vineri, 20 august 2010

Fătuţa bunului

- Du-te fătuţa me şi traje-ne nişte vin, ţuce-te bunu'.
"Fătuţa" avea vreo doişpe ani şi nu-i era străin vinu' bunicului, aşa că mîndră de sarcina încredinţată, lua carafa de sticlă şi se ducea în cămara plină de cîrnaţi atîrnaţi la uscat, un bidon de untură şi balonul cu vin, cu guma gata pregătită cu un capăt în butoi, iar altul atîrnînd în aşteptare, încolăcit ca un şarpe adormit.
Era deja expertă în "trasul" vinului, dar întîrzia întotdeauna ceva mai mult morfolind un cîrnat afumat, sau tăind o feliuţă de şuncă din ciolanul început care era al ei, " a tău, fătuţa me", după care se întorcea cu carafa plină de vinul rubiniu, aşteptînd sărutările de mulţumire ale bunicului.
Sărutările bunelului erau înţepăcioase pînă sîmbăta cînd se rădea şi-o gîdilau şi-i dădeau prilej să se alinte şi să-l certe rîzînd: bărbos ce eşti tuuuuuuuu.
Bunicul îşi freca bărbia ţepoasă de obrajii ei roşii de la înghiţitura de vin şi rîdea zicînd: Iubească-te Maica cea Sfîntă, să te iubească!
Fata chicotea atentă la carafa pe care de-abia aştepta s-o vadă goală, pentru că doar ei îi încredinţa bunicul misiunea de a o umple la loc şi sărutările ţepoase doar ale ei erau.

joi, 19 august 2010

Era odată, toamna...

Se strădui din răsputeri să-şi înfrîngă căscatul nestăpînit ce-i despărţi buzele pînă la urmă, într-un rictus caraghios. El o privi aspru şi-i reproşă cu vocea de martir:
- Tu n-asculţi ce zic eu...
- Ba da, te-ascult, minţi ea fără vlagă, doar că nu ştiu ce m-a apucat aşa dintr-o dată să casc.
- Minţi! De ce nu recunoşti că nu te interesează ce spun eu aici? Îmi bat gura de tine, superficialo.
Vocea lui era din ce în ce mai încărcată, mai încrîncenată şi ea ştiu că o urăşte. O urăşte pentru că mereu pleacă de lîngă el, pentru fiecare secundă în care gîndurile ei călătoresc în altă parte.
 
"Vrea să mă domine, să mă subjuge", gîndi ea uşor amuzată, apoi privi prin el, străduindu-se să se agaţe de un punct al feţei lui, să poată părea interesată măcar puţin. Nu-l păcăli însă şi frustrarea lui se transformă în furie.
O făcu din nou "superficială şi nesimţitoare", "indolentă". Îi reproşă dezinteresul pentru discuţii "elevate", la care oricum el nu dorea ca ea să participe în vreun fel, doar să-l asculte cu veneraţie.
- Ajunge, îi zise ea calmă. Opreşte-te aici.
Îi puse palma pe piept şi-l privi în ochi:
- Dacă vrei să ştii, da, mă plictiseşti de moarte cu snobismul tău, cu aerele tale de neînţeles, cu aroganţa ta. Mă jigneşti constant atribuindu-mi defecte pe care nu le am şi tu ştii asta, dar greşeala mea a fost să-ţi permit s-o faci, poate din milă, poate din instinct matern, din politeţe, însă acum trebuie să te opreşti şi ştii de ce?
El rămăsese buimac cu gura întredeschisă şi dădu să protesteze, însă ea îi pusese degetul pe buze:
- Shhht, îţi spuneam oricum... Trebuie să te opreşti pentru că nimic din ceea ce spui tu, nu mai are absolut nici un ecou nici în mintea şi nici în inima mea. E ca şi cum ai vorbi singur.
Se ridică, se întorse  şi plecă liniştită cu paşi rari, cu mîinile în buzunarele paltonului, mulţumită şi calmă. Ştia că-n cinci minute discuţia asta va părea să nu se fi petrecut şi că-i va rămîne doar sentimentul de eliberare.
Îndepărtîndu-se, îi intui uimirea, părăsit pe banca scorojită, fără cuvinte şi şopti zîmbind: Boule.

