sâmbătă, 1 mai 2010

Hepi 1 Mai!

Fac parte din generaţia celor care-au avut parte de cele mai multe defilări pe cap de vită furajată.
Fac parte dintre cei care în copilărie, au scris poezii dedicate Partidului şi Conducătorului Iubit.
Sunt generaţia Daciadei, a Cîntarii Romaniei, dar tot aşa, sunt generaţia Olimpiadelor, a cărţilor citite la lanternă sub plapumă, a întreruperilor de curent, a frigului din casă şi a statului la cozi.
Am avut o copilărie bogată lîngă cărţile mele, bogată în imaginaţie şi bătut mingea, călărit bătătorul de covoare în speranţa că aşa aş putea deveni o nouă Nadie Comăneci.
Nu mi-a reuşit, dar sunt mulţumită cu mine, iar pentru cei ce habar n-au şi nu le pasă ce-am sărbătorit eu şi generaţia mea pe 1 Mai, le doresc să nici nu afle!

Unu mai, sau unu... mai fără

Aud vocea dogită a Corinei Chiriac la televizor cu "Vineeeeeee iarăşi primăvaaa aaara" şi-mi aduc aminte de un douăştrei august.
Eram în vacanţa de după treapta întîi şi cum după ce-am aflat rezultatele de la examen prima dată de la mama care s-a vrut foarte şmecheră şi m-a terorizat două ore cu "futu-ţi dumnezeii mă-ti ( ai ei, desigur), ai picat la examen!" şi-apoi cu ochiu' liber pe listele de la liceu, unde-am constatat că intrasem.
Apoi, mama mi-a zis c-a glumit. Ea habar n-avea, dar a scăpat ca prin urechile acului de la moarte prin asfixiere cu perna.
După toate aceste frămîntări interne şi externe, noua dirigintă ne-a somat pe toate treiştrei de gîşte şi trei gîscani care-am ajuns elevii Liceului de Filologie Istorie, zis LFI, zis Liceul Fetelor Inteligente sau Idioate după cum îl lăsa inima pe fiecare, să ne prezentăm fără excepţie la defilare, că de nu... dracu'  ne ia şi partidu' ne fute.
În ajunu' lu' douăştrei m-am prezentat la repetiţie, constatînd că sunt singura fraieră din clasă care-a răspuns chemării partidului comunist roman şi mi s-a înmînat fără ceremonie, o zdreanţă de rochiţă din cel mai ordinar material de steag, de culoare albastră spre a fi purtată în marea zi de defilare.
Rochiţa-mi ajungea fix pîn-la cur, oricît aş fi tras de ea. Dimineaţa am îmbrăcat-o, am ieşit şi-am constatat că e răcoare. Peste o oră, am constatat că mi-e frig şi peste alta, că-mi îngheţase fundul.
Am stat în formaţie, am defilat de probă lîngă alte fraiere cu ochii cîrpiţi şi rochiţe roşii şi galbene. Făceam parte dintr-un treiculoricunoscpelumeceleţincasfîntodor.
Abia pe la doişpe, rebegită, am defilat cale de cincizeci de metri prin faţa unor burtoşi din pecere, a unor lătrăi de la primărie, utece şi peteape.
Foamea îmi chircise stomacul, iar gîndurile mele se îndreptau fierbinte spre iubitul conducător: Trăzni-te-ar dumniezo cu defilarea ta cu tot!

