sâmbătă, 24 iulie 2010

Pulsul naţiunii, sau de ce să nu mănînci îngheţată pe stradă

Mi-am ales poate una dintre cele mai toride dimineţi să mă plimb prin oraş, ocazie cu care mi-am testat atît rezistenţa la caniculă, cît şi restul simţurilor: miros, auz şi văz, toate acestea, greu încercate. Am ajuns la concluzia că orice pas în afara siguranţei aparente a casei, poate fi o aventură, o revoluţie ce-mi răscoleşte profund micul univers interior, clădit cu migală din scîntei, vise, idei şi proiecţii ale unei lumi în care omul este ceea ce trebuie să fie: o parte din perfecţiunea divinităţii.
                                          Foto: Bogdan Stanciu
De la primii paşi pe stradă însă, rînd pe rînd aceste imagini idilice se prăbuşesc asemeni unor bucăţi dintr-o oglindă mincinoasă, in care lumea se reflectă în funcţie de unghiul în care o poziţionezi. Se ştie, ştim cu toţii că romanii nu excelează în igiena personală dar totuşi, faţă de anul trecut, cînd constatam că patru din cinci romani put, acum constat că put doar trei din cinci. O fi vorba de vreun apetit crescut pentru săpun şi apă, sau doar faptul că era dimineaşă şi încă nu apucaseră să dospească în zemurile proprii, nu ştiu. Ştiu doar că idealismul meu o luase razna, asta pînă cînd am văzut primul mascul cu tricoul ridicat peste burta generoasă... Desigur, n-a fost singurul: cohorte de bărbaţi în şlapi, maiouri lăbărţate, burţi flocoase etalate pe terase, în magazine, subsiori în care îţi imaginezi vieţuind un întreg ecosistem şi putoare... Putoare decuseară, putoare proaspătă, putoare de cîteva zile. Apologia putorii.
                                          Foto: Bogdan Stanciu

Mi-am cumpărat o îngheţată de struguri  Napoca, din aia, pe băţ şi m-am întors s-o iau spre casă, leşinată nu atît de  căldură, cît de umezeala insuportabilă din aer. Anul acesta, Primăria a decis că amplasarea teraselor e mai sigură pe mijlocul pietonalului, pentru că pică tencuiala de pe clădiri şi am luat-o pe partea opusă celei pe care-am venit.
Dezavantajul eternilor pierde vară de terasă e clar: dacă pînă acum aveau doar o direcţie în care să-şi arunce privirile blazate, acum trebuie să-şi răsucească cu efort capetele, în caz că trece vreo tipă "bună", spre care aruncă cîte-o căutătură plictisită care dacă ar putea vorbi ar spune: mi-e lene şi să te agăţ. În schimb, posesorii lenei ancestrale, se mulţumesc să comenteze cu comesenii la fel de blazaţi: 'ai de pula mea, măăăă... ai văzut ce craci are aia?
Trec lingînd îngheţata; mi-e sete şi foame, iar gustul acrişor mă duce cu gîndul la mustul băut pentru prima dată cu prietena mea Silvia, la cinci ani, cînd cocoţate pe un scăunel lîngă butoi, am împărţit frăţeşte din licoarea zeilor: O cană io, o cană tu. După vreo cinci căni, mai ştiu doar ce mi-a povestit mama, pentru că eu devenisem altcineva, devenisem Icar, puteam zbura, iar şanţurile de pe lîngă drum îmi păreau creste de munte.
Mă depăşesc doi tipi, unu' zice "poftă bună", eu mă dezmeticesc cu greu pînă realizez că mie-mi zice şi spun frumos "mulţumesc". Vine unu' din faţă şi rînjeşte, îmi dau seama că tocmai cuprinsesem îngheţata cu buzele şi am sentimentul că-i pot citi gîndurile... Am căpătat brusc puteri paranormale, dar nu pot să mă abţin să nu mă-ntreb dacă individul experimentase "pe viu" ceea ce sugerase cu privirea aia atotştiutoare. Înclin să cred că nu.
Mai vine unu' care rînjeşte în acelaşi fel şi-mi aduc aminte că odată mă-ntorceam de la piaţă cu o plasă cu castraveţi din ăia mari şi-un gibon m-a întrebat belindu-şi dinţii galbeni: ce faci cu castraveţii ăia? Şi-n ziua de azi regret că nu i-am răspuns: mi-i bag în ...
Îmi mai rămăsese un sfert din îngheţată şi-am decis s-o mănînc aproape lasciv, iar de m-ar fi întrebat cineva ce fac, aş fi răspuns senină: o sug, nu vezi?
Am terminat-o şi mi-am aprins o ţigară, devenise aproape o experienţă sexuală; în sinea mea rîdeam şi mă-ntrebam de ce romanii au mintea atît de perversă, de ce nu poţi mînca o îngheţată pe stradă fără să sugereze cineva un sex oral, sau de ce nu poţi duce acasă un castravete fără să presupună alţii că nu i-ai cumpărat pentru salată.
Şi mă mai întreb dacă imaginaţia le ţine de cald noaptea, dacă într-adevăr au parte de sex, sau doar le lipseşte, că de educaţie şi deodorant, n-are rost să mai pomenesc.

