sâmbătă, 22 mai 2010

Din jurnalul unui cocalar ( 3 părţi)


02 mai 2009

Din Jurnalul unui cocalar (pag. 1)

E unu mai adica e liber. Io nu prestez nimic adică nu-s fraier să mă angajez, că tăticu şi mămica au pamânt mult în sat, munceşte ca nişte fraieri care se află, când io le-am zis că-i îngrop în bani numa să nu mă mai facă de ruşine la pretenii mei când mă duc la picnic şi tata s-apucă să povestească că vaca n-a fătat anu ăsta, că porumbu e cam mic şi că găinile nu se ouă. Care pretenii mei fac miştou de mine şi mă înghiontesc şi mă fac ţăran, când cum dracu să fiu io ţăran care am beemveu şi gagică tunată.
Ea îmi zice că dă-i dracului de fraieri că-s invidioşi şi bagă degeţelu ei cu unghie frenci la mine pe sub tricou meu armany, care eu mă infior şi mă face să mă gândesc la o manea care zice ca dragosteaaaa mea, nu pot trăiiii fără eaaaaaaaaaa, of inima mea.
Am zis că e unu mai şi musai să scriu aici cum m-am distrat, pă puncte.
Punctu unu : plecat d-acasă pe la ora doişpe că io nu-s sclav ca să mă trezesc la ore mici.
Punctu doi : luat gagica de la blocu ei unde stă în chirie, certat cu ea, că era somnoroasă şi nu apucase să se dea cu fond de ten. I-am zis că e prinţesa de aur fardată sau nu. Ea mi-a zis să mă duc dracului şi să opresc la primu oemveu să-şi ia cafea şi ţigări Slims.
Punctu trei : Nervos că stă mult la buda oemveului. Învârt lanţu pe degete, mă prefac că mă uit la rafturi să nu ma creadă alţii fraier că aştept după o pizdă.
Punctu patru : am ieşit din oraş în sfârşit, mă sună tovarăşii şi-mi zice că Bă pulă, mai merem, sau nu. Iar mă inervez, le zic şi io că bă pulă, îs pe drum.
Punctu cinci : Gagică-mea vorbeşte la telefon cu pretenele ei şi fumează. A pus un crac pe bordu meu de piele, mi-e jenă să-i zic să-l ia jos, că iar mă drăcuie şi mă face meschin. Nu stiu exact ce inseamnă cuvântu ăsta, da ştiu sigur că ultima dată când l-a zis, i-am umflat buza. Şi aşa voia ea silicoane în bot.
Punctu şase : Într-o curbă, pierdut control, viteză mare. Gagica ţipă, eu simt că mă cac pe mine. Copac. Îmi tremură stomacu, o văd pe mama dându-mi ţâţă când eram mic. Ce pula mea, mor...

03 mai 2009

Din Jurnalul unui cocalar (pag. 2)

După ce mai nu m-am căcat pe mine, nu pot să mai continuu pe puncte, aşa ca o sa scriu ce s-a-ntâmplat pe ORE.
Ora UNU ZIUA: înfăşurat după copac, respectiv după un plop, baga-mi-aş pula-n el el de copac. Gagica ţipa ca proasta. Eu mă iau de păr şi-l sun pe tăticu să vorbească el cu şefu de post care precis şi sigur are pile la poliţia de circulaţie.
Ora UNU ŞI TREI MINUTE: l-am prins pe tăticu la telefon. Tăticu zice sa te fută Dumniezo, că numa mă-ta o fost de vină că te-ai născut prost. Io n-am ce să mai zic că gagica urlă că nu-şi găseşte portofelu. Se uita la mine urât. Tăticu zice că Fute-te-ar cine te-a zidit şi Cristoşii mă-tii. Se jură că e ultima dată când işi mai pune obrazu pentru mine. Eu tac deşi îmi vine să-i zic de mă-sa, cu toate că e bună-mea care mai ciupesc din pensia ei de la ceape. Pe mine ma inervează că nu pot să-i zic lu bătrânu ca să mă lase-n pula mea, că-s necăjit destul.
Ora UNU ŞI DOIŞPE MINUTE: Sun un preten cu cârlig. E mahmur şi mă-ntreabă că ce pula lui vreau. Îi zic că ce-am paţit, el sare ars şi zice că Fratele meu, nu te mişca, viu acuma cu un preten de la circulaţie. Ai băut? Zic că, pula mea, n-am apucat, zice ca e OKE, că să stau să-l astept.
Ora UNU ŞI PAIŞPE MINUTE: Gagică-mea fumează şi vorbeşte la telefon cu mă-sa care fiind la sapă, nu are semnal bun şi nu prea aude.Gagica ţipă cu ţigara în mână şi cu un deget în ureche. Io mă inervez că vine nişte bulangii şi comentează că am avut viteză. Nu zice nimeni că bine că n-am murit, ceea ce mă-ntristează şi-mi aduce aminte de altă manea: Lumea mă invidiazăăăăă, e geloasăăăăă pe valoarea mea.
Ora UNU ŞI CINŞPE MINUTE: Stau pe marginea şanţului şi am în cap numai manele.
-->

