vineri, 4 iunie 2010

O palmă

Stătea pe marginea şanţului pe iarba moale şi se uita spre colţul străduţei. Nu trecea nimeni, de parcă toată lumea din sat murise. Îşi studie cu interes julitura din genunchi care prinsese crustă ce se crăpa ori de cîte ori alerga şi jupui uşor coaja neagră de pe margini.

Mai aruncă o privire spre colţ şi-l văzu. El era, unchiul ei preferat; avea acelaşi mers legănat ca al mamei ei. Se ridică brusc şi-o rupse la fugă spre el. Cu fiecare pas creştea bucuria în ea, iar cînd ajunse în faţa lui, îl cuprinse cu amîndouî mîinile pe după mijloc. El îi ciufuli bretonul cum făcea de fiecare dată şi se miră, tot ca de fiecare dată şi ca toţi ceilalţi unchi şi mătuşi, cît de mare crescuse. Îi sărută obrajii roşii şi-o lăsă să alerge în casă să dea vestea bunicii, ca mai apoi să se întoarcă şi să-l ia de mînă toată un zîmbet, lăsînd impresia că-l adusese ea tocmai de la Hunedoara.
Bunica ieşise în poartă şi avea deja lacrimi în ochi, pentru că el era era băiatul ei cel mai mic şi-l vedea doar o dată pe an.

Fata ţopăia pe lîngă ei:
-Unchiu' vrei să-ţi arăt ce ştiu?
-Mai tîrziu, zise el intrînd în casă, ţinîndu-şi mama pe după umeri.
-Unchiu', ştiu să fac podu' de sus, vrei să vezi? Şi roata ţiganului, adăugă ea, căutînd din priviri un loc suficient de liber în bucătărie, pentru demonstraţii.
-Du-te şi adună-ţi bagajul, că vine mă-ta după tine să te ducă acasă, se răsti bunica.
-Nu vreau să mă duc acasă. Unchiu' îi zici tu la mami să mă mai lase? Îi zici? Hai te roooooog.
Unchiul nu zise nimic, îi zîmbi doar, zîmbet pe care ea-l luă ca pe-un răspuns afirmativ.
-Vii afară să-ţi arat cum mă joc? insistă ea.
-Acuma stau de vorbă cu bunica, răspunse el şi avea tonul acela cu care vorbeşti cu copiii mici, n-am mai văzut-o de mult.
-Da' nici pe mine nu m-ai văzut demult!

Oare ce-are el de vorbit cu bunica? Ea e tăcută şi parcă abia aşteaptă uneori să ieşi din casă s-o laşi în pace, gîndi ea aşezîndu-se pe treptele din faţa casei. Se trezi bombănind: Aşa-s toţi oamenii mari, îţi spun c-ai crescut şi apoi nu te mai bagă-n seamă. De parcă aş avea altă treabă  decît să cresc.
-Cu cine vorbeşti acolo fată? strigă bunica din casă.
-Cu nimeni, răspunse ea şi bombăni mai departe: De parcă n-am voie să vorbesc singură.
                                Foto: Bogdan Stanciu

Intră înapoi şi-i zise cu reproş unchiului:
-Să ştii că bunicu' de la Mădăras s-ar fi uitat cum fac roata ţiganului.
Spera ca un strop de gelozie să-l facă mai atent, dar nu-i reuşi stratagema. Ieşi la poartă iar şi-şi văzu mama venind. Alergă spre ea, mama îi zîmbi şi-o întrebă dacă-i fusese dor. Îi fusese, dar nu foarte tare, îi plăcea aici pentru că era liberă şi pădurea aproape.

O informă de venirea unchiului şi că ea tare ar mai vrea să rămînă încă o săptămînă. Urmară rugăminţi şi refuzuri pînă în casă, unde fata îi dădu mamei o pauză de îmbrăţişat, pupat frate şi bunică, după care începu iar:
- Mami mă mai laaaaşi? Hai te roooooooog, numa' o săptămînă, cît stă şi unchiu, hai te rooooooog.

