vineri, 25 iunie 2010

Ceaţă deasă

Se holbă intens la peretele din faţa ei. Peretele însă, care era aici cu cel puţin nouăzeci de ani înaintea ei, rămase nepăsător.
Îşi mută privirea la iconiţa pe sticlă: Iisus măcar o urmărea cu privirea peste tot, ceea ce nu-i convenea întotdeauna, mai ales cînd avea impresia că se uita la ea ba dojenitor, ba critic, ba cu milă.
Întoarse capul, aşa cum făcea căţelul ei cînd se ştia vinovat de vreun furtişag mărunt şi bombăni: vă doare-n cur pe toţi; adică pe perete şi pe icoană.
Ca noroc, îi sună telefonul. Auzi o voce de bărbat, severă: Cu cine vorbesc? Ea rămase perplexă cîteva secunde şi-ntrebă: Da' dumneavoastră cine sunteţi? Domnul ezită şi mai întrebă o dată cu cine vorbeşte. Pe ea o umflă rîsul, amintindu-şi de un bătrîn de la ţară, sunînd din gară pe vremea telefonului cu fise: Haloooooooooo, cine-i acolo? Acasă-i mămica şi tăticu'?
Alo, se auzi iar şi ea-şi pierdu răbdarea: Domnule, de ce mă sunaţi dacă nu ştiţi cine sunt?
Mă scuzaţi, se trezi omul în sfîrşit şi închise.
Uşor amuzată, îşi reluă activitatea de dinainte, respectiv holbatul la pereţii ăia insensibili, nemişcaţi şi reci. Lasă că vă arăt eu vouă, gîndi ea jubilînd: Vă zugrăvesc măăăăăăăăăăăă, vă zugrăvesc! Da' înainte vă dau cu şmirghel! Şi să vedem cine rîde mai tare, eu sau voi?
Parcă, parcă, peretele se schimbă la culoare, din portocaliu, se făcu mai spre alb, aşa... Mulţumită, îşi luă poşeta şi ieşi: Nici cu pereţii nu te mai poţi înţelege!

joi, 24 iunie 2010

Ea

                                           Foto: Bogdan Stanciu

Observase de ceva timp că-şi începe fiecare zi cu oarecare silă, cu toate că momentul cafelei rămînea nealterat şi poate cea mai plăcută activitate a zilei pe care şi-o petrecea aşteptînd doar, să treacă.
Cu toate astea, realiză că fiecare zi ce trece, trece din viaţa ei, zile unice, ce nu se vor mai întoarce.Se săturase, iar stresul adunat şi oboseala psihică, o transformaseră într-o fiinţă schimbătoare care trecea de la o stare la alta, lăsînd pe toţi din jurul său să presupună lucruri.
Ajunsese să privească mai mult cerul şi norii, să asculte păsări pe care parcă nu le auzise pînă acum, parcă descoperind o nouă lume şi căutîndu-şi loc şi protecţie în ea. I se spusese în mai multe rînduri: Tu nu ai nevoie de protecţia nimănui!
Ea zîmbise de fiecare dată şi se minţise cu aceleaşi cuvinte, ca mai apoi să-şi plîngă din nou de milă, vulnerabilă şi fragilă. Toate stările astea se alternaseră prea multă vreme, atît de multă încît i se păruse că nu mai poate trăi normal. I se făcu dor de o singură zi fără griji, de o singură clipă fără gînduri.
Cu toate astea, pînă şi acest gînd de libertate îi treziră un potop de fantasme, ce se înghesuiră să-şi facă loc în mintea ei, lăsînd-o năucă, sufocată de vise.
Zîmbise, ce era să facă!?

duminică, 20 iunie 2010

Elvis

Nimic nu-l poate egala, noi putem doar sa-l imitam.
Cît din el eşti tu? Cît din el sunt eu?
Cît din ce-am visat s-a împlinit? Cît din Elvis e visător şi cît din tine visează ca el?