05 mai 2009

Din jurnalul unui cocalar (pag. 3)

Am stat o vreme pe marginea drumului meditând la soarta mea tristă, mângâind cu privirea înlăcrimată beemveu meu drag, boţit şi vai de mama lui. Mă uitam absent la gagică-mea care-şi suna toate pretenele şi dădea din mâini explicându-le :Fatăăăăă, era să mor, să mor io dacă nu!
Vine poliţia, habar n-am cine-a chemat-o. Sunt prea trist ca să mă duc să mă dau mare la ei şi să le pomenesc de colonelu cutare, care e preten cu un tovarăş d-al meu şi şi dacă n-aş fi necăjit, tot nu-mi aduc aminte acu per moment nici un nume de poliţai cu grad mare.
Apare tata cu Dacia lui de treişcinci de ani, moment în care îmi trece lenea şi m-apucă toţi dracii dân Dante, sau cum i-o fi zicând intelectoalii, iadului: ăsta mă face de râs cu tărăboanţa lui. Poliţiştii scrie, tata se bagă-n seamă cu ei şi se uita pieziş la mine. Şoferii încetinesc, se uită, iar o muiere se rânjeşte la mine : Ce păţişi pisi, ţi-ai rupt poşeta? Asta ma înfurie la culme, da ea accelerează râzând...Lasă c-o prind eu prin oraş, îi dau eu băşcălie de-o ia dracu. Fac câţiva paşi după maşina ei, îi arăt pumnu, o fac curva dracului. Lasă, că ţi-am luat număru... Larisooooo, notează numaru! Larisa nu mă bagă-n seamă, a terminat de vorbit la toate telefoanele ei, că are trei şi se rujează într-un ciob din oglinda retrovizoare.
M-apucă din nou depresurizarea când văd atâta nepăsare şi mi se pare normal să-mi vină iar în minte texte de manele, că e din viaţă, aşa cum e pentru femei telenovelele alea mexicane şi mai ales pentru că tovarăşii mei nu vine.
Mă uit la bătrânu-meu şi mă gândesc în ce hal a îmbătrânit, deşi n-are decât cinzeci de ani. N-a ştiut el să fie şmecher la viaţa lui, futu-i mama ei de viaţă.
Iar ma gândesc la manele şi la muierea aia mai grăsană şi cu ţâţe mari de la ”de trei ori femeie” care zicea că ”viaţa bate filmu”, sau poate că nu ea a zis. Orcum, ca să fiu mai clar, am simţit că: Supăăăăăăărat, supăăărat sunt Doamne eeeeu..

I'm a friendly bitch!



