miercuri, 7 iulie 2010

"Turneul" - Continuare

În faţa căminului, făcură cunoştinţă cu  doi flăcăi localnici: unul avea cheile, celălalt ştia să umble la staţie. Părea că totul merge bine, intrară în clădirea întunecoasă şi-ncepură degrabă să facă probe de microfon: doi, şase, probă!  Microfonul ţiuia, hîrîia; urmară obişnuitele ciocănituri în el, nenumăraţi "doi-şase, probă", pînă cînd specialistul şi artiştii înişi, se declarară mulţumiţi.

Cu toate semnele bune, în cămin îşi făcu apariţia un personaj despre care înţeleseseră din privirea celorlaţi doi localnici, că e ori retardatul satului, ori bătăuşul. Se dovedi a fi atît retardatul cît şi bătăuşul, pentru că începu de îndată să caute sămînţă de scandal, înfigîndu-şi umărul în cel al lui Iordache, care fiind cam cît un picior de-al huliganului, nu părea dornic de o confruntare fizică. Foarte hotărît să nu se lase fără să dea măcar un pumn, huliganul luă un scaun, mugi ca un taur înfuriat şi-l izbi în singura fereastră întreagă, apoi se îndreptă spre Dinu, ce cîntarea cam 45 de kile cu hainele ude.

Dinu se albise la faţă, sigur fiind că n-apucă să susţină primul concert din viaţa lui. În aceste condiţii, fata se simţi datoare să intervină, iar bătăuşul parcă atît aşteptase. Se grozăvise primitiv ca un om al cavernelor, doar ca s-o impresioneze pe ea, orăşancă, străină de loc şi de reputaţia lui, reputaţie care-l impiedica să se "afle-n vorbă" cu vreuna dintre fetele satului. Fata ştia instinctiv şi nu greşise niciodată, că genul acesta de oameni sunt foarte uşor de manipulat şi sfîrşeau prin a-i ciuguli din palmă. La ea în oraş, mai avea doi-trei "protectori", care începuseră prin a căuta scandal şi ajunseseră să o numească "soră", jurînd că oricine s-ar lega de ea, v-a sfîrşi în chinuri groaznice. Aşa se întîmplă şi cu cocoşul satului, care pe lîngă că se calmase evident, se arăta foarte dornic să se ocupe de eventualii fani mai înflăcăraţi.

Însă, fanii se lăsau aşteptaţi... Abia după mai bine de jumătate de oră de cînd ar fi trebuit să înceapă, apărură timide trei fete ţinîndu-se de braţ, aşezîndu-se pe scaune şi şuşotind între ele.
"Mai aşteptăm cîteva minute", zise Iordache în microfon, iar fetele chicotiră cu mîna la gură. Mai apărură după zece minute încă două fete, apoi trei băieţi, iar Dinu îi şopti lui Iordache: "gata mă, nu mai vine nimeni, hai să le dăm nişte muzică ţărănoilor ăstora".

- Bună searaaaa, zise Iordache la microfon. Am venit special pentru voi şi vrem să vă oferim o seară de neuitat, începem spectacolul cu Dinu la chitară şi Lidia la voce; ei vor interpretata melodia "Odată am ucis o vrabie".
Dinu şi Lidia urcară pe scenă şi urmă o pauză stînjenitoare, în care cei doi aşteptau oarece aplauze care nu veneau, însă Iordache intuise momentul psihologic şi strigă: Aplauze pentru Lidia şi Dinuuuuu!
Fetele clămpăniră anemic din palme, cei doi înţeleseseră că trebuie să se mulţumească deocamdată cu atît. Dinu pişcă chitara, fata îşi drese vocea cu aere de star internaţional, îşi aţinti privirea undeva în tavan şi cîntară leşinătura aia de cîntec. Spectatorii îi priveau cu un soi de plictiseală, parcă şi puţin dezgust, după care catadicsiră să aplaude din politeţe preţ de cîteva secunde, maxim cinci.

