miercuri, 26 mai 2010

Distracţii ipocrite

Eram la o nuntă de penticostali care se ţinea la Cantina Pensionarilor, fără muzică şi cu băuturi pitite pe sub masă să nu cumva să le iasă evlavioşilor vorbe pe la biserică.
Începuse pe la şapte şi trebuia să se termine obligatoriu la miezul nopţii, că aşa erau vremurile: clasa muncitoare trebuia să se odihnească, nu să piardă vremea cu chiolhanurile pînă dimineaţa. Pe la opt însă, se luase curentul, iar nuntaşii pregătiţi pentru orice, aprinseseră lumînări, moment perfect pentru dezmăţ bahic.
Unii mai versaţi pe la evenimente similare în cadrul aceleaşi culte intransigente cu pileala, turnaseră bere în sticlele de Citro şi sugeau însetaţi din ele, cu priviri care arătau clar că învinseseră sistemul şi regulile bisericii.
Întreruperea de curent a durat exact cît dura în fiecare zi: două ore, timp în care obrajii nuntaşilor se înroşiseră corespunzător cantităţii de "Cico" turnate în trupuri penticostale ce-şi bîţîiau picioarele pe ritmul Boney'M, adaptat cu versuri religioase, zdrăngănit din chitări de trei băieţi plini de coşuri pe faţă şi-o fată cu batic cu sclipici pe cap: Cînd Iisus va veni, va veni, va veni.
Amînînd momentul venirii, s-a trecut la poze... Brusc, în faţa mea de ortodoxă păcătoasă s-au împins toate sticlele de vin şi bere de pe masă; un fel de "ea le-a băut pe toate, noi nimic", să dea ei bine-n poze. Recunosc că n-am băgat de seamă pînă peste cîteva zile cînd am văzut fotografiile şi abia mi se zărea bretonul dintre sticle, dar am trecut cu înţelegere şi înţelepciune peste asta, ascunzîndu-le de ochiul vigilent al mamei.
Pocăiţi sau nu, la doişpe ne-au dat afară şi ne-am dus pe jos acasă la miri, unde cică ar fi urmat un chef adevărat.
Zdrăngăneii veneau în urma noastră pişcînd corzile şi dregîndu-şi vocile cu cîte-un "Iisus vine", nuntaşii uşor pişcaţi de alcool şi vagi sentimente de vinovăţie, chicoteau evlavios la cîte-un banc mai fără perdea, spus cu fereală, ochi plecaţi şi roşeli feciorelnice.
Ajunşi la miri acasă, am constatat că cheful la ei înseamnă o şezătoare plictisitoare fără haz, mîncare sau pic de băutură, fără acces la baie în uşa căreia se mozolea un cuplu - viitoare fabrică de copii.
De plictiseală cred, m-am certat rău cu prietenul meu de-atunci, viitor penticostal convinsl, care ţinea morţiş să mergem la el acasă după vin şi eu nu voiam  şi-n final am plecat salutîndu-i politicos cu un " ia mai mereţi dracului de prefăcuţi".
Gurile rele zic că unul dintre zdrăngănei avea în buzunarul de la piept o sticluţă din aia plată de whiskey primită în pachet de la fraţii întru credinţă din America, pe care-a golit-o la modul cel mai egoist posibil, adică singur şi pe de-ascuns, după care convins că credinţa îi dă aripi, a încercat să-şi ia zborul de la etajul patru, cu chitara de gît.
Legenda spune că   fratele Samuel a avut viziuni în noaptea aceea şi asta a rămas varianta oficială şi cea mai convenabilă pînă în ziua de azi. Tot ce regret e că n-am fost de faţă să rîd şi eu.