Am primit de la Cătălina acest premiu, pe care-l dau mai departe la Anca , Leo, Mihaela şi Georgiana deşi ele l-au mai primit şi de la alţii  lui Dan şi Anaid, cu prietenie !

joi, 20 mai 2010

Sandu mamii

Sandu era de departe cel mai afurisit plod care bătuse mingea vreodată pe strada noastră şi nu numai mingea ci şi jumătate din băieţii şi fetele de seama lui. Din acest motiv Sandu, era fugărit zilnic cel puţin o dată de fraţi mai mari, taţi furioşi, mame protectoare şi chiar moşnegi cu toiege, dar nu l-a prins nimeni niciodată.
Asta pentru că era rapid ca o săgeată şi subţirel ca o nuia, iar cînd simţea răsuflarea urmăritorului în ceafă, o lua în zig-zag, se furişa printre Daciile din parcare, ţîşnea printre boscheţii de gard viu ca o pisică sălbatică, iar cînd distanţa între el şi gonaci ajungea la o anumită limită de siguranţă, se întorcea rîzînd cu nasul pistruiat şi cîrn încreţit a strîmbătură, făcea din şolduri nişte opturi batjocoritoare şi-o rupea iar la fugă, înfuriind şi aducînd în pragul infarctului pe cei mai tari dintre urmăritori.
E drept că odată cu lăsarea serii Sandu ezita să intre-n scara blocului, pentru că nu se întîmplase rar să fie aşteptat de adulţi răzbunători şi foarte doritori în a-i lungi urechile şi perciunii, iar unii mai cumpătaţi îl înhăţau de-o aripă şi-l tîrau trei etaje pînă-n pragul uşii unde locuia, unde era pîrît în speranţa nedisimulată nici măcar de formă că Sandu va mînca bătaia vieţii lui.
Uneori părinţii exasperaţi îi mai arătau calea cea dreaptă sub forma curelelor la cur şi-a pedepseleor de stat în casă, măsuri care  n-au ucis şi nici măcar înmuiat spiritul său rebel; de cum i se dădea drumul, o lua de la capăt cu sîcîitul altora, fugăreala, bătaia şi pedeapsa. Iar şi iar.
Pînă ce în mintea mamei încolţi o bănuială hidoasă: Copilu' ăsta are ceva la cap...
Binenţeles, nu se referea la cucuie, pentru că acestea făceau parte din insăşi structura lui craniană, atîta că umflăturile se mutau dintr-un loc în altul în funcţie de direcţia şi unghiul din care fusese aruncată piatra, ci la temerea cum că Sandu ar putea avea o defecţiune tehnică, să-i zicem aşa, dat fiind că la şcoală se prindea orice materie de el exact cum se prinde celebra nucă de la fel de celebrul perete şi profesorii se arătau mai mult decît dornici să-l vadă mutat la şcoala ajutătoare, unde la vremea aceea aterizau nu doar copiii idioţi ci şi cei cu care se epuizaseră toate măsurile coercitive, punitive şi răbdarea dascălilor odată cu ele.
Mama intrase în alertă de gradul zero: avea în faţă perspectiva unui viitor absolvent de şcoală ajutătoare şi posibil trîntor pînă la adănci bătrîneţi pe capul ei. Se sfătui în stănga şi-n dreapta cu vecinele care mai catadicseau să-i vorbească, pentru că Sandu reuşise să-nvrăjbească o stradă întreagă şi una  mai răsărită dintre vecine îi sugeră să dea diavolul la un sport care să-l disciplineze, sau dacă nu, pentru că orice om zdravăn la cap avea dubii că s-ar putea întîmpla aşa ceva, măcar să-l sleiască de puteri.
Aşa a ajuns Sandu să facă fotbal şi s-ajungă acasă stors de vlagă, să doarmă cu capul pe bancă la şcoală. Toată lumea era mulţumită de-acum, pentru că chiar dacă Sandu era la fel de prost ca şi înainte, sleit de puteri stătea cuminte şi rareori reuşea cu mari eforturi să mai salveze cîte puţin din reputaţia de altădată.
Nu ştiu cum, dar a reuşit să termine 10 clase, după care considerînd că încă doi ani de holbat ochii pe pereţii clasei, făcut bile din muci şi arătat la fete, ar fi prea mult pentru el, a pus capăt caznelor în bocetele mamei şi-a decis că e cazul să încheie definitiv capitolul educaţie din viaţa sa, cu fotbal cu tot de care se plictisise şi nici măcar rolul iniţial nu-l mai îndeplinea, acela de a-l obosi.
În prezent, Sandu s-a mutat de capul lui, dar nu pentru că ar fi vrut, ci pentru că  i-au cumpărat ai lui o garsonieră în celălalt capăt de oraş în speranţa că-l vor vedea mai rar, însă n-au prevăzut nefericiţii că băiatul lor  va deveni drumoman cu acte-n regulă şi că va fi dispus să bată neobosit, la pas tot oraşul din motive de ţicneală.
Că oricum, altă ocupaţie n-are, cu toate c-a chelit şi s-apropie de 40 de ani.