luni, 19 iulie 2010

Povestea cu antena

Intrase în casă suspect de tăcută şi se aşeză pe canapea, uitîndu-se cu mare interes la Telejurnalul la care tovarăşul tocmai vizitase nu ştiu ce combinat. Mama o privise cu suspiciune, dar fata îşi păstră privirea senină şi nevinovată. Nu trecu mult şi suna soneria de la intrare, fata tresări imperceptibil. Mama o mai privi o dată lung, avînd certitudinea că o dată ce deschide uşa, misterul cuminţeniei subite se va spulbera.
- Doamna T, se auzi o voce furioasă de femeie, fata dumitale mi-a aruncat antena de pe bloc!
"Ce naiba, gîndi fata, nu era antena ei..."
- Ia vino încoace, zise mama.
Fata înghiţi un nod, dar îşi păstră expresia nevinovată. O văzu în cadrul uşii pe doamna Fekete, o isterică din scara vecină, înconjurată de vreo cinci ţînci gură cască, informatori netrebnici care urmau să-şi ia porţia de îndată ce fata va scăpa cu orice preţ, cu faţa curată şi bucile tefere din situaţia delicată.
- Tu i-ai aruncat doamnei antena de pe bloc?
- Eu nici n-am fost pe bloc, zise fata cu seninătate. Îşi însoţi cuvintele de o mimică foarte  revoltată, pentru că pe mama n-o păcălea nimeni cu uşurinţă.
Unul dintre picii trădători, se trezi să spună că o văzuse el cu ochii lui, iar fata îi aruncă privirea cea mai teribilă şi promiţătoare de chinuri cumplite:
- Te mai întreb o dată: ai aruncat antena, sau nu?
- Mami, da' n-am fost eeeeu, pe cuvîntu' meu că n-am fost! Dădu să se smiorcăie puţin, dar înţelese că smiorcăitul nejustificat ar putea s-o dea de gol şi se opri la timp.
- Doamna Fekete, aţi auzit ce-a zis fata mea, n-a fost ea, aşa că dacă nu mai aveţi nimic să-mi spuneţi, la revedere! Doamna Fekete n-apucă decît să deschidă gura, pentru că evident mai avea multe de spus, dar se trezi cu uşa-n nas, aşa că plecă bombănind însoţită de gaşca de pîrîcioşi.
Mama se întoarse spre fată şi ea îşi dădu seama pe loc că n-o păcălise.
- De ce-ai aruncat antena?
- Nu pe-a ei am vrut s-o arunc. Lăsă faţa-n pămînt şi-i veni să plîngă de-adevărat. Am vrut s-o arunc pe-a lu' nenea  Micloş, chiar am crezut că-i a lui, că la el ducea firul.
- Da' cu ăla ce-ai avut?
Fata nu răspunse imediat, îi era ruşine şi nici nu ştia cum va reacţiona mama.
- Hai zi, că nu-ţi fac nimic...
- Mami, da' te roooog să nu-i zici nimic, te rog io din sufletul meu mami.
- Hai zi, îţi promit că nu spun nimic nimănui.
- Mami., să ştii că Gabi a fost sus la ei să se joace cu Carmen şi nenea Micloş a luat-o pe genunchi şi i-a pus mîna între picioare, zise fata dintr-o suflare. Şi am vrut să ne răzbunăm pe el şi altfel n-am ştiut cum.
Faţa mamei schimbă nuanţe: de la alb la roşu ca focul:
- Să nu te prind că intri vreodată în casa lor, că-ţi rup picioarele. O ameninţa cu degetul, dar fata îi zîmbi senină:
- N-am fost niciodată la ei şi nici n-o să mă duc, că eu nici nu-s prietenă cu Carmen şi nici Gabi nu mai e de-atunci.
- Nici pe bloc să nu mai aud că te-ai urcat că...
Fata nu mai auzi restul, ieşise şi dăduse deja iama între pîrîcioşii ăia mici, care se împrăştiară repede care-ncotro, cu toate că îi fugărise mai mult pentru că ei se aşteptaseră s-o facă şi nu putea să-i lase să creadă că se înmuiase, sau că fusese pedepsită în vreun fel.
Nu aflase ce se întîmplase mai departe între adulţi, dar ceva se întîmplase cu certitudine, pentru că nici Gabi nu mai avu voie să se apropie de fata domnului Micloş şi cu atît mai puţin de apartamentul lor, interdicţie inutilă pentru că chiar dacă la vîrsta aceea fragedă nu pricepuse pe deplin gestul perversului ştia că un adult normal n-ar face aşa ceva, de aceea l-a ocolit ani de zile şi nici el nu s-a mai apropiat vreodată de ea.