joi, 29 aprilie 2010

Domnie şi trufie

Că tot am pomenit iar de domnu' Lucian... Sîmbătă a tăiat porcu', deşi cînd am ajuns lîngă gospodăria lui. nu era ţipenie de om p-afară. Am coborît din maşină şi-am trîntit oleacă mai tare portiera şi-abia atunci şi-a iţit el capu' din cohia aia ce ţine loc de bucătărie de vară.
A venit spre noi cu rînjetu' ăla verde al lui şi privirea tîmpă, comună încă cîtorva rude de-ale lui. Acuma, nu pot spune exact care-s neamurile lui pe muntele ăla şi care nu, pentru că toţi seamănă între ei: acelaşi nas coroiat, aceiaşi ochi ceţoşi şi aceleaşi apucături şi trag concluzia că or fi rodul unor încrucişări necontrolate între rude de grad apropiat, cu scopul larg întîlnit de altfel, de a nu împărţi averea cu străinii.
Cînd s-a convins el că în bătătura lui e "om bun" şi-a luat şi sticloanţa în mînă, rînjetul i-a devenit mai larg şi cum îi adusesem spre disperarea nevesti-sii, un litru de pălincă, nişte ciocolată ălei mici şi-o cafea Minervei, că ne are grijă de casă, în sensu' că trece zilnic pe lîngă ea şi cam atît, ne-a dezvăluit c-a tăiat porcu', ne-a dat o carne de grătar şi mai tîrziu cînd am urcat iar după apă, jumări fierbinţi, proaspăt strecurate de Minerva şi-o pupăză de s-a aciuat la ei pe casă şi masă, cu faţă de urmărită general.
Domnu' Lucian făcu o glumiţă cu tentă sexuală despre poziţiile preferate ale Minervei, care l-a gratulat cu o privire criminală însoţită de alta clar promiţătoare de răzbunare şi dormit cu vaca-n grajd.
Cobor cu jumările, îs cam grase, da-s bune că focul abia se-ncinge în vatra din faţa cabanei şi stomacul gol a lăsat mofturile cam pe la jumătatea drumului Oradea - Beiuş, care e cea mai mare catastrofă de la Cernobîl încoace, iar hîrtoapele şi gropanele îţi dau o poftă de mîncare de n-ai văzut, plus că cică au şi efect terapeutic în cazu' în care ai pietre la rinichi.
În următoarele două zile, ori de cîte ori am ieşit sau intrat pe uşa cabanei şi am ieşit des din cauză de bere multă şi budă afară, am văzut în curtea lor aceeaşi imagine: Domnu' Lucian cu sticloanţa-n mînă, ba pe lîngă grajd, ba pe lîngă gater, ba pe coama muntelui şi pe Minerva muncind.
Şi dacă stau şi mă gîndesc bine, nu degeaba insistă el să i se spună "domnul" , că doar domnu-i domn şi-n şanţ: slugi are, nevastă harnică are, că de n-ar fi Minerva l-ar mînca păduchii şi l-ar pişa cîinii pe drum şi tot ce-ar cîştiga el cu gateru' lui s-ar duce pe băutură şi pun pariu, pe curve.

miercuri, 28 aprilie 2010

Călătorie în ţara proştilor

Domnu' Lucian observă că am o roată moale:
- Stăi acle pă loc, că ţi-i moale roata.
E ora 9 dimineaţa şi deja e beat pulă şi el şi frate-său. Singurul care e treaz e Petrişor, că ăla are doar 17 ani şi încă nu are dezlegare la "făţată", singurul care cînd am zis io "impingeţi acum", a reacţionat imediat şi nu  s-a bălăngănit năuc în urma maşinii ce derapase pe iarba udă.
Deci, am o roată moale şi am oprit paralel cu RABA domnului Lucian, care rabatează cabina, dă foc ca să pornească, eu încărunţesc instant, deşi ştiu că motorina nu explodează... dar dacă sunt EU acolo, poate face o excepţie. Pierde nu ştiu ce şoroflu, îl caută prin noroi.
Eu merg cu imaginaţia departe, adică risipită-n bucăţi peste munte. Nu imaginaţia, ci bucăţile din mine. Domnu' Lucian găseşte şoroflu', mai dă o dată flacăra ce-mi pare una de la sondele de gaz din Ploieşti, mai încărunţesc oleacă şi dă aer la roată.
Operaţiunea îmi pare că durează o veşnicie, însă el rînjeşte cu dinţii lui verzui şi asta mă linişteşte oarecum. A terminat şi continuă să mă laude şi el şi frate-său ce abia se ţine pe picioare, de "cît simţ are domnişoara, că n-o turat maşina deloc".
Aş tura-o de dracu' ar lua-o, numa' să mă văd dusă. Drumul forestier e plin de bălţi şi de capcane sub formă de pîraie ce-l strică, domnul Lucian şi domnul Frate mă petrec împleticiţi, îmi fac cruce, c-am devenit brusc credincioasă odată ce m-am îndepărtat de flacăra de la rezervorul Rabei.
O iau pe hîrtoapele de pe drum, atentă să nu-mi sparg baia de ulei şi strîng din fund pînă la şosea. Pic de regret nu mă-ncearcă, mă bucur c-am plecat, însă nu încetez să mă întreb cum de supravieţuişte într-o bucată domnu' Lucian pe lîngă chestii periculoase: gater, drujbă, Rabă.
Poate totuşi există Dumnezeul beţivilor, aşa că mă tentează să m-apuc serios de băut, că văd că lor nu li se întîmplă nimic rău.
Mai încolo pe drum, un utilaj agricol staţionează jumătate-n şosea, jumătate-n şanţ. Apare şoferul cu o creangă mare în mînă. O înfige-n spatele utilajului şi gata semnalizarea. Cine nu vede ditamai creanga, ori e orb, ori i-a fost dat să moară brusc.
De-asta zic eu c-am călătorit în ţara proştilor şi nu ştiu de ce, dar simt că încă mai sunt acolo.