Nu văzu palma venind, o simţi doar şi-o auzi în acelaşi timp. capul îi zburase într-o parte şi rămase ca paralizată, cu o mînă pe obrazul lovit, cu gura deschisă de uimire că fusese pleznită de faţă cu unchiul.
Umilinţa şi ruşinea o cuprinseră, se făcu şi mai mică decît era şi n-ar mai fi rămas acolo nici o secundă. Pînă să plece, nu mai scoase nici un cuvînt şi stătuse pe treptele de-afară, tăcută şi tristă.

Pe drum, mama o apucase de mînă, ea şi-o smucise, mama o apucă din nou nervoasă, iar fata-şi lăsase palma inertă ca nu cumva să-i simtă vreo urmă de strînsoare. Te urăsc, te urăsc! ţipa în gînd.

-Tu ştii că te iubesc... zise mama, începînd acelaşi refren pe care i-l servea de fiecare dată după bătaie.
Se smuci iar din mîna ei şi  lacrimile pe care şi le oprise cu mare efort pînă acum îi ţîşniră din ochii căprui:
-Ba nu mă iubeşti, ca dacă m-ai iubi nu m-ai bate. Din toată lumea asta nu mă iubeşte nimeni, numa' bunicu', el e singurul care mă iubeşte şi nu m-ar bate nici dacă i-aş da foc la casă, nici într-un miliard de catralioane de ani nu m-ar bate!

Hohotea cu gîndul la bunicul ei care-o ţinea în braţe şi-o alinta şi-o pupa şi-o muşca uşor de obraji, se îngrijora cînd făcea sfoara şi podul de sus, ca nu cumva nepoata lui să se rupă-n două şi-i zicea cu drag "iubească-te Dumniezo şi Maica cea Sfîntă" Acolo în braţele lui se simţea ea iubită, acolo se simţea ocrotită şi ferită de toate relele pamîntului.

-Bunicuţuuuu meeeeu, îngînă ea. Ştia că asta o enervează şi mai tare pe mă-sa, dar nu-i păsa; aşa se simţea şi ea răzbunată pentru palma aceea umilitoare şi pentru multe altele pe care le-ncasase.
- Taci că se uită lumea la noi, îi zise mama printre dinţi.
- Lasă c-o să-ţi pară ţie rău cînd n-o să mă mai vezi, o să vii odată acasă şi n-o să mă mai găseşti.
- Da' unde-o să te duci?
- În lume.
-În lumea crăpată? Mama rîdea, iar fata o ura şi mai tare.

Ajunseră în gara mică, se aşezară pe-o bancă de lemn, scorojită toată şi scrijelită cu numele altora ce stătuseră pe ea şi mama o trase spre ea şi-o luă în braţe. Fata se opuse puţin, mai mult de formă şi i se cuibări la piept. Mirosea a ţigări, a mama ei.

Mai suspină din cînd în cînd şi se-ntrebă în gînd: Oare de ce mă iubeşte doar după ce mă bate?

Pădurea

-Bunicăăăăăăă, ne ducem la arenă, strigă fata din poartă.
-Şă nu te puie Dumniezo să te duci în pădure, că te-or prinde ţiganii.
Bunica nu mai zicea ce-o să-i facă ţiganii dac-o prind, iar fata nu întrebase niciodată, pentru că era clar că ei fac doar lucruri rele.

Pe unii dintre ei îi văzuse şi ea pe panoul ăla din centru pe care scria cu vopsea roşie: NU FACEŢI CA EI, iar dedesubt erau înşirate poze cu infractori locali, toţi oacheşi din colonia de peste liniile ferate: Lingurar Ghiocel - a jefuit cutia milei din Biserică, Ciurar Napoleon- Vasile, hoţ de găini şi-aşa mai departe.
Colonia era în afara comunei, pe atunci oraş şi trăiau la vremea aceea 500 de familii de ţigani, în colibe făcute să ţină maxim două anotimpuri, toamna şi iarna, lîngă calea ferată.

Cînd trecea trenul, puzderie de puradei în puţa goală se iveau din colibele întunecoase, alergînd şi ţipînd pe lîngă vagoane, aşteptînd să li se arunce bomboane. Cînd li se arunca ceva, se isca o busculadă, iar învingătorul ieşea din grămadă şi alerga de mama focului să-şi înfulece de unul singur trofeul.

