vineri, 2 iulie 2010

Iubire şi minciuni necesare

Două întrebări idioate mi-au guvernat copilăria: Pe care iubeşti mai mult, pe mami sau pe tati? şi Ce vrei să te faci cînd vei fi mare?

Prima întrebare mi se punea foarte des cu ambii părinţi de faţă şi de fiecare dată regretam că nu sunt suficient de mare, de independentă ca să-i pot da un cap în gura celui ce întrebase. Cînd însă eram interogată de faţă doar cu unul dintre părinţi, era mai simplu; diplomaţia am prins-o din zbor, din necesitate şi instinct de supravieţuire.
                                          Foto: Bogdan Stanciu
Unii idioţi, nu se mulţumeau cu răspunsul diplomatic şi insistau să fiu sinceră, de parcă de sinceritatea mea ar fi depins evoluţia întregii omeniri şi cu cît mă chinuiau mai mult, cu atît lor li se garanta fericirea eternă, somnul liniştit şi viaţa îmbelşugată şi atunci mă uitam rugătoare de la mama la tata şi invers, implorînd din priviri să mă salveze, dar ei aşteptau la fel de curioşi răspunsul meu SINCER!

Am adaptat de-a lungul anilor variante la întrebarea cu ce vreau eu să devin cînd "mă fac mare". Prima dată cînd ţin eu minte să fi încercat să răspund că vreau să devin cîntă... mama a zis apăsat în locul meu, cum că aş vrea tare mult să devin inginer constructor, deşi la vremea aceea habar n-aveam ce înseamnă inginer. O privisem cu gura căscată; aş fi înţeles să-şi fi dorit să devin medic, profesoară sau farmacistă, da' oare ce-i venise să mă vrea inginer??

Eu încă sper că vreun curios să afle pe cine iubeşte cel mai tare un copil, să-şi ia un cap în gură. Cum e puţin probabil să-l dea un copil, sper s-o facă tatăl sau mama lui. Şi aşa mă voi simţi eu răzbunată, eu şi poate milioane de copii cu care am trăit experienţa primei minciuni necesare din viaţă.