Aventura blugilor ( trăiesc periculos)

Pentru că am hotărît să renunţ în sfîrşit la blugii mei vechi, adică la TOATE cele două perechi ăe care le am, am ieşit azi prin magazine să reînoiesc parcul de nădragi ce mă vor ţine următorii 3 ani.
Nu credeam că va fi o aventură, mai ales c-am găsit loc de parcare fără nici un efort, de unde rezultă că orădenii preferă să stea acasă în loc să se plimbe aiurea prin oraş şi să plătească locul peste tot.
Ăştia de la Primărie umblă toată ziua cu camera de filmat şi carneţelul de amenzi şi-n cazurile cele mai grave, cu pisica şi maşina de tractat, aşa că nu-i de joacă.
Dau un exemplu din viaţa şi experienţa cuiva, care s-a dus să se tundă şi şi-a socotit că stă maxim juma' de oră, şi-a lăsat maşina pe trecerea de pietoni, iar  cînd a ieşit fercheş, proaspăt frezat şi cu perspective senine asupra lumii şi-a vieţii în general, a constat că maşina nu-i şi cînd şi-a recuperat-o pe 4 milioane, a ajuns la concluzia că s-a tuns cam scump.
Ne ard ăştia de nu ne vedem, că doar primarul se crede Keops sau Tutankamon pentru că în curtea Primăriei se înalţă încet dar sigur o piramidă de sticlă pentru ca angajaţii instituţiei să se recreeze sub ea, să fie mai eficienţi, sau naiba ştie ce-are el în cap.
Cu toate c-am colindat temeinic prin magazine, ceea ce nu-mi prea stă în fire, n-am găsit neam o pereche de blugi care să-mi placă, să mi se potrivească sau cel puţin să n-arate ca şi cum i-ar fi purtat încă două generaţii înaintea mea.
Poate-s io demodată, dar nu mă dau în vînt după nădragi gata sfîrtecaţi, frecaţi, pătaţi, zdrenţuiţi pe care să-i plătesc de buni şi nici din ăia cu talia pînă la veveriţă de te-aşezi şi-ţi rămîn bucile p-afară. Plus de asta, nu doresc sub nici o formă s-ajung material de lucru cu bisturiul pentru urologii orădeni, nu de alta da' majoritatea-s beţivani bătrîni.
Nu mi-am găsit nimic, cu toate că voiam un lucru simplu: o pereche de blugi clasici şi nu, nu cu talia pînă sub ţîţe, dar nici cu fundu' p-afară, aşa că mîine dacă tot mă duc în Ungaria, poate-mi găsesc pe-acolo ceva, c-or fi ei poate mai normali şi conştienţi că există viaţă şi după douăzeci de ani, adică funduri mai mature de îmbrăcat.