Pînă la pădure şi ţigani însă, fata mai avea de înfruntat pericole ce-i păreau mult mai reale, cum ar fi gîscanul ce-o pişcase de gleznă şi-o sîsîia de fiecare dată, lungindu-şi gîtul şi fugărind-o prin praful drumului. Mai erau apoi liniile de tren, unde trebuia să se uite bine de tot, mai ales de cînd bunica îi povestise că-l călcase pe Miron al lu' Dumitru un tren de marfă, de-l culeseseră bucăţi de pe o sută de metri. Suta aia de metri se făcuse în timp un kilometru, iar Miron devenise un fel de legendă, lumea uitînd că-n noaptea cu pricina venea rupt de beat de la crîşma lui Mişu.
                                          Foto: Bogdan Stanciu
Arena era stadionul comunei, iar dincolo de gard se întindea nesfîrşită pădurea. Se adunau copiii pe tribunele din beton, în spatele cărora creştea bălării şi dospeau în arşiţa verii sute de căcaţi. De fiecare dată încălcau interdicţia de a nu intra în pădure, dar cu teamă şi ori de cîte ori li se părea că aud vreun zgomot suspect, o luau la fugă prin spărtura din gard înapoi în arenă.

Lungi şi fierbinţi mai erau zilele de vară şi nici pic de umbră în arenă. Mingea  cu buline se înmuiase la soare şi zăcea părăsită pe iarba arsă. De dincolo de gard, pădurea şoptea ademenitoare, promiţînd răcoare şi frăguţe copiilor moleşiţi de căldură.

Hai mai bine acasă, zise fata, că ne-or prinde ţiganii.
 Îşi luă prevăzătoare un băţ pentru gîscanul ăla nesuferit şi se-ntoarse acasă. Bunica pufăia uşor din buze, adormită în bucătăria răcoroasă cu pămînt pe jos. Fata se cuibări în poala bătrînei şi adormi în  mirosul vag de petrol cu care bunica îşi dădea pe cap în fiecare sîmbătă.

Mirosea a bunica de la Tinca.

În vie

Rămase descumpănită cu roşia muşcată în mînă şi se uita la felia de pîine cu untură ce-i căzuse  şi zăcea cu faţa-n jos în praful din curte. Ezită să alunge găina ce venise repede să ciugulească şi intră în casă, unde bunica prăjea ceapă pentru rîntaş. Iar făcea  fasole din aia în care punea prea multă boia iute, de simţea că-i ia gura şi gîtul foc. Bunică-sa se întoarse spre ea şi se uită la roşia din mîna fetei.
-Bunică, mai unge-mi pită.
-Doară n-ai mîncat-o aşa de repede, că abia ţi-o dădui, zise bătrîna, uitîndu-se bănuitoare la fată.
-Ba da, minţi ea moale.
Minţise pentru bunica, că ea-i spunea dintotdeauna că e păcat să dai pîinea pe jos, iar fata avea grijă ca nici o fărîmitură să nu cadă de teama pedepsei lui Dumnezeu care-o privea atent cînd mînca şi-i numără fiecare fir de pîine irosită din greşeală.
Bunica îi mai unse o felie uriaşă tăiată din pîinea de trei kile,  iar fata ieşi iar în curte. Mă duc în vie, gîndi ea, acolo şi dacă-mi pică iar, pică pe iarbă şi-o iau de pe jos.
În vie mirosea a iarbă, a greieri şi a buburuze. Mai mirosea a fericire. Se lăsă pe spate în iarba deasă, mestecînd pîinea şi roşia şi desenă în nori: uite-un moş cu barbă lungă şi dincolo e baba lui.
                                          Foto: Bogdan Stanciu

joi, 3 iunie 2010

Fufi şi Magda

Fufi e prescurtarea de la Fufezan, vecinul de la unu. Neînsurat, pusese ochii pe matuşă-mea, pe-atunci tînără şi frumoasă, iar el dărîmat de gura mă-sii şi de băutură, n-a avut nici o trecere, cu toate că tata ca o peţitoare acerbă, făcuse nenumărate demersuri, solidar cu toată tagma ceferiştilor, indiferent de vîrstă şi aspect comercial.