Mircea, sau cum poate distruge erecţia o amiciţie

                                             Foto: Bogdan Stanciu

Mircea stătea la doi şi semăna mult cu mă-sa: mic, bîlbîit, bălos la colţurile gurii şi prost ca noaptea. Cînd a împlinit 16 ani, părinţii au hotărît că evenimentul este atît de important pentru omenire încît, trebuie sărbătorit cu abundenţă de cărnuri de care "făcea rost" mereu capul familiei, merceolog pe la Alimentaţie publică, cu Cico şi lichior Primula.
Au invitat toată junimea blocului, cu vîrsta între 14 şi 18 ani, plus nişte rubedenii de-ale lor de la ţară ce veniseră însoţiţi de miros de grajd şi spray-uri Denim, cadou pentru sărbătorit.
Mircea, în culmea fericirii, făcea pe Dj-ul la magnetofonul Majak, cu care se fălise afară preţ de doi ani şi pe care abia acum avea ocazia să-l arate celor ce nu crezuseră că-l are. La Mircea în casă nu fusese niciunul dintre prietenii lui şi nici vecinii mai îndrăzneţi n-au trecut vreodată mai departe de bucătărie, afară de domnul Costa, instalatorul şi unicul amic al familiei.
Mama lui Mircea căra tăvi cu şniţele de-un deget de groase, nebătute, semn de prosperitate, în vremuri în care statul la cozi făcea parte din viaţa zilnică. Făcuse şi chiftele pe care le aranjase pe platouri ornate cu roşii şi telemea şi frunze de salată verde, prăjituri şi sărăţele.
Fiu-său rînjea, bîţîindu-se  pe Boney'M, încercînd să antreneze puştimea aşezată timid pe lîngă pereţi, pe scaunele îmbrăcate în huse prinse cu fundiţe şi pe canapeaua deasupra căreia nişte cerbi se adăpau pe-un peretar gros, prins din loc în loc cu cuiţe.
Abia după cîte-un păhărel de lichior şi cedînd invitaţiilor repetate, se ridicară la dans, bălăngănindu-şi mîinile pe lîngă corp, fiecare încercînd să se uite oriunde altundeva decît la cel din faţa lui, mai cu seamă că mama lui Mircea stătea curioasă şi rînjea în cadrul uşii, privindu-şi odorul suspect de roşu la faţă.
După încă un păhărel cu lichior, Mircea decise că e cazul să pună un blues şi o invită pe Mariana la dans. Ea se ridică fără chef de pe canapea, zicîndu-şi în sinea ei că un dans cu aschimodia n-o s-o omoare. Îi puse mîinile pe umeri, el pe mijlocul ei şi începură să se clatine dintr-o parte în alta.
El o privea fix, cu rînjetul ăla bălos pe faţă, ea se uita pe pereţi şi-şi dorea ca melodia să se termine cît mai repede. Mircea o trase mai aproape şi-şi lipi coapsele de ale ei, ea îi înfipse coatele deasupra umerilor să-l ţină la distanţă,  moment în care îi simţi erecţia pe burtă. Îl impinse, dar el rînjea mai departe, iar rînjetul lui tîmp spunea: vezi ce am eu aici? Fata se înroşi de furie, de jenă şi-i dădu un brînci ce-l aruncă pe-un scaun şi se refugie în bucătărie, unde se oferi să ajute la spălatul vaselor. Peste cinci minute inventă scuza că are de învăţat şi se duse acasă scîrbită şi şocată.
A doua zi, Mircea stătea singur pe banca din faţa scării, cu un pachet de cărţi de cruce în mînă şi-i zise nevinovat fetei ce ieşea :
- Mari, jucăm?
- Du-te dracului de prost!
- Ce ţi-am făcut mă, eşti nebună?
- Îţi dau două peste ochi de vezi stele verzi. Era furioasă şi acum că nu mai era nimeni prin preajmă, ştia că ea deţine controlul.
- Dacă dai, dau şi eu, se cocoşi Mircea, moment în care un pumn în moalele capului îl lăsă năuc. Scăpă cărţile din mînă, dar n-avu vreme să se dezmeticească: fata îl prinsese de păr şi-l scutura în toate părţile. Cînd îi dădu în sfîrşit drumul, Mircea îngăimă din capul scărilor unde ajunsese din doi paşi:
-Nebuna dracului ce eşti, tîmpită şi proastă!
Din ziua aceea nu şi-au mai vorbit, s-au salutat de ochii lumii, iar ea nu l-a mai privit niciodată altfel decît încruntată şi din toţi anii în care se jucaseră împreună, singura amintire care-i rămăsese fetei  a fost erecţia aia nenorocită.
                                      