Din ciclul " Eu întreb, eu răspund"

Nu, n-am pretenţia că aş deţine adevărul absolut. Am doar păreri pe care le exprim unde pot şi pe care le împărtăşesc altora, fără să consider că adevărurile mele sunt ale tuturor.
Am observat însă, că dacă mă declar ateu, mă combat credincioşii, dacă mă declar religioasă, mă combat ateii.
Dacă critic, mi se recomandă să fac sex, dacă nu critic mi se sugerează să-mi fac rost de-o viaţă.
Dacă nu-mi place ceva, mi se vîră pe gît cu de-a sila, dacă-mi place, sunt o bleagă şi-o idealistă.
Dacă aş pune poze cu floricele şi cer senin, mi s-ar pune eticheta de "leşinată" şi "pizdă proastă", dacă aş scrie despre sex, ar sări toţi misoginii să mă trimită la cratiţă.
Dacă scriu despre grase, mi se recomandă să nu mănînc, iar dacă mi se face lehamite de viaţă ocazional, mi se recomandă să fac un copil, de parcă ăsta ar fi ţelul suprem şi obligatoriu pentru o femeie.
Dar dacă uneori sunt atee, alteori sunt mistică, uneori sunt romantică, alteori dimpotrivă, dacă am parte de sex, de familie şi de copil, dacă nu-s grasă ci numa' bine, dacă mă duc atunci cînd trebuie şi la cratiţă şi uneori aş mai pune şi cîte-o floricică pe blog, ce bucurie i-ar mai rămîne unui anonim?
Oare n-ar fi tentat să se sinucidă?

Romania - Terminator

Fiecare dimineaţă ar trebui să însemne un nou început, cel puţin teoretic.
La prima oră, aşa se şi simte. Abia după ce-ţi sorbi cafeaua cu mulţumirea aceea pe care nu ţi-o poate lua nimeni, începi să te gîndeşti la rahaturile care ştii că ţi se vor întîmpla peste zi, sau bănuieşti că se vor insinua, ca să-ţi facă praf orice urmă de entuziasm.
De asta m-a tot gîndit în ultima vreme că ţara asta mă termină psihic prin felul haotic prin care îşi justifică existenţa ca stat. M-am mai gîndit şi că domnul Iliescu îmi datorează douăzeci de ani din viaţă şi vreau să mi-i cer înapoi.
Să-mi dea el seninătatea lui de vulpoi bătrîn uns cu toate alifiile şi eu să-i dau la schimb zbuciumul şi strădaniile de a supravieţui  fiecărei zile. Să mă plătească pentru incapacitatea  de a mă adapta unei lumi străine mie, o lume cu care vorbesc aceeaşi limbă, dar doar atît avem în comun.
Mă simt ca  Moldova de peste Prut: înstrăinată, săracă, la limita răbdării.