Mama însă, a cărei soră era mătuşă-mea de care vorbesc, îi potolea avîntul de peţitor cu cuvinte înţelepte: Dacă eşti beat, du-te şi te culcă pînă nu mă enervez. Toată lumea, inclusiv tata, ştia că e mai bine ca mama să NU se enerveze. Doar rareori avea el puseuri de curaj, însoţite de cea mai simpatică figură a lui, undeva între un căţel supus şi-o hienă şi comenta încă două trei vorbe, pînă sprînceana mamei se ridica suficient de mult ca să indice un pericol iminent.

Fufi nu s-a însurat niciodată pentru simplul motiv că nu cred că şi-a dorit, nici tînăr şi nici acum la bătrîneţe. Nu l-am văzut niciodată uitîndu-se după femei şi nici nu cred să fi manifestat vreun interes faţă de ele. Acuma, nu spus c-ar fi avut altă orientare, că n-am nici un indiciu în sprijin,dar cu excepţia mătuşă-mii care nu l-a băgat niciodată-n seamă şi care se referea la el ca la "spurcăciune bătrînă", nu ştiu să-l fi interesat alta.

Cu toate astea, s-a lipit de el o unguroaică pe nume Magda şi cu toate că nu scăpa nici o ocazie să se plîngă oricui că Fufi "nu prestează" nimic, nu că nu poate, ci pentru că nu vrea, a rămas cu el. Am bănuiala că singurul motiv ar fi  că ea n-are unde să stea: casă n-are, bani nici atît, bătrînă şi ştirbă e, hărnicia n-a dat-o afară din casă niciodată şi îi şi place paharul prea mult. Dacă e plin, desigur.

Se certau destul de des şi ea cobora la noi să se consoleze cu vodca lu' tata, care abia aştepta un motiv cît de neînsemnat să tragă la măsea, iar ea, abia aştepta să-i ofere cineva de băut. În privinţa asta, se înţelegeau perfect. După ce se aghezmuiau un pic, tata dădea telefon lu' Fufi şi-l convoca la o şedinţă de consiliere, prezidată şi condusă în totalitate de el, cu dat din cap cu înţelepciune şi ciocnit pahare.

Fufi nu părea impresionat de argumentele pacifiste ale tatei, dar îşi lua femeia acasă cu aerul omului care n-are încotro. De cîteva ori, a dat-o afară şi ea, de musai pleca. Mai stătea pe la soră-sa într-un sat din apropiere, dar cum acolo era de muncă cu animale şi copii, revenea cu rugăminţi fierbinţi şi promisiuni la Fufi s-o primească. Uneori, trecea pe la noi, cu scopul ca tata să facă din nou lobby în favoarea ei. Dacă era treaz, zicea că : io nu m-amestec, treaba voastră, dar dacă avea un păhărel la bord, se trezea făcătorul de bine-n el şi consilia matrimonial cuplul nărăvaş.

Fufi n-a luat-o niciodată de nevastă pe Magda, dar ea trăieşte încă pe lîngă casa lui, au îmbătrînit şi el s-a resemnat. Aud că nu se mai ceartă aşa de des şi că Fufi e mai mereu pe la pescuit. Ea încă mai pîndeşte pe toată lumea pe după perdele, nu ştiu dacă mai are cu cine bea, că tata s-a prăpădit şi-a lăsat-o să-şi procure băutura furînd bani de la Fufi pînă s-a prins ăla. Aşa a ajuns Magda să-şi caute loc de muncă, de unde putem concluziona că şi viciile pot fi productive în cazuri disperate şi dacă eşti motivat suficient.

Leapşă nouă

Leapşa de la BABE
"instig la leapşă. Tu în ce poveste crezi? Ce film vechi te face să simţi furnici şi fluturi pe tot corpul? Ce film te face să plîngi şi rîzi în acelaşi timp? Ce actor, ce personaj?”


Cred în povestea lui Zorba şi tot Zorba mă furnică şi mă flutură pe corp. Inutil să spun că mă face şi să rîd şi să plîng şi că Anthony Quinn e atît actor cît şi personaj, pentru că a fost atît de inspirat să primească rolul.
Ar mai fi desigur şi Mathew Mc'Conaughey, dar din cu totul şi cu totul alte considerente... Aici se impun clar nişte fluturi şi furnicături prin zone nu tocmai bune de descris la o leapşă primită de la nişte doamne de 94 de ani. Puţină decenţă, da?