miercuri, 30 iunie 2010

La picnicul unde nu s-a mîncat nimic

Furase fiecare de prin frigidere şi cămări ce se găsea: cîrnaţi Trandafir şi Plai plini de zgîrciuri şi Dumnezeu mai ştie ce alte chestii greu de digerat, slănină, ceapă, pîine şi cîţiva căţei de usturoi, cu gîndul să faca un picnic la baraj, loc periculos aflat sub avertizare şi interdicţie "te rup în bătaie dacă aud c-ai fost acolo".
Nimic nu se compară în copilărie cu o interdicţie şi cu cît e mai fermă şi însoţită de ameninţări, cu atît mai tentantă. Faptul că terminau clasa a opta însă, le dădea un sentiment de atotputernicie, la care se adăuga spiritul de rebeliune şi convingerea că sunt cît se poate de stăpîni pe viaţa lor, că părinţii sunt un fel de accesorii demodate ce n-au alt rost şi scop în viaţă decît acela de a-ţi interzice chestii.
Iminenţa despărţirii îi făcuse atît de generoşi încît deciseseră după multe dezbateri aprinse, să-l ia şi pe Lajos zis şi Grasu, dar şi Băşină, trecînd astfel cu graţie peste lungii ani în care emanaţiile gazoase ale acestuia le răscoliseră simţurile şi stomacurile fragede şi sensibile.
E drept că Lajos nu recunoscuse niciodată că ar fi fost autorul genocidului, ba mai mult, se arăta deosebit de indignat uitîndu-se în toate părţile după un vinovat imaginar, dînd dezgustat cu palma pe la nasul propriu: Ioi, ce de pute îi aici! În timpul ăsta, 29 de priviri criminale, pumni strînşi şi ameninţări şoptite scăpate printre dinţi erau aţintite ca la comandă spre ultima bancă unde trona însăşi Împuţiciunea Lui.
Ce, ce? Nu io-am fost, să mor io! Ştia oricum că pînă la pauză, dacă nu-l trădează sfincterul, o să uite toată lumea şi mai ştia şi că fiind printre cei mai mari din clasă, riscul de a o încasa era relativ mic.
Cum spuneam, decizia finală de a-l lua şi pe el la baraj, fusese una controversată şi luată la limită. Argumentele pro erau "de fată" : Lasă-l săracu' să vină şi el, că nu e băiat rău şi poate cine ştie cînd ne mai vedem... Cele împotrivă erau mai tranşante: Ăsta ne mănîncă toată mîncarea şi nu aduce nimic!
Pînă la urmă au hotărît să condiţioneze prezenţa lui cu o majoră contribuţie la masa comună, ceea ce el a acceptat plin de entuziasmul ce-l caracteriza, pentru că niciodată nu ezita să mintă. Şi cu toate că de cele mai multe ori promisiunile lui erau încălcate cu argumente solide "nu mă lasă taică-meu", se trecea cu vederea, pentru că taică-sau îl bătuse o dată în faţa clasei şi a profei de romană, episod de neuitat, după care îl priviră cu un soi de milă amestecat cu satisfacţia că ei n-au părinţi "CHIAR AŞA".
Lajos nu ezitase să profite la maximum, făcînd pe victima şi acceptînd mîngîierile fetelor şi bătăile pe spate ale băieţilor deveniţi brusc protectori şi chiar de indulgenţa profesorilor, cărora li se servea în caz de iminenţă a unui 4: "nu-i daţi, tovarăşaaa, îl bate taică-său de-l omoară". El îşi scremea şi-o lacrimă la nevoie, arătîndu-se înduioşat peste măsură de solidaritatea din jurul lui, dar şi dorind să ilustreze o mică parte din pericolul ce-l păştea acasă.
                                              Foto: Bogdan Stanciu
S-au întîlnit cu toţii chiar la baraj, pentru că fiecare venise pe căi ocolite în caz că vreun cunoscut ar fi fost curios să-i urmărească cu privirea şi la vremea aceea, lumea era mai mică, toţi se cunoşteau între ei, ştiau care copil al cui e, unde stă şi ce-are-n casă. Lajos apăru ultimul, cu mîinile în buzunare.
V-am zis io că n-aduce nimic? Marin era unul dintre cei ce se opuseseră vehement şi nemilos: Dă-l dracului de umflat, să nu vină băşinosul ăla. Ori eu, ori el, ameninţase. Acum era aproape fericit că avusese dreptate şi se uita veninos spre fetele strînse în cîrd de patru, că restul inventaseră tot felul de motive şi rămăseseră să bîrfească în faţa blocurilor.
Lajos îşi lăsase ochii în pămînt şi-şi luase imaginea de victimă, rostind cuvintele magice ce nu-l lăsaseră niciodată la greu:
Era acasă taică-meu şi n-am putut lua nimic. Oftă şi suspină dînd greutate celor spuse, dar chiar cînd crezu că-şi poate savura victoria şi merindele celorlalţi, Marin îl luă la rost:
Taci mă, cîcatule! Mincinosule! N-ai zis că taică-tău e în delegaţie la Focşani şi nu vine pînă sîmbătă? Zi mă, n-ai zis?
Lajos înghiţi în sec şi pînă şi susţinătoarele lui îl copleşiră cu cuvinte ce-l dureau de nu mai putea, adică în locul acela cu care terorizase colegi şi profesori deopotrivă. Tăcuse, pentru că ştia că furtuna se stinge repede şi-i urmă pe pietrişul de pe malul apei, umil ca un căţel şi mormăind minciuni adiacente încropite la repezeală, cum că nu de taică-sau ar fi vrut el să zică, ci de mă-sa.
Încă indignaţi şi-au întins pătura în carouri şi pe ea mîncarea ce se dovedise a fi puţină, de aceea atenţia lor se abătuse de la Lajos, pentru că începuseră să se certe între ei, fiecare subliniind cît de rău îi pare că venise cu scîrţani şi blegi la picnic. În cele din urmă se împărţiseră pe tabere: băieţii adună lemne şi fac focul, fetele şi Lajos curăţă ceapa, pregătesc frigările pentru slănină şi cîrnaţi.
Spiritele se calmaseră, focul se aprinsese repede şi părea că ziua ce începuse prost, se va termina memorabil şi vor rămîne prieteni pînă la moarte, dacă nu chiar şi după. Asta pînă ce descoperiseră că dispăruseră cîrnaţii şi că Lajos tocmai înghiţea ceva pe nemestecate, ca un cîine hămesit, prins la furat ouă din cuibar.
Şi atunci se declanşă iadul: frigări zburară prin aer, ocările şi înjurăturile ţinteau toate stomacul şi gîtul Grasului. Din reflex, negă ca de obicei, dar îşi luă picioarele la spinare şi fugi spre calea ferată, pentru că Marin părea hotărît să-i lipească slănina fierbinte din frigarea ce-o agita în urma lui şi nu s-a oprit decît la o distanţă ce părea sigură şi făcu cu pumnul spre ei. O ploaie de pietre îl convinse repede că era prea aproape şi-şi văzu gîfîind de drum.
Ceilalţi rămaseră să strîngă; le pierise şi pofta de mîncare şi de picnic, dar şi dragostea ce păruse indestructibilă pînă în acea zi. Se întoarseră tăcuţi spre case, fără să le mai pese că ar putea fi văzuţi... Oricum, nu făcuseră nici baie, nici picnic, mîncarea era plină de nisip şi-o lăsaseră acolo, aşa că nu mai conta. Nu se punea ca încălcare de interdicţie, pentru că nu făcuseră nimic, doar se certaseră.