Alergătorii

Nu ştiu cît de idiot trebuie să fii să traversezi cu copilul de mînă prin loc nepermis în fugă printre maşini, cînd trecerea de pietoni e la 20 de metri de tine, sau ce naiba speri să economiseşti: 3 minute, 25 de paşi?
Las geamul şi-i strig: Fain îl înveţi!
De fiecare dată, părintele iresponsabil se face că n-aude, sau lasă capu-n jos... ştie că nu e bine,şi trecîndu-i prin cap un scenariu ce nu şi l-ar fi dorit, îşi imaginează copilul lovit de-o maşină pe cînd trecea strada în fugă pe unde-l taie capul, că doar aşa face şi cu mama de mînă, de aceea îl strînge cu putere şi-i zice: Tu cînd eşti singur să nu faci aşa şi se strecoară mai departe printre maşini tîrînd plodul după ea, minţindu-se că acesta va face exact aşa, cu toate că instinctul de părinte îi spune altceva.
O altă categorie de alergători, o constituie bătrînii: Da, aceeaşi bătrîni care se plîng toată ziua de boli, de lipsa banilor de medicamente, de dureri şi ofuri, aceeaşi bătrîni care nu mai au loc pe noptiere de hapuri nici măcar pentru paharul în care-şi ţin proteza.
Ei de obicei,. aleargă mai haotic, ajung în mijlocul drumului, se opresc, dau înapoi un pas-doi, se răzgîndesc printre frîne, claxoane şi înjurături şi pornesc mai departe cu plasele rafie bălăngănindu-se alandala în mîini. Destul de sprinteni în pofida nenumăratelor boli, unii mai înveninaţi îţi dau cu pumnul în capotă odată ce s-au văzut scăpaţi de accidente, de parcă toate toată vina nemerniciei vieţii pe care-o duc, o porţi tu.
Sportul preferat al bătrînilor de la oraş este, se ştie, mersul la piaţă cu sau fără treabă. Cel mai des, fără treabă, doar ca să "vadă lumea" şi zic eu, să încurce pe cît posibil pe toţi ceilalţi.
Au gratis la transport în comun, de ce să nu profite? E dreptul lor, că cică au muncit de n-au mai putut.
Şi de ce să stea acasă să citească o carte, să joace o tablă cu vecinu'?
Care vecin, că e-n piaţă!
Ce să facă el altceva?
Să se plimbe prin parcuri unde nu e aglomerat şi nici oră de vîrf niciodată?
Ce farmec are un loc unde nu te poţi izbi "accidental" de cineva mai tînăr pe care-l pizmuieşti ba pentru că miroase a săpun, ba pentru că şi-a cumpărat prea multe.
Şi-n plus, se ştie că oriunde e aglomeraţie, există cele mai mari şanse să se formeze o coadă la care te poţi aşeza nostalgic şi tu, chiar dacă habar n-ai ce "se dă". Poate ai norocul să poţi instiga la un scuipat politic pe careva din jurul tău.
Că vai, ce-ţi mai place să fii indignat, de fapt indignarea este la tine, ca extazul la alţii: uiţi de tot şi spumegi, fierbi, înjuri, strîngi din pumni şi conchizi aproape invariabil cu "hoţii, porcii, mai bine era pe vremea lu' Ceauşescu".
După toate astea, istovit dar cu sentimentul că ţi-ai împlinit încă o dată misiunea, te-ntorci acasă printre maşinile care n-au decît să te claxoneze cît vor, că tu ţi-ai cîştigat dreptul să traversezi pe unde te taie capu', în momentul în care te-ai pensionat şi restul ducă-se dracului.