Dau mai departe spre zonele erogene ale Georgianei , Ancăi, şi Cătălinei.

Învăţ

Învăţ să meditez. Dacă pînă acum credeam că meditaţia înseamnă să-ţi laşi gîndurile să zburde ca proastele în legea lor, mulţumită internetului şi a miliardelor de prostii pe care le poţi găsi pe Google, am înţeles că meditaţia e de fapt, fix contrariul: adică nu tre' să te gîndeşti la nimic.
Uraaaa, mi-am ţipat în gînd, de cînd zic eu că aş da orice pentru 5 minute în care să nu mă gîndesc la nimic! Ce bine-ar fi să opresc un pic, aşa cum ai stinge lumina, hărmălaia din capul meu...
Mă pot abţine cam 10 secunde, ceea ce e mult, după cum zic unii "iniţiaţi", după care apare primul gînd "uaaah, nu mă gîndesc la nimic". Îl alung ca pe-o muscă şi reiau procesul de blocare a neuronilor nărăvaşi, după care gîndul ăla revine insistent. Mai că se materializează în aşa fel, încît îmi vine să-i trag o palmă.
Adorm de fiecare dată, fără să-mi dau seama cînd trec din starea de "meditaţie" în cea de sforăială. Nu ştiu dacă are legătură, dar de cînd mă screm să-mi tacă mintea, visez mai frumos şi mult mai colorat.
Că lumea e plină de ţăcăniţi, nu trebuie să vă spun eu, dar îmi întrec toate aşteptările: am găsit d-ăia de vorbesc cu Entităţile Superioare, cu Ordinul Galactic, cu buricu' pamîntului, cu curu' Universului.
Se găseşte leac pentru orice: boli, depresii, eşec, iar dacă ceva nu-ţi iese nicicum, înseamnă că nu te-ai străduit îndeajuns.
Şi majoritatea "învăţătorilor" fac bani frumoşi din asta, susţinînd seminarii a căror participanţi nu-şi mai pot susţine poverile vieţii, dezamăgăţi şi rataţi, oameni îngenunchiaţi . Nu e nimic rău în a insufla optimism celor care au nevoie şi nu e nimic rău în a învăţa oamenii să iubească şi să preţuiască fiecare clipă din viaţă, poate nici să faci bani din asta n-o fi rău, atîta timp cînd ştii unde să te opreşti. Pentru că, azi poţi să-l faci pe om să se simtă Dumnezeu, iar mîine să-l lovească o tragedie pe care n-ar avea cum s-o impiedice.
Să-l înveţi pe om să creadă că totul depinde exclusiv de el şi mintea lui, nu e decît o spălare pe creier, pentru că omul nu poate stăpîni nici natura şi nici neprevăzutul.
El este doar o parte, o verigă dintr-un ansamblu perfect, cu care poate a uitat că trebuie să trăiască armonios. Asta ar trebui învăţat, asta ar trebui să i se reamintească, nu să i se dea false repere şi aşteptări, a căror neîmplinire să-l mutileze pe viaţă.

P.S. Ar trebui să mă apuc de contra-seminarii.

miercuri, 2 iunie 2010

De la Moisică descoperire

                                          Foto: Bogdan Stanciu

Am un amic pe care nici măcar nu ştiu cum îl cheamă pentru că toată lumea-i zice Moisică. Eram la finalul unui chef d-ăla de inimă albastră în care toată lumea bea şi dădea din cap de parcă ar fi descoperit secretul tinereţii veşnice şi s-a trezit Moisică mormăind după un CD, piesa asta:
http://www.youtube.com/watch?v=qkc_lA--nsY
N-are rost să menţionez că atît Moisică, cît şi restul participanţilor la chef, erau atît beţi stîncă, cît şi sensibili ca un tren de marfă.
Totuşi, după ani de zile, mi-am adus aminte de vocea lu' Moisică, de piesă şi de mesaju' ei, ceea ce m-a dus la concluzia că beţivanii sunt simţitori rău, care vă doresc şi vouă.

