sâmbătă, 19 iunie 2010

Nota opt


                                           Foto: Bogdan Stanciu


- Stai jos, ai nota opt! Învăţătoarea o privi nemulţumită, iar fata evaluă rapid proporţiile catastrofei. Alungă gîndul ce-o bîntuia din ce în ce mai des,  cum că aritmetica şi cu ea nu se prea potrivesc şi căută febril o cale de salvare. Găsi repede soluţia:
- Tovarăşa, da' io nu vreau să primesc notă!
Învăţătoarea o privi perplexă şi-o întrebă:
- Cum adică nu vrei? Aici nu e după cum vrei tu şi nu ne tîrguim.Adă carnetul!
Fata intră în panică...
- Nu v-am spus că eu nu vreau să primesc notă? Că de exemplu dacă vrea Gabi să-mi dea ceva şi mie nu-mi trebuie, nu iau şi gata, argumentă ea. Nu vreau nota, n-o primesc!
- Îţi mai spun o dată, se încruntă învăţătoarea, îmi dai carnetul de elev şi-am încheiat discuţia.
Fata începu să plîngă, deşi se căznise din răsputeri să se abţină, dar această tragedie nemaivăzută o învinse, colegii începuseră să chicotească, cu toate privirile ei veninoase împărţite în toate direcţiile.
Resemnată, dădu carnetul, învăţătoarea îi trecu nota, iar fata îşi puse capul pe bancă smiorcăindu-se şi nu-şi mai ridică privirea pînă sună de ieşire.
Îşi luă ghiozdanul şi ieşi prima pe uşă, iar pînă acasă, făcu tot felul de planuri şi scenarii unul mai lacrimogen ca celălalt, menite să înmoaie inima mamei şi s-o ferească pe ea de pedeapsă.
Mama o aştepta în bucătărie, iar fata se aşeză pe scăunelul roşu de lîngă aragaz şi rămase tăcută cu privirea-n jos.
- Ia zi, ce notă ai primit?
Fata oftă şi nu răspunse.
- Cu tine vorbesc, zise mama,  ridicînd sprînceana. Hai, că ştii că eu am urechi peste tot şi ştiu deja, dar aştept să-mi spui tu. Ei?
Îşi ridică ochii şi-o privi neîncrezătoare pe mama. "Cum a şi auzit oare?Cum adică... urechi peste tot?"
Fata îşi aminti dintr-o dată de ochiul de la ceafă pe care mama pretindea că-l are , cu toate că ea nu reuşise să-l dibuiască nici pînă acum, deşi o dată, sub pretextul că o piaptănă, îi răvăşise mamei părul de la ceafă, fără însă să găsească ochiul suplimentar, acela care vede tot-tot ce se întîmplă în spatele ei.
Pusă în faţa acestor  grozăvii şi gîndindu-se că ar fi cumva posibil ca mama ei să fi aflat deja -  nu se ştie prin ce minune, că nici măcar telefon nu aveau, fata se hotărî să mărturisească tragedia ce i s-a întîmplat:
- Am primit nota opt, dar să ştii că eu n-am vrut, am şi plîns că nu-l vreau, dar tot mi l-a daaaaaaaat.

O vreme, n-a putut înţelege cum poate cineva să-ţi dea ceva, iar tu să fii obligat să iei cu toată împotrivirea ta, dar îşi dădu seama că ceva s-a schimbat şi parcă viaţa ei nu mai era atît de simplă.
Înţelesese că se pot întîmpla lucruri care nu au nici o legătură cu voinţa ei. Gîndul acesta părea mai greu decît orice pedeapsă, pentru că în ziua aceea, primise prima ei lecţie de viaţă.

joi, 17 iunie 2010

Mi s-a întors norocu'