miercuri, 19 mai 2010

Nişte vorbe doar

Mi-am promis mie însămi că n-o să mă mai implic în politică. Mi-am promis şi pînă azi am reuşit să mă ţin de cuvînt, cuprinsă de o lehamite şi-o blazare străină temperamentului meu vulcanic ( care aduce vorba de vulcanul din Islanda, e MORT!), dar iată că Georgiana a trezit monstrul blegit din mine.
În primul rînd, vreau să explic cauzele blazării pe tema politicii romaneşti: nimic altceva decît sentimentul zădărniciei, siguranţa că orice, dar absolut orice s-ar încerca, putregaiul care s-a extins atît de adînc în politica şi societatea romanească, n-ar mai putea fi curăţat printr-o simplă operaţie chirurgicală, ci  printr-o amputare.
În 20 de ani, ca să nu mai aduc în discuţie anii de dinainte de '89, nu s-a putut cerne o mînă de oameni care să ne conducă fără să ne fure; ce spune oare asta despre noi ca naţiune? Chiar n-avem 400-500 de oameni cu coloană vertebrală în toată ţara asta? Se vede treaba, că nu. N-avem. 
Probabil pentru că toţi cei ce se duc acolo, în parlament sau la guvern, pornesc din start de la ideea că în cei 4 ani de mandat trebuie să se căpătuiscă pentru tot restul vieţii, atît ei, cît şi neamurile lor
 Hai să facem un exerciţiu de sinceritate şi să vedem  cîţi dintre noi, odată ajunşi acolo, nu şi-ar duce apropiaţii, neamurile cu el pe principiul atît de romanesc hai, că te rezolv şi pe tine?
Cîţi dintre noi ar rezista tentaţiei să primească şpagă, să favorizeze pe unul sau pe altul , să se bage în tot felul de afaceri, combinaţii? Nu cred că am rezista nici unul şi chiar dacă am opune o oarecare rezistenţă, ne-ar trage ceilalţi după ei.
Noi nu avem nici un Corrado Cattani care să lupte cu Caracatiţa şi asta pentru că nu mai avem principii, nu mai avem valori morale, scrupule şi nici simţ civic. Nici nu le dorim, acestea fiind doar frîne în calea înavuţirii şi nu vrem să înţelegem că nu e o deosebire între a fura din  buzunarul cuiva în tramvai şi a fura de la stat. Nu e nici o deosebire între borfaşul mărunt şi hoţul cu gulere albe, e doar diferenţă de proporţie.
Îmi pare rău că nu pot vedea nici o soluţie şi nu mă interesează nici soluţiile altora, pentru că ştiu că răul e prea adînc, prea bine înfipt şi nu e nicăieri în altă parte, decît în mentalitatea noastră.
Răul suprem, nu e la Guvern şi nici la Parlament, e în noi, în fiecare dintre noi pînă la unul şi nu văd cine şi cum ar putea să-l extirpe. Şi mai ales, în cît timp...
Cred că m-am ţinut totuşi de cuvînt, n-am făcut politică... Mi-a curs doar o lacrimă de cuvinte.

P.S. Şi să n-aud vreun pensionar care a frecat strungul prin uzină sau vreo bucătăreasă de spital c-au muncit 40 de ani,  că ştiu şi eu cum s-a "muncit" în ţara asta!  Bătrînii cu mînile crăpate după o viaţă de săpat cîmpul, nu se duc să se-mbrîncească cu jandarmii la manifestaţii. Ei  sunt mereu uitaţi, nedreptăţiţi şi totuşi ultima noastră legătură cu umanitatea.

Mitingu' lu' pinguinu'

Vreau să arăt o chestie care poate părea minoră, da' mie mi-a dat de gîndit, pentru că ştiţi cît sunt eu de genială, deşteaptă, perspicace... Ops, iar m-a luat valu'!
Voiam să zic că mi se pare că societatea romanească a evoluat de n-a mai putut, cel puţin de pe vremea cînd eram eu mică şi dansam căcatu' ăsta de Pinguinu' în curtea şcolii, aiurea zic eu dans, că era de fapt mai mult un joc: Stîngu'- stîngu', dreptu'- dreptu', faaaţă-spate, un-doi-trei! Şi ţin să subliniez că eram clasa a patra, nu eram nici în grevă, nici la miting şi nici la nuntă.
Şi nici nu ne-a ţinut moda pentru jocul ăsta nici măcar un trimestru, pentru că se pregătea trecerea spre Arim- Jim- Jim, ceea ce reprezintă un pas înainte pe scara evoluţiei şi spre ritualurile de împerechere de mai tîrziu.
Iată că romanii secolului 21, nu doar că au reînviat nişte distracţii puerile, dar le-au mai şi transformat manelistic, aşa cum ştiu ei în divertisment la nunţi, dar şi armă de luptă contra guvernului.
Pe mine una, momentul m-a umplut de mîndrie naţională, de sentimente alese, mi-am îndreptat spinarea simţind fiori de patriotism pe la şale şi-am închis televizorul, de teamă c-ar apărea şi Adi  Minunatu' să cînte: Azi e grevă generalăăăăă, am venit la capitală, tot romanu' demonstreazăăăă, mămăliga explodeazăăăă, inima meheaaa!
Foarte serios protest, fi-v-ar ruşine  ţopîrlanilor!

marți, 18 mai 2010

Taxe noi

Şi ca să nu creadă nimeni că m-am blegit , binenţeles că nici o pauză nu putea avea loc fără să nască oarece idei de scoaterea ţării din criză. Şi m-am gîndit că nişte taxe se impun totuşi... Staţi, opriţi gloanţele pe ţeavă pînă vă zic ce idei geniale am. Iar.

