joi, 12 august 2010

Cum mi-am scos apendicele sănătos şi roz

Mă duruse cumplit burta cîteva zile şi nu din cauză că nu mai puteam suporta, pentru ca Dumnezeu mi-e martor că suport orice ca un măgar învăţat cu biciul, dar voiam să şi chiulesc de la muncă, m-am dus la medic. M-a pipăit, m-a apăsat:
- Aici te doare?
- Da.
- Aici te doare?
- Da.
Mă durea peste tot, aveam senzaţia că aveam cinci kile de cuie-n burtă şi toate mă-nţepau deodată. Mi-a luat sînge, leucocite cît China Nouă. Verdict: apendicită acută, indicaţii terapeutice: cuţit.
M-am dus la spital, mi-au dat un cămeşoi de noapte, sau mă rog, de zi, că era dimineaţă şi m-au pus să aştept pe-un scaun în faţa sălii de operaţie. Iese un domn cu mustaţă, are şorţ de piele pătat de sînge, se uită la mine şi-mi face cu ochiu':
- Tu urmezi.
Rînjeşte. Eu mă preling pe scaun, dintr-o dată aveam o formă lichidă. Mă uit în jur la mulţimea de uşi, căutînd-o pe cea pe care-am intrat. Reconstitui repede drumul pe care-am venit de la garderoba unde-mi erau hainele ostatice şi am în minte doar gînduri de evadare, dar n-am timp. Vine un brancardier tînăr şi mă ia de cot. Dau să mă-npotrivesc, dar picioarele nu mă ascultă, mi s-a pus un nod în gît şi tremur de frică. Mă duce-n sală, unde mustăciosul glumeţ de pe hol ridică sprîncenele la mine. Mie nu prea-mi arde de glumele lui, pentru că brancardierul mă aşează pe masă, imi pune mîinile între genunchi, mă apleacă, îmi prinde genunchii între ai lui, moment în care decid că e cazul să intru în panică:
- Ce-mi faceţi?
- Taci şi nu mişca, îmi spune brancardierul şi-l văd pe anestezist cu ditamai seringa...
- Îţi fac anestezie în coloană, catadicseşte el să mă informeze. Nu mişca.
M-am oprit toată. Nici n-am mai respirat, capul mi se golise, iar pentru o clipă cred c-am murit. De spaimă.
M-au întins apoi pe masă. Treptat, corpul amorţea, îmi ţineam mîinile pe piept ca un mort şi-mi simţeam sînii ca două pietre reci şi străine. Mă uitam prin jur paralizată, apoi în lampa de deasupra, apoi la mustăţile medicului care-mi repeta politicos să nu mă screm. Eu icneam de fapt, pentru că ceea ce tăia el la apendice, simţeam în plex, ca şi cum de-acolo ar fi scos ceva.
- Vreau să văd şi eu apendicele, mă trezesc vorbind.
- Ce vrei mă?
- Vreau să-mi văd apendicele, repet.
Mustăciosul dă din cap plictisit şi-mi vîră o pensă cu apendicele meu roz şi sănătos, pe care apoi îl aruncă într-o tavă. Mă coase.
- Eşti ca nouă, îmi zice şi face iar cu ochiu', după care brancardierul mă duce într-un salon cu încă şase femei.
A urmat cea mai mizerabilă noapte din viaţa mea: mă durea capul, operaţia şi m-am văietat într-una. Probabil că dacă celelalte nu erau şi ele bolnave, m-ar fi aruncat pe geam de la etajul şase.
S-a făcut şi dimineaţă, a venit vizita. Era mustăciosul meu cu un cîrd de rezidenţi şi asistente. Eu, chiaună de nesomn, plină de draci, mă uit urît la toată lumea. Mustaciosul îmi trage cămeşoiul zdrenţuit într-o parte şi-şi înfige degetele în burta mea şi strînge. Eu răcnesc ca o vită-njunghiată:
- Pleacă de-aici măcelaruleeeeeeee!
Se dă doi paşi înapoi, nu-i vine să creadă şi repet:
- Du-te d-aici, să nu te mai văd în viaţa mea, să nu mai pui niciodată mîna pe mineeeeeeee şi m-apucă plînsul.
M-ameninţă că mă spune la mama, da' îi zic că nu-mi pasă: am 23 de ani, da?
- Ai pă dracu' zice el amuzat, tu n-ai nici buletin. Pleacă rîzînd mai departe, iar cînd iese mă face "mucea".
M-am externat două zile mai tîrziu cu promisiunea că mă-ntorc să-mi scoată firele. Acasă, după ce m-am săturat de zăcut prin toate paturile, am luat o oglindă, o forfecuţă, am scos telefonul din furcă, am pus un picior pe masuţă şi mi le-am scos singură .
A doua zi, m-am prezentat la mustăcios. Nu-i zic nimic de fire, îl las să se holbeze vreo cinci minute cînd la operaţie, cînd la mutra mea nevinovată. Se vede clar că se gîndeşte dacă nu cumva mi le-o fi scos el şi-a uitat. Se uită-n fişă şi se răsteşte la mine:
- Măi fato, unde ţi-s firele?
Nu mă mai pot abţine şi mă hlizesc. Îi zic că le-am scos. Mă pune să-i descriu exact cum am făcut, mă ia de-un perciun şi mă mustră:
- M-ai făcut măcelar în faţa rezidenţilor şi tu îţi scoţi singură firele, ai merita o mamă de bătaie.
N-are totuşi pic de asprime în glas şi se simte că e destul de amuzat. Mă dă afară cu un gest scurt din mînă: hai, ieşi şi să nu te mai prind pe-aici, muceo.
Îi zîmbesc şi plec fericită cu 10 zile de concediu medical.
N-a trecut o lună şi-am avut aceleaşi simptome, dovadă că apendicele meu fusese absolut sănătos, dar precaută şi cu-nvăţătura de mine proaspătă în memorie, nu m-am mai dus la nici un medic. Am aşteptat să treacă şi-a trecut. Cine ştie, poate-mi scoteau maţele!