miercuri, 18 august 2010

Dedicat puştanilor ce cochetează cu comunismul în necunoştinţă de cauză

- Ieşi afară, porcule! Păunescu tună şi fulgeră indicînd cu degetul gras, un loc sus la galerie, unde trebuie să fi stat un porc de miliţian, pe care nu l-am putut identifica nicicum, aşa de repede dispăruse, după care roşu la faţă ca înaintea unui atac de apoplexie, recită nişte versuri interminabile, gesticulînd cu mîinile grasulii abia iţite dintre umerii aproape inexistenţi.
Stăteam pe jos pe terenul de handbal din sala polivalentă şi nu îndrăzneam să cascăm de teama că am fi urmat traseul porcului de miliţian, aşa că am aşteptat cuminţi să termine de recitat, de gesticulat şi să vină Doamne odată cineva să cînte.
Apare o tipă pletoasă, plînsă, tristă şi lălăie nişte folk. Între timp, Păunescu citeşte sute de bileţele venite din public, cărora aleatoriu le răspunde după ce pletoasa termină de miorlăit. Se cîntă " Odă pentru părinţi" şi publicul se bălangăne simţitor dintr-o parte în alta, după care Marele Adrian schimbă registrul şi-l loveşte patriotismul: Trăiască Romania! Publicul tună după el: Trăiască Romania!
Trăiască Ceauşescu! Publicul ezită sfîrşit între dorinţa reală de a-l vedea pe conducătorul iubit strivit de-o macara şi aceea de a nu-l supăra pe bard şi zice fără tragere de inimă un trăiască Ceauşescu anemic, dar Păunescu nu se lasă şi ridicînd sprîncenele şi glasul, ne obligă să răcnim cum trebuie. De două ori. N-avem ce face, că ne dă afară ăsta şi răcnim de cîte ori vrea el.
După ce socoteşte că nu e cazul să intindă coarda prea tare, ne abate gîndurile şi ne nimereşte la marele fix cu " Tu Ardeal". Acum răcnim din toţi bojocii, că doar suntem ardeleni, iar dacă e inspirat şi după asta cîntam şi Iancule Mare, ai lui suntem. Dar, nu... Mai vine o leşinată şi o lălăie p-aia cu vrabia, de care suntem sătui pînă peste cap, dar n-avem ce face, musai să alternăm cumva stările patriotice cu cele poetico-folkiste, chiar dacă nu înţelege nimeni legătura dintre "ingropare" şi "soarele apune după nişte măguri", vis-a-vis de "praştia-n vrăbii".
Mulţi dintre noi suntem clandestini la Cenaclu, pentru că părinţii noştri consideră că n-avem ce căuta noaptea pe stadioane sau Săli Polivalente, ba unii merg pînă acolo încît consideră că influenţa lui Păunescu, n-ar fi cea mai potrivită educaţiei noastre.
Pentru noi însă, e singura evadare din realitatea cenuşie şi singura cale de a ne elibera de constrîngerile şcolii, a UTC-ului şi a minciunilor din Scanteia. Uităm pentru o seară că învăţăm la lampa cu petrol, că facem baie cu apă caldă doar sîmbăta dacă avem noroc, că ne e frig în case şi că stăm la cozi. Uităm şi că mulţi dintre noi visează doar să fugă din ţară, blugi, rock şi libertate.
Răcnim orice, doar pentru că printre versurile nesfîrşite din care nu înţelegem mai nimic şi nici nu ne interesează, mai ascultăm muzică, dansăm şi ne exprimăm liber. Atît cît se poate, după care ne întoarcem la casele noastre reci, la viaţa cenuşie şi plină de constrîngeri, animată doar de speranţa de a-l vedea pe Ceauşescu mort. N-aveam idee c-o să-l şi vedem.