Parastas&Comp

S-a prins ruşinea de mine în urma mailurilor primite, conform cărora m-aş fi puturoşit la scris, dar am o  scuză, de fapt mai multe şi mă jur că toate-s bune. Una dintre ele ar fi că am zis să nu scriu decît cînd am ceva de spus şi adevărul e că am avut cîte ceva, dar vai,  clima bizonică din ultimele zile şi nişte evenimente m-au ţinut departe de tastatură, după cum urmează:
Dacă e sîmbătă, e parastas! Trebuie să spun că am ajuns să mă bucur de parastase, ca alţii de nuntă şi-n primul rînd pentru că nu-s înmormîntări. Parastasele au devenit un fel de rutină, cum ar fi pentru unii mersul la pescuit. Mie-mi place peştele şi-mi place şi să pescuiesc, de fapt, îmi place orice activitate ce se desfăşoară în preajma apei, fie ea stătătoare sau curgătoate, fie dimineaţa după o seară cu bere.
Parastasul ăsta însă mi-a oferit încă un prilej de a concluziona în stil pur romanesc că grădina lui Dumnezeu e mare şi că încap pe lîngă proşti şi popi beţivani cu cearcăne cît ţîţele lăsate ale unei babe de 80 de ani.
Sunt atît de familiarizată cu  parastasele, încît cunosc toată slujba pe dinafară şi uneori, mă bate gîndul să mă fac cîntăreaţă la biserică, pentru că mă tentează să cînt şi eu cu popa deodată şi uneori mă trezesc mişcîndu-mi buzele pe hitul arhicunoscut "unde nu mai e nici întristare şi nici suspin".
Slujba s-a ţinut la Biserica cu Lună, la insistenţele părintelui P, despre care am auzit şi eu şi tot oraşul că obişnuia să ţină la curent Securitatea cu păcate mai mari sau mai mici, cu secrete de alcov şi aşternut , în vremuri de eternă amintire şi veşnică pomenire, a tuturor enoriaşilor bisericoşi care-şi închipuiau că slujitorul domnului e un fel de intermediar între ei şi Doamne- Doamne şi nu între păcătoşi şi "arde-l domne".
A mai slujit încă un popă, care judecînd după cearcănele amintite şi gura  slobodă a tîrgului, se dedulcise de cu seară şi-n fiecare altă seară, din vinul sfinţit, iar capilarele sparte şi împrăştiate pe toată faţa, precum harta hidrografică a patriei şi buza inferioară atîrnîndă cam pînă la gulerul preafericit, m-au făcut să-mi fixez privirea pe lumînările din colaci, ca nu cumva să mă-npingă Necuratul, zis şi Ucigă-l Toaca, să rîd ca proasta-n tîrg în plină ceremonie.
Cu toate defectele evidente ale părintelui greu încercat de licorile sfinţite, trebuie să recunosc că are o voce de-ţi face fiecare por să vibreze şi fiecare fir de păr să stea drept în sus.
Biserica devenise sala lui de concert şi-i împrăştia vocea puternică şi caldă cu inflexiuni de Rapsodia Romană, de nai, de vioară, de jale şi de bucurie şi-ţi invada şi-nfiora mintea şi trupul, de parcă ieşiseşi din ele şi pluteai undeva printre îngerii de pe tavan.
Îmi amorţise parcă toată partea stîngă, mi-au dat lacrimile pe care am încercat în zadar să mi le reprim, nu de alta, dar aveam rimel pe gene şi ştie toată lumea ce ravagii poate face rimelul pe obrazul unei femei sensibile şi cînd a terminat de cîntat şi de slujit, l-aş fi aplaudat ca pe-un artist.
Biserica devenise scena lui şi noi, spectatori cu răsuflarea tăiată şi gura căscată, muţi de admiraţie, trecînd cu indulgenţă şi înţelegere peste păcatele bahice ale popii, pe principiul "cine n-are păcate, să arunce primul cu piatra".
Nu l-am aplaudat, dar nici cu pietre n-am dat, c-avem şi noi cu toţii "bube-n cap". Adică, păcate mai mari sau mai mici, după buget!