marți, 10 august 2010

Amintiri despre prieteni, ceapă şi St.Morritz

Încet- încet, îmi descopăr aproape toţi prietenii din copilărie şi adolescenţă pe facebook. Azi l-am găsit pe Vali, vărul Gildei de pe umerii căruia am descoperit că am rău de înălţime şi nici nu e de mirare, că de pe atunci măsura 2 metri şi doi centimetri.
Mi-am amintit că venise de un 23 August la Oradea şi împreună cu Gilda şi Relu, ne-am pornit să sărbătorim şi noi prin Felix, cu toate că vîntul ne cam sufla prin buzunare şi abia am adunat de cîte doi mici şi două beri împărţite cu priviri chiorîşe, ca nu cumva unul să soarbă mai mult decît celălalt.
Din Felix am venit pe jos acasă, pe liniile de cale ferată, ameţiţi de-un soare nemilos, rupţi de foame şi sete. Intrasem deja în oraş, iar pe marginea terasamentului  scormoneau paşnice nişte găini grase. Relu avea deja halucinaţii de foame şi-a plonjat spre una din găini, a prins-o şi-a dat să-i sucească gîtul, că cică o frigem acasă, moment în care restul de păsări au pornit un cor de cîrîieli şi cotcodăceli infernale. A ieşit gazda, Relu a dat drumul găinii şi-am tulit-o cu toate că picioarele ne păreau doar nişte bucăţi de plumb atîrnate inutil de corp.
Am ajuns spre gară şi-am dat de microfoanele alea prin care comunică ceferiştii şi-am răcnit pe rînd chestii inteligente: probăăăă, aloooooooo, ce faci măăăăăăăă, s-audeeeee?
- Care pizda mă-tii te joci acolo?
O tulim iar, trecem liniile şi ne tîrîim spre casă. Ne ducem la Gilda, că mă-sa e de gardă şi dăm iama în frigider şi-n cămară. Găsim mîncare gătită, tort de clătite şi nişte salam de Sibiu, devorăm tot ca la concurs. Cu burţile pline, ne retragem să ne facem siesta pe balcon.
Relu şi Gilda se mozolesc, eu şi Vali suntem cam în plus. Protestăm, ei se simt  şi se retrag în cameră, iar noi doi ne plictisim rău de tot, aşa că ne vin idei. Aruncăm cu ceapă în trecători de la etajul patru. Cepele se sparg pe alee, noi rîdem ca doi idioţi. De jos se aud pizduieli pătimaşe şi multe referiri la divinitate, semn că poporul nu-şi pierduse de tot credinţa. Vine Gilda să ne spună să nu mai aruncăm ceapa, c-o să se vadă că lipseşte prea multă, aşa că dăm cu mere.
Ne plictisim şi de înjurăturile de jos, ne-apucă dorul de fumat, iar Vali scotoceşte după colecţia de ţigări a mătuşă-sii. Apare vesel cu un pachet de St.Moritz, fumăm fericiţi, facem rotocoale, dăm pe nas şi scrumăm la tanti Jeni pe balcon, pentru că e o spioană şi o urîm cu toţii.

luni, 9 august 2010

Între fumat şi lăsat

Zilele astea am avut ocazia să constat că nu sunt deosebită de restul bloggerilor care sub un titlu oarecare şi-au anunţat retragerea temporară din activitate. Singura deosebire e că eu am dispărut ca măgaru-n ceaţă, fără altă explicaţie decît cea pe care o dau acum: mi-a fost lene, cred.

Şi cum sunt genul care musai să dea explicaţii, iată pe scurt ce-am moşit în zilele astea de repaos:

Cea mai importantă activitate a fost să mă las de fumat... Concluzia la care am ajuns e că pot, dar nu vreau îndeajuns. O altă concluzie, ceva mai obiectivă şi realistă e că sunt puţin masochistă, adică mă chinui cîteva zile în care simt că mi-aş fuma şi unghiile de la picioare, iar cînd sunt pe punctul de a mă sui pe gard să ţip un "cucurigu" a victorie, mă loveşte brusc indulgenţa şi mă răsfăţ, cu ce altceva, decît cu o ţigară. Normal, mă mustră conştiinţa, mă uit înapoi la zilele de chin şi jur că de a doua zi, reiau cura de dezintoxicare, DAR... Apucasem să-mi cumpăr ţigări, cică să am la cafea dimineaţa, ceea ce, recunosc, n-a fost cea mai strălucită idee a vieţii mele... Încă mă mai încăpăţînez totuşi.


În rest, n-am făcut mare brînză... Am căscat gura la pompierii care tăiau o cracă doborîtă de furtună pe Loganul călugăriţelor  şi am căscat şi ochii să văd cum creşte gazonul proaspăt semănat la mine-n curte. Şi în aceeaşi temă, am căscat urechile în fiecare dimineaţă la dezmăţul păsărelelor, iar seara la cel al greierilor, din cauza cărora nu mai deosebesc ţiuitul din urechile proprii de ţîrîitul lor.