Cum bine sugerează şi titlul, norocul meu s-a întors azi, sper că definitiv, irevocabil şi imperturbabil .
După ce m-am baricadat în casă în scop de tras aghioase de frumuseţe, lene şi stat noaptea bufniţă pe net, aud o bubuitură, o frînă teribilă. Aştept cîteva momente să-mi bată cineva la uşă, să-mi spună că  maşina pe care o iubesc nefiresc de mult, e praf.
Cînd tensiunea a atins cote de avarie şi bănuind că pînă să mă anunţe cineva, trebuie musai să-şi dea cu părerea la faţa locului în stil pur romanesc, am decis să ies neanunţată.
La poartă, inima a început s-o ia razna şi să bată invers. Am mai făcut doi paşi şi sîngele mi s-a dus tot în picioare, a stat acolo oleacă lăsîndu-mi creierul pe uscat, apoi a pornit iar în sus, de era să-mi iasă pe urechi. Pe spaţiul verde, un Sandero d-ala jucăuş din reclamă era proptit în stîlp cu spatele praf şi părînd înfipt în   Neagra mea, peste drum o camionetă de la Fan Curier buşită-n faţă şi un Seat belit pe-o parte, parcat regulamentar.
Observ în două secunde că nimeni n-a păţit nimic deşi nici nu mi-a trecut prin cap să verific, dat fiind că participanţii la eveniment păreau vioi şi căcaţi pe ei de grija permiselor, m-am îndreptat cu bîţîieli şi tremurături de Neagra mea. Pînă am ocolit Sandero ăla, mi s-a părut c-a trecut un an. De căsnicie, deci nu oricum, să ne-nţelegem.
Am ajuns în unghiul din care am putut constata că între cele două maşini era un spaţiu de cel mult doi centimetri, moment în care toţi gură cască s-au grăbit să-mi adune falca de pe jos. Îmi căzuse de uimire, bucurie, bine că n-a călcat nimeni pe ea.
M-am întors să-mi iau cheia, am tras-o pe Neagra mai în faţă, să fiu sigură că nimic n-o mai poate atinge şi-am intrat în curte tremurînd de emoţie, fericire şi dragoste neţărmurită, dar şi cu gîndul ce încolţea ca un lujer de floare în creieraşul meu neobosit şi plin de idei: Mi s-a întors norocul, pentru că în mod normal, eu trebuia neapărat să fiu o victimă : Fan Curieru' ăla ar fi intrat în Neagra, iar Sandero-ul a fost pavăza mea protectoare!
De aici pînă la convingerea că norocul s-a-nfrăţit cu mine pe vecie, a lipsit doar o nano-secundă. Încă mai stau cu ochii beliţi, anticipînd cîştiguri fabuloase la loto şi excursii de vis în Bora Bora, de aceea care îndrăzneşte să mă scuture şi să mă trezească la realitatea plină de datorii şi căcat, îi promit o bătaie cu biciul. Şi nu, n-am să fiu îmbrăcată-n piele!

marți, 15 iunie 2010

Lenuţa, moartea pasiunii

Sîmbătă au fost 2 catralioane de grade, soarele arunca cu flăcări şi nici o fiinţă bipedă normală la cap, nu s-a încumetat să-şi găsească treabă pe-afară, înafară de doamna Lenuţa, mama patroanei firmei de jaluzele de la stradă, care are şi ea grădină în spatele casei, pe care o lucrează Lenuţa mai sus pomenită, de regulă în costum de baie.
Doamna în cauză are 74 de toamne, că mă gîndesc că după 50, nu mai măsori în primăveri ci-n toamne şi dacă te ţine ăl de sus, în ierni, iar cei pe care-i uită moartea, în ierni polare.
Iată că Lenuţa, plivea buruieni inexistente într-un deux piece fost portocaliu, acum decolorat de la frecat prin ştrandul din Ioşia care e gratis pentru pensionari, mai puţin sîmbăta şi duminica şi cum Lenuţa nu poate pierde nici măcar o zi de stat cu curu'n sus la soare, s-a gîndit să-mi ofere priveliştea pieilor ei atîrnînde, a varicelor umflate şi a ţîţelor lăsate.
Mi-a oferit o călătorie gratis în viitor, ca să-mi fac o idee de cum am să arăt eu la 74 de ani, ceea ce n-a fost tocmai ce-mi doream într-o zi de sîmbătă.
Totuşi, i-am fost recunoscătoare că n-a murit pe cărare unde şi-a întins un fel de pernă din paie şi zăcea pe-o parte cu o mînă sub cap, de eram gata să sun la salvare.
Şi mai sunt recunoscătoare că fie-sa a prins-o într-o zi făcînd topless şi-a boscorodit-o pînă şi-a băgat "langoşele" înapoi în sutien.
Aceea a fost o zi care m-a marcat ireversibil care nu s-a mai repetat din fericire şi sper, spre sănătatea mea mentală să nici nu se mai repete cît oi trăi eu, sau Lenuţa.