană de gîscă, îl conduse pe trotuar, îl stabiliză pentru că ştia că un imbold cît de uşor l-ar proiecta direct cu nasu'-n asfalt şi-i urmări traseul întortocheat.
O liotă de copii îl luară pe beţiv în primire, şicanîndu-l, înghiontindu-l şi fugind doi metri mai încolo rîzînd. Bărbatul lovea aerul, încercînd să nimerească vreun plod, reuşind doar să-i facă să rîdă mai cu poftă.
Ajunse lîngă bătătorul de la scara C, pe spaţiul verde lîngă leagăn, loc viran ce fusese obiect de dispută pentru  agricultorii de oraş ce nu reuşiseră însă să-l cultive şi deciseseră din neputinţă să le rămînă copiilor, din simplul motiv că era la graniţa dintre două blocuri. Certurile pentru proprietate deveniseră celebre în cartier, mai faimoase decît Războaiele Daco- Romane, de care orice prostan avea oarecare ştiinţă. Acolo, lîngă leagăn şi două fetiţe speriate în direcţia cărora se bălăngănise periculos, se întinse şi adormi instantaneu pe iarba plină de păpădii.
- Ăsta-i din C4, zise doamna Felicia informată. Săraca nevastă-sa, dădu ea din cap cu milă, uitînd de cîte ori îşi culesese şi ea bărbatul de prin şanţuri şi spaţii verzi.

miercuri, 25 august 2010

La poarta Miliţiei

După o noapte nedormită şi nesfîrşită, se făcu şi dimineaţă. Cum de obicei toate tragediile de seara par mult estompate dimineaţa, fata îşi zise: Ce-o fi, o fi.
Se îmbrăcă, se fardă, trase de timp cu un nechezol în faţă şi cu invitaţia ce-i ardea buca cu buzunarul unde-o ţinea să fie la-ndemînă, îşi făcu curaj şi porni să-şi înfrunte temerile şi destinul.
La sediul Miliţiei, fu îndrumată la etaj, pe un coridor lung vopsit în ulei, încadrat pe-o parte de ferestre şi calorifere, pînă în faţa uşii capitonate unde trebuia ea să intre cînd i-o veni rîndul.