- Hai fraţilor, să ne încălzim puţin, strigă iar Iordache, care în culise se încălzise deja şi îşi alungase orice urmă de trac cu nişte vin de casă, adus de "tehnicianul" căminului.
- Urmează o binecunoscută piesă... Lăsă propoziţia în aer pentru efect, zdrăngăni din chitară şi răcni: În codrul veeeerde, nu se mai pieeeeerde, nu se mai veeede, urmă de cal...

 Adevărul e că lăsase momentul de suspans pentru că nu ştia cum se cheamă piesa, dar se descurcase bine, Dinu îl însoţi cu vocea şi chitara lui, asistenţa dădea oarece semne de bunăvoinţă, cu toate că stăteau la fel de cuminţi pe scaune. Frenetismul pe care scontaseră artiştii noştri părea tot mai îndepărtat, dacă nu chiar imposibil, dar ei graţie vinului de casă reuşiseră să treacă elegant peste acest mic impediment.
În fond, toţi marii artişti îşi începuseră cariera pe arene de fotbal prin cătunele patriei şi prin cămine culturale unde spectatorii erau niţte ţărani care n-aveam habar ce înseamnă muzica şi arta în general.
Problema era că mai ştiau doar Andri Popa pe de rost şi pînă la capăt, iar pentru că promiseseră două ore de divertisment de calitate, hotărîră să impovizeze o scenetă de teatru. O idee proastă de altfel, pentru că ceea ce reuşiseră cu "Amintire cu haiduci", se duse dracului cu scălîmbăielile care crezuseră ei că vor face spectatorii să crape de atîta rîs.

Două dintre fete se ridicară să plece, moment în care pe Iordache îl cuprinsese disperarea şi le imporă de pe scenă să rămînă pentru că urmează ceva deosebit, extraordinar şi că n-o să le pară rău. Huliganul dădu să se posteze în uşă, semn că pe-acolo nu se iese, fetele se aşezară repede la locuri, iar Dinu şi Iordache încercară să şteargă proasta impresie lăsată de improvizaţie, răcnind din toţi bojocii: Cine trece valea seacăăăăăă, cu hangeru' fără teacăăăăă... Fata bătea ritmul în culise într-un scaun cu fundul spart, roşie de înflăcărare şi de vin.

Îi aplaudară mai energic simţind parcă iminenţa sfîrşitului, dar neîndrăznind să mai arate vreo intenţie de evadare, aşa că rămăsesră pe scaune cerînd din priviri încuviinţarea zdrahonului să poată ieşi. Acesta se consultă cu Iordache, care cu regret îi făcu semn cu mîna să elibereze ostatecii, ce se buluciră spre uşă afară deîndată, de teamă ca nu cumva să le mai vină idei artiştilor.

- Lasă că dau eu o ladă de bere pentru sora mea, zise huliganul, văzînd dezamăgirea fetei.
- Măi, chiar acum cînd parcă mergea bine, se fandosi fata, cînd ne încălzisem şi noi, acum eram gata de show, mai zise ea tristă.
- Dă-i mă dracului, că-i bat io diseară la discotecă de se cacă pe ei, mugi golanul, luînd-o protector după umeri.

Îşi adunară tăcuţi instrumentele şi porniră spre cîrciuma satului unde îşi înecară necazul cu cîteva păhărele de lichior, că altceva n-aveau. Totuşi golanul se ţinu de cuvînt şi făcu rost, Dumnezeu ştie prin ce metode, de lada de bere promisă, cu care s-au dus lîngă o pădurice, să-şi plîngă eşecul în natură alături de un cal şi-o iapă, aflaţi întîmplător la păscut. Aflară că iapa se numeşte Stela, iar golanul insistă ca fata să o călărească asemeni unei amazoane. Fata se codi şi se împotrivi din răsputeri, dar se trezi cocoţată pe spinarea goală a Stelei, înlemnită de frică.