marți, 29 iunie 2010

E mucul o delicatesă cumva?

După exemplul lui Berlusconi, care e casă mare se-nţelege, la CM am văzut o fază în care probabil de emoţie, un tip, probabil antrenor (am aflat între timp, e vorba de antrenorul Germaniei), îşi scobeşte nasul, extrage un muc de-acolo, îl face bilă şi-l bagă-n gură.
Că am mai văzut şi-n trafic şoferi atît de plictisiţi la semafoare încît au simţit nevoia să-şi inspecteze nările, îndesînd degete de toate mărimile, ca mai apoi să studieze cu mult interes materialul obţinut, e ceva ce nu mă mai surprinde şi-atunci de ce n-ar face-o lumea şi la televizor?
Totuşi, ceea ce mă intrigă e că "activitatea" asta mi se pare normală la vîrste fragede, 2-12 ani maxim, hai fie 14, c-am avut un coleg în generală, care considera mucul o delicatesă, cu toate că-i dăduseră tuleiele şi i se schimbase vocea. Mai mult, am impresia c-ar fi fost în stare să-i mănînce şi pe-ai altora, doar că nu s-a gîndit nimeni să-i ofere. N-aş băga mîna-n foc că nu l-am văzut dezlipind muci uscaţi de pe băncile altora, ce se mulţumeau să mănînce doar lipici şi cretă, pe vremea cînd era adînc înrădăcinată credinţa populară cum că de la cretă faci febră şi scapi de şcoală.
Cum nu cred că oamenii-şi mănîncă mucii de foame, poate mă lămureşte şi pe mine cineva de ce o fac, totuşi!

luni, 28 iunie 2010

O lume nebună

Cu fiecare zi ce trece, mi se întăreşte impresia că e plină lumea de nebuni. Azi de pildă, eram pe centru, în zona pietonală şi-am văzut pe o bancă o femeie întinsă pe spate, cu picioarele desfăcute, de parcă invita masculii la o partidă de sex.
M-am gîndit c-o fi beată, dar s-a ridicat, şi-a dat cu gloss pe buze şi s-a întins la loc, în aceeaşi poziţie. După un minut, s-a ridicat iar, a scos gloss-ul din geantă şi-a mimat sex oral, a scuipat şi s-a crăcănat iar. Lumea se uita în trecere, parcă neînţelegînd dacă ceea ce se întîmplă e rezultatul unei minţi bolnave, sau o metodă de a face rost de clienţi.
Dacă era strategie de marketing, nu cred să-i fi mers, mai cu seamă în miezul zilei şi nici malul Crişului nu mai e ce-a fost odată; e curat, îngrijit şi probabil nepotrivit sexului clandestin pe bani. Mi-a rămas imaginea ei în minte şi-mi pare rău că n-am avut un aparat foto la îndemînă, cu toate că înclin să cred că era mai mult "cucu la cap", decît profesionistă de boscheţi.