                                          Foto: Bogdan Stanciu
                                          
La aceeaşi uşă, o mulţime de bărbaţi se întrebau unii pe alţii, făceau supoziţii, în legătură cu prezenţa lor acolo şi la fel ca ea, nu găseau un răspuns clar. Văzu un cunoscut, un depanator de la Teleprecizia pe care-l chema mama ei ori de cîte ori se strica rabla aia de televizor alb-negru cu lămpi.
Depanatorul era divinizat în familia ei ca un semi-zeu, pentru că orice meseriaş trebuia musai periat, servit cu cafea, nu nechezol, afumat neapărat cu Kent şi plătit în plus, indiferent cît ar fi cerut, pentru că, în bună tradiţie, rabla se strica întotdeauna în preajma Revelionului şi cum familia ei nu sărbătorea niciodată, nu invita şi nu era invitată nicăieri, televizorul era mai necesar chiar decît sarmaua şi cîrnatul din farfurie.
- Ce faceţi aici? întrebă depanatorul.
- Nu ştiu, habar n-am, răspunse fata. Dumneavoastră?
- N-am nici cea mai vagă idee, am primit doar invitaţia fără nici o explicaţie şi eu şi colegii.
Fetei îi mai veni inima la loc, cu toate că de cum văzuse uşa capitonată, îşi aduse aminte de poveştile lui Marcel, poveşti care ziceau că după uşile astea, cineva îţi înmoaie oasele. "Dacă şi ei aşteaptă aici şi sunt aşa de mulţi, nu cred să aibă timp să ne bată pe toţi", gîndi ea.
Uşa se deschise şi un miliţian în civil o strigă pe nume. Picioarele-i porniră singure şi se simţi ca o oaie dusă la tăiere. Toate simţurile îi intrară în alertă de grad zero, instinctul de conservare mai nu ţipa  înăuntrul ei şi gîndi că nimeni nu ar trebui să simtă teama aceea nefirească, animalică. Îşi ridică bărbia şi intră semeaţă, de parcă ar fi urcat pe scena Casei de Cultură să recite o poezie de rahat, una a cărei autor îi încurca şi acum  limba-n gură: Alfred Margul Sperber.
Înăuntru erau cinci birouri masive, julite, scorojite şi în faţa fiecăruia, cîte un scaun de lemn cu spătar. Uşor derutată, se aşeză după ce i se indicase de două ori unde să ia loc, îşi puse poşeta pe picioare, mîinile cuminţi peste ea, mîini care nu mai tremurau. Faţa ei era imobilă, privirea clară. Spaima dispăruse şi rămăsese doar curajul disperatului, cel care zice: orice-ar fi, am să trec peste asta.
Ofiţerul învîrti nişte hîrtii ca să tragă de timp şi probabil din deformaţie profesională, în scop de intimidarea posibilului infractor şi într-un tîrziu întrebă:
- Unde aţi fost anul trecut pe 8 August?
Fata clipi surprinsă şi mintea ei începu numărătoarea inversă, căutînd anume ziua aceea de 8 august în care ea trebuie să fi făcut ceva foarte interesant, dar cum cifrele şi datele n-o preocupaseră niciodată, zise:
- Nu ştiu.
- Încercaţi să vă amintiţi. Privirea lui spunea ceva în genul: Hai că ştii, spune tot.
- Chiar nu ştiu, nu-mi amintesc, a trecut un an, n-am habar dacă mă-ntrebaţi nici ce-am făcut anul ăsta pe 8 august. Unde-am fost? întrebă ea.
Miliţianul o măsură atent, încercînd să depisteze vreo urmă de ironie şi cînd realiză ca fata din faţa lui chiar nu-şi amintea, îi răspunse:
- Ai fost la Barajul Leş.
Renunţase la pronumele de politeţe, dar pe ea n-o deranja, o surprinsese doar politeţea de pînă acum.
- Păi dacă ştiaţi, de ce m-aţi mai întrebat pe mine? se trezi ea întrebînd cu toată revolta pentru grijile, spaima, noaptea nedormită în voce.
- Ai primit chitanţă pentru cazare de la recepţie?
Asta era... Uşor, trupul ei se destinse, o căldură plăcută o cuprinse şi-i reveni siguranţa omului nevinovat.
- Nu cred, nu ştiu.
Se răzgîndi însă şi zise: Poate am primit.
-Bine, eşti liberă, poţi pleca.
Se ridică ca-n transă şi pînă la uşă i se păru lung drumul, aşteptînd să fie chemată înapoi: da' cu tricotatul pe bani cum e, a?
Ieşi cu un zîmbet larg menit să-i liniştească pe cei de la Teleprecizia ce aşteptau frămîntîndu-şi măinile şi creierii pe coridor. Îi şopti în trecere depanatorului să stea liniştit: " recepţionerii de la Cabana Leşu au băgat banii de cazare în buzunar, asta e tot."
În stradă era soare şi viaţă de care se îndrăgosti subit. Era şi prietenul ei care-o aşteptase în tot timpul ăsta. Îl luă în braţe şi-l ţinu preţ de cîteva minute, legănîndu-se, odihnindu-se.
- Cred că mi-a ieşit păr cărunt, zise şi-l strînse şi mai tare.