Mame şi fiice

O văzu pe mă-sa de cum intră pe stradă: stătea cu mîinile încrucişate pe  piept cu atitudinea aceea ce prevestea taifunul ce urma. O aştepta, clocindu-şi neputinţa  disperată de o înfrînge.
Fata îşi repetă cu un nod în gît, minciuna ce avea să i-o servească, deşi nu-şi aducea aminte ca vreo minciună de-a ei să fi ţinut, aşa cum nu mai ţineau nici măcar adevărurile pe care i le mai spunea ocazional, în efortul continuu de a găsi o punte de legătură între ele două, care deşi se asemănau aproape în totalitate, se respingeau constant, iar convieţuirea lor devenise un cîmp de bătălie fără sfîrşit.
Ajunse în dreptul ei, avea privirea aceea rugătoare: orice-ar fi urmat, să se termine cît mai repede.
- De unde vii tu fată?
Ea înghiţi în sec şi recită cele două cuvinte pe care le repetase mai ceva ca pe poeziile alea tîmpite din generală, cu care o obligau profesorii să se ducă la Cîntarea Romaniei:
- La dentist!
Mamă-sa o privi dintr-o parte cu neîncredere, zicînd  în felul acela care  făcea să pară că-i iese tăişul unui bisturiu printre dinţi:
- Ia deschide gura!
- Hai în casă, nu mă face de rîs aici, îngăimă fata, dînd reflex capul pe spate, cu o mînă uşor ridicată instinctiv, a apărare.
- Deschide gura, nu mă face să te pleznesc aici, în mijlocul drumului!
Fata înţelese că nu e loc de negociat, deschise gura, mama o prinsese de falcă şi-o strînse cu putere să fie sigură că nu va exista nici o tentativă de rezistenţă, iar cu unghia degetului mic scoase ceva ce fetei i se păruse că ar arăta perfect pe post de plombă, dar era doar o bucăţică de hîrtie.
Mama pufni cu dispreţ şi-o mînă în casă ca pe-o viţea nărăvaşă: Lasă că-ţi dau eu ţie!
Cu spinarea toată fiori, fata intră în casă, iar în minte se învălmăşeau idei de răzmeriţă ( sunt tînără, lasă-mă să trăiesc), de negociere (lasă-mă te rog, de data asta), de revoltă (fug de-acasă) şi la sfîrşit, de resemnare... Lasă că se termină şi asta.
Şi se terminau toate doar ca să-nceapă altele, cu armistiţii sporadice şi de scurtă durată între ele.

No perciuni day!

Una dintre prietenele cu care ies sîmbăta la cafea, un fel de Sex and the City al nostru, pe lîngă că e o femeie puternică şi hotărîtă, mai e şi bestial îmbrăcată şi întotdeauna aranjată, îngrijită şi tunsă nonconformist.
Cum în ultima vreme părul mi-a crescut şi stătea cum vrea el nu cum voiam eu, pe care puneam spumă din trei tuburi diferite ca să nu ies afară şi să bag spaima-n copii pe stradă, i-am cerut numărul coafezei ei la care m-am programat încă de săptămîna trecută, pentru că tunzînd bine şi ieftin, e şi aglomerată.
Habar n-aveam de salonul ăsta şi nici unde este; am intrat şi m-am simţit ca-n Miami Ink: tipa care urma să se ocupe de peria mea năclăită-n spume de pe cap, e înaltă, foarte slabă şi tatuată pe braţe. O plac, salonul la fel: n-are nimic tipic unei coafuri clasice, nu văd nici o foarfecă, spumă sau fixativ pe nicăieri,iar pe "ucenici" e niţel praf, atît cît să arate vintage.
Mă-ntreabă dacă vreau să mă uit prin reviste la vreo frizură, îi spun că are mînă liberă să facă ce vrea ea, doar să nu mă tundă zero, c-am mai fost Sinnead O'Connor şi-am cam stat în casă două săptămîni, nu de alta, da' oraşul şi lumea în general, nu părea pregătită pentru mine.
Între timp, prin salon mişunau tot felul de ucenici, fete şi băieţi, una cu creastă punk, alta tunsă tifos cu capul turtit cam prin toate părţile şi nu înţeleg cum te poţi tunde aşa de scurt cînd ai cap în colţuri. Varianta cu păduchii pică, pentru că am auzit că acum sunt tot felul de soluţii şi spray-uri şi nu mai eşti nevoit să te razi în cap.
Pe mine m-a tuns după cum se vede,doar că-mi lăsase perciuni mai lungi cu care n-am fost de acord pentru că nu-i suport şi-i dau după urechi şi mă fac să arăt ca un samurai. I-a tăiat şi-am plecat mulţumită parţial, că n-a fost chiar atît de ieftin, sau m-am făcut eu zgîrcită!?