Golanul părea schimbător din fire şi ea ştia că proaspăta lor prietenie e fragilă şi mai ştia că trebuie să-i facă pe plac, dacă voiau să se întoarcă teferi acasă. Stătu cîteva minute bune pe spinarea iepei, ce rumega fără să aibă habar de spaimele ei, apoi cu cel mai drăgălaş zîmbet şi cea mai maternă privire de care era în stare, rugă golanul s-o dea jos. Acesta o privi şi evaluă momentul. Ezita, dar o a doua rugăminte îl induioşă; dădu fata jos, regretînd că se făcuse frate cu ea şi n-o luase pe sus de la început.
Ceilaţi simţiră şi ei pericolul şi hotărîră că e timpul să se întoarcă acasă, sub pretextul ca au de repetat pentru un alt concert la ei în oraş şi porniră spre gară, unde prinseră ultimul personal de seară.
Tăcuţi, obosiţi şi toropiţi de băutură, moţăiră pînă în oraş.
- Data viitoare luăm nişte gărzi cu noi, se trezi Dinu.
- Ce gărzi mă?
- Gărzi de corp.
Îi priviră corpul firav şi consimţiră.
- O să vorbesc eu cu nişte luptători zise Iordache gînditor, imaginîndu-se înconjurat de gorile printre sute de golani neputincioşi la viitoarele concerte.

Nu ştiau încă, dar aveau totuşi o bănuială... aceea că dăduseră prima, dar şi ultima reprezentaţie cu public. De cîntat, au mai cîntat în beci la Doru Răcăşan şi ocazional de Crăciun sub ferestrele cunoscuţilor.

luni, 5 iulie 2010

"Turneul"

Dinu avea o chitară la care zdrăngăneau împreună, ea pe singurul acord pe care-l ştia, partea de început de la "odată am ucis o vrabie", o lălăială sumbră de la Cenaclul Flacăra, pe care o interpretau pe două voci ori de cîte ori gustau din vişinata Gabrielei.

Gabriela ar fi cîntat cu ei dacă n-ar fi fost afonă ca un galoş, aşa că se mulţumea să se bălăngăne plină de emoţie, pînă ultima vibraţie a corzilor şi efect vocal se stingeau . Uneori mai scăpa cîte-o lacrimă, semn al unei suferinţe adînci neştiute de nimeni, oftînd din greu, lăsînd să se-nţeleagă că deţine secretul vreunui amor neîmpărtăşit.

După o vreme li s-a alăturat un alt chitarist, Iordache, care făcuse chiar şi Şcoala Populară de Artă. De aici pînă la ideea de a face o trupă, n-a fost decît o zdrăngăneală scurtă şi-au şi hotărît că nu e cazul să piardă vremea cu repetiţii, pentru că o ţară întreagă, dacă nu chiar o lume , îi aştepta cu urechile ciulite, inimile deschise şi pixuri pregătite pentru autografe direct pe ţîţele fanelor dezlănţuite.

Iordache avea o amică de la ţară care le-a sugerat satul şi căminul cultural aferent drept rampă de lansare în lumea bună a muzicii şi divertismentului, iar pentru că erau totuţi destul de conştienţi că ştiu de la cap la coadă doar două piese mari şi late, au decis că restul trebuie improvizat pe drum.

Amica se oferise să-i cazeze, la mîncare s-a cam codit, pentru că nu era sigură că maică-sa va fi la fel de încrezătoare în viitorul plin de bani al trupei şi însoţitorilor ei. Aşa a şi fost... Odată ajunşi cu autobusul de navetişti printre saci de cartofi şi găini nevîndute, mama amicei i-a primit cam rece, dacă nu chiar cu bombăneli, i-a cazat pe toţi la grămadă într-o cameră din casa bună şi i-a lăsat în plata lui Dumnezeu, făcîndu-se că n-aude ceea ce părea a fi ghiorăitură jalnică de maţe goale şi flămînde.

Trupa a decis să treacă cu eleganţă peste acest comportament nedemn din partea gazdei, considerînd că marii artişti, chiar dacă în devenire, au fost nevoiţi săă treacă prin tot felul de privaţiuni pînă la glorie, iar gloria era iminentă. Erau siguri că odată ce cîntau în faţa sătenilor din Miersig, li se deschideau toate porţile showbizz-ului şi că-n curînd vor concerta pe stadioane, la concurenţă cu Cenaclul Flacară.