luni, 23 august 2010

Cu Miliţia la uşă

Era trecut de zece şi jumătate cînd din ultima cameră, prin două uşi închise, se auzi telefonul sunînd strident. Era un aparat cu disc, cică de la Poliţia Germană- Wolks Polizei şi se auzea de la două străzi distanţă. Fata ieşi bombănind de sub pătură, înhăţă receptorul şi se răsti:
- Alo!
- Alo, Mari... Era Marcel, vecinul de pe diagonală.
- Ce-i... N-ai somn?
- Ba am, da' du-te să deschizi uşa că te caută cineva.
- Ha, ha, ce glumeţ eşti tu noaptea, zise fata plescăind a dispreţ şi trînti receptorul. Dădu să se întoarcă în pat, cînd ţîrîitul ce scula morţii din groapă se auzi iar. De data asta, tropăi nervoasă pînă la telefon:
- Băi Marcele, termină naibii, că mie mi-e somn şi n-am chef de glumele tale, du-te şi te culcă!
- Stai, stai, nu închide, chiar te caută cineva, măi Mari, nu glumesc, să mor io.
- Cine mă caută? Fata îşi dădu ochii peste cap a plictiseală, răsucind firul spiralat pe degetul arătător.
- Miliţa.
Vocea vecinului era serioasă, dar fata decise repede că s-a săturat de glume proaste şi fără un cuvînt, trînti iar receptorul în furcă, dar nu se îndepărtă simţind că gluma nu s-a terminat şi avu dreptate. Ţîîîîr, ţîîîîr.
- Măi Marcele, mîine cînd mă-ntîlnesc cu tine, îţi trag un şpiţ în.... Nu apucă să-i indice locul unde avea să-ncaseze şpiţul, că Marcel zise repede:
- Să mor eu dacă nu te caută Miliţia, hai şi uită-te pe vizor. Vocea îi devenise gravă, iar fata înţelese din tonul lui că s-ar putea totuşi ca el să nu facă bancuri... Găinar mărunt fiind, era un client obişnuit la sediul din Parcul Traian, unde, vorba cunoscătorilor, "se bate manual, nu la maşină" şi avea doar amintiri dureroase la propriu, după toate vizitele onorate, "invitat", sau dus cu duba.
- Bine, zise fata, căreia brusc îi amorţise jumătate din corp, iar mîinile începură să-i tremure. În cei cîţiva paşi pînă la uşă, creierul căută cu fiecare neuron un răspuns la întrebarea: "oare ce-am făcut"?
Puse ochiul la vizor şi în seminîintunericul de pe casa scării, văzu două caschete în faţa uşii. Ca în  transă, răsuci yala, deschise şi bîlbîi un "bună seara" cît se poate de politicos. Printre caschete văzu expresia lui Marcel, un amestec de spaimă şi bucurie, că măcar o dată nu pe el îl caută Miliţia.
Caschetele se mişcară puţin în jos în loc de răspuns la salut. Unul din miliţieni ţinea o "invitaţie" în mînă pe care i-o întinse fetei, rînjind într-un fel care spunea: "ai incurcat-o".
Fata înghiţi nodul străin cu care se trezise în gît şi-ntrebă tot politicos, ba chiar mieros:
- Dar, despre ce e vorba?
- Tu ştii, se răsti cascheta la ea, la dimineaţa la unşpe te prezinţi la sediu!
Fata rămase cu hîrtia în mînă, iar mintea alertată căuta febrilă motive, timp în care caschetele ieşiră. Se uită spre uşa închisă a vecinului, dar el intrase deja pe furiş fără ca ea să fi băgat de seamă. Încuie uşa de două ori, de parcă astfel s-ar fi protejat de toate relele. Marcel suna din nou la telefon, curios şi îngrijorat, pentru că se cunoşteau de copii, erau prieteni şi-şi spuneau unul altuia orice.
- Ţi-au zis de ce te-au chemat?
- Nu mi-au zis decît că ştiu eu, murmură fata, cu vocea sugrumată, aproape plîngînd.
- Lasă c-o să fie bine, o fi vreo greşeală, încercă el s-o consoleze, du-te şi te culcă.
Fata puse închise ţi-ţi tîrî picioarele pînă la pat, se cuibări  lîngă soră-sa... Somnul îi fugise de tot şi toată noaptea se frămîntă încercînd să-şi dea seama ce împrejurări sau ce greşeală i-o fi adus necazul la uşă. Era îngrijorată şi se simţea cu musca pe căciulă, se gîndea că se aflase, o pîrîse careva că tricotează şi face bikini pe bani, mare crimă la vremea aceea... Venituri ilicite.

Va urma...