Taxele de care vorbesc se vor aplica sub formă de amenzi, plus pedepse morale şi corporale, direct pe stradă, de către nişte potere cetăţeneşti alese după criterii stricte, oameni care au fost puricaţi în prealabil, la propriu şi la figurat desigur.

1. Taxa pe haine contrafăcute: D&G, Adibas, NIKF, Armani. Subiectul surprins cu haine contrafăcute, va fi dezbrăcat, i se vor răsuci sfîrcurile,  şi va plăti o taxă în funcţie de cantitatea de ţoale adunată pe jos.

2. Taxa pe coji de seminţe şi ambalaje, chiar dacă nu au fost încă aruncate pe stradă. Măsura trebuie luată preventiv, cu convingerea că gestul urmează firesc.

3. Taxa pe manea. Subiectul din a cărui maşină, apartament sau gură de canal răzbate o tînguire care conţine cuvinte ca: dolari, euro, inima mea, valoare, duşmani, gagică, te iubesc numai pe tine of-of, să fie taxat cu aruncarea aparatelor audio şi a CD-urilor aferente, sub primul camion de mare tonaj. În plus, i se va aplica o amendă şi două picioare-n cur.

4. Taxa pe emanaţii. Orice persoană, de orice sex sau chiar de sex incert ce va duhni în public, va fi amendată pentru abuz contra simţurilor olfactive şi suplimentar, se va aplica măsura spălării la primul hidrant, sau la prima spălătorie auto, contra cost. În cazul recidivei, subiectului i se va da foc, fără avertisment.

5. Taxa pe înjurături... Nu pentru că am avea ceva împotriva lor, dar dat fiind faptul că suntem veşnic cu carnea-n gură, ar fi păcat să lăsăm neexploatată o asemenea mină de aur. Tot aici se include şi taxa pe blasfemie şi se vor pedepsi doar cu amendă şi cu semne dojenitoare din deget ( arătător).

Aştept sugestii şi idei geniale, că ale mele s-au terminat aici şi unde se termină ale mele, musai să înceapă ale voastre şi viţăversa.

Daruri

De sîmbătă plouă fără oprire, mă mir de unde mai are cerul apă să toarne pe pămînt, văd doar deprimare şi tristeţe în jurul meu.

Au trecut cîteva zile în care simţeam că m-am pierdut eu pe mine însămi şi ceea ce vedeam în oglindă era doar o proiecţie a unei figuri vag cunoscute.

Simţeam conştient că starea pe care o căram cu mine peste tot, de neputinţă şi zădărnicie, nu-mi poate aduce nimic bun şi totuşi, cînd instinctul de conservare m-a atenţionat ca o palmă după ceafă, mi-am adunat de prin toate cotloanele minţii şi a inimii fărîme de curaj, mi-am strîns cioburile şi mizeria vaietelor interiore care nu mai conteneau de parcă eram o babă bocitoare  şi am cerut poate pentru prima dată cu sufletul curat şi fără să mă tîrguiesc, puţină speranţă.

Am primit-o instantaneu, ca şi cum era deja acolo, în momentul în care m-am gîndit la ea, mă aştepta, mă îmbrăţişase , mă învăluise ca o apă călduţă de nu mai rămăsese părticică din mine necuprinsă, nemîngîiată.

Ironic sau nu, ai nevoie de atît de puţin să-ţi poţi relua călătoria, dar nu poţi şti niciodată dacă odată ce-ai făcut primul pas, nu cumva ai putea chiar şi să te înalţi şi să zbori; de aceea, nu contenesc să mulţumesc şi să primesc în fiecare zi cîte-un dar.

Darul de azi a fost pacea perfectă, un răgaz sau un alt început, o vindecare sau un început de zbor. Orice-ar fi, nu pot mulţumi îndeajuns că l-am primit.