Repetiţia se desfăşură în condiţii specifice, respectiv cu multă băutură amestecată şi se termină într-un cor de sforăituri, ce nu respecta nici o regulă muzicală. Dimineaţa, suportară stoici o mahmureală crîncenă, dureri de cap şi sensibilitate la lumina, de aceea stoarseră ultimele pahare de prin sticlele răvăşite prin cameră, conform înţeleptei zicale populare "cui pe cui se scoate" şi reluară zdrăngăneala, cuprinşi de iminenţa şi emoţiile evenimentului ce urma.

Marele concert urma să aibă loc în satul vecin, pentru că la Căminul Cultural din satul amicei, se ţineau pe rînd: un parastats şi-o nuntă. N-au văzut în asta nici o piedică, doar că aveau nevoie de un mijloc de transport, iar amica îndatoritoare, l-a găsit pe baciu Flore, care avea drum cu căruţa fix spre scena vieţii lor.

S-au încărcat în căruţă, au pişcat corzile şi-au pornit peste arătură. De fiecare dată cînd treceau peste o brazdă mai mocirloasă, vocile cădeau, ca să răsară iar falnice, sonore, spre umanitate. Umanitatea, compusă din baciu Flore şi calul lui, nu părea impresionată foarte tare, ba parcă văzuseră la moş nişte rînjete batjocoritoare, iar la un moment dat, se pare că scapase printre dinţii galbeni un "prostalăi de la oraş".

Dădu bice calului, ăla se trezi şi-o luă la goană. Bucăţi mari de noroi aruncate de roţi, se năpustiră neprietenoase spre artiştii îngroziţi că-ţi murdăresc hainele de scenă, adică blugii cei mai buni, luaţi pe sub mînă de la bişniţari, sau cumpăraţi din shop cu banii trimişi de neamurile din străinătate.

Li se cam luase de baciu Flore, iar fata luă fără să se gîndească prea mult, o bucată de noroi cleios şi i-o repezi bătrînului odios în ceafă. Acesta se întoarse, dar ea se uita în altă parte. Fără nici o dovadă, dar suduind meşteşugit, baciu' Flore mînă calul mai departe dornic să scape de "încărcătura" gălăgioasă.
Îi debarcă în faţa Căminului, o casă albă, crăpată de vreme, cu aproape toate geamurile sparte. Se îmbărbătară reciproc, insistînd asupra faptului că nimic nu se obţine fără sacrificii, iar în ziua aceea, asta trebuiau să facă: un sacrificiu pe altarul artei.

Va urma

Album duminical

Azi de dimineaţă am redescoperit cuvintele; spuse, nu scrise şi mi-am dat seama că poate am evoluat în scris, dar am uitat să vorbesc.

M-am întîlnit cu doi vechi amici, unul dintre ei e absolut genial, celălalt e frumos, deci nu e genial, doar inteligent, ceea ce e deja o contradicţie în termeni ( să mă ierte dacă mă citeşte) şi cu toate că am ezitat să mă aşez la masa lor pe o terasă de pe corso, dintr-o sălbăticire progresivă ce a evoluat în ultima vreme, am cedat unui impuls pe care mintea mi l-a dictat şi-am stat cu ei la o cafea.

A trebuit să-mi trezesc creierul, pentru că în preajma lui Cezar, nu poţi sta cu un creier inert, cu o minte bleagă, sau să mimezi sub o mască sau alta, că înţelegi. Cu toate că am trecut printr-un întreg proces de recunoaştere, de revenire, de dezmeticire, de eliberare de teamă şi de toate angoasele de care sufăr, am putut asista la un regal, acela al limbajului elevat, al analizei, al filozofiei de cafenea şi mi-am adus aminte cum e să vorbeşti, cum e să comunici  altfel decît la modul expeditiv, practic.

Încet, încet, soarele a ajuns la fotoliul pe care stăteam; m-a încălzit aşa cum m-au încălzit cuvintele, ideile, contradiţiile şi credinţele pe care le-am împărţit într-o oră şi jumătate. Apoi m-am dus la piaţă, să nu se închidă.

Am îmbinat pragmatismul mult hulit cu idealismul şi-am cumpărat zarzavat.

Zîmbind.