vineri, 16 aprilie 2010

Fraţilor, am învins!

Dragii moşului, I've been thru hell today. La şapte jumate m-am dus să mi se recolteze sînge pentru analize, la o clinică privată a unei dintre beizadelele vestitului rect(or) (fost) Maghiar, mare făcător de doctori docenţi la Universitatea din Oradea, mare ctitor de mănăstiri întru iertarea păcătelor de prea-lăcomie la bani, prea-prea şi mare-mare la tot ce mişcă prin judeţ şi nu numai .
Să ne-nţelegem, nu m-am dus la clinica asta privată ca s-o fac pe fiţoasa şi nici să contribui la bunăstarea familiei Maghiar, ci pentru că am card de la companie şi aproape totul e gratis.
După ce-am parcat în balta cea mai puţin adîncă şi bine studiată ca nu cumva să dau de vreo capcană şi să mă trezesc în noroi pînă la genunchi, mi-am scos fiţuica şi cardul să le-am la-ndemînă ca tot romanul care are impresia că atunci cînd e să dea o trimitere, un buletin sau orice hîrţoagă undeva, tre' să pornească cu ele-n mînă încă de acasă, dintr-un fatalism de neînţeles, sau pur şi simplu pentru că se teme ca nu cumva să- i înghită geanta sau buzunarele preţioasele hîrtii fără de care nu poate privi în ochi, aborda, şuşoti, milogi, peria nici un funcţionar, medic, asistent, parcangiu, poliţai, vameş, recepţioner şi tot ce mai trăieşte şi se hrăneşte din ban public.
Am ajuns cu alea-n mînă la recepţie unde stăteau trei fufe, una mai absentă ca cealaltă. Asta e iar o mare nebuloasă şi mister pentru mine: de ce o asistentă care nici măcar nu-şi face meseria ci scrie toată ziua numere de ordine şi mai clăpăceşte cîte-o tastură c-un vîrf de unghie de porţelan, îşi dă aere de parcă tu care eşti bolnav şi cu catastrofe-n cap ( voci în cazul meu), ai fi un căcăţel de muscă pe care vrei să-l ştergi cît mai repede, să nu-l mai vezi în faţa ochilor?
Na, după un brain storming de 15 secunde, m-au trimis în altă clădire la laborator. Dau să zic: am card. Una': nu-i nimic, ştiu fetele de-acolo ce au de făcut. Bun, dacă fetele ŞTIU, de ce să mă pun io cu căruţa-n drum, mă duc roată după policlinică, dibuiesc intrarea, urc două etaje şi mă pomenesc într-o hoardă de babalîci cu trimiteri în mînă, buluciţi în jurul unei alte asistente cu nasu' pe sus, un fel de Stăpîna Căcaţilor din Recipientele de Analiză, care face programări după cum o taie capu'. Pensionarii zic "săru-mîna" şi umili, ies. I-au programat pe săptămîna viitoare. Stau şi eu cu fiţuica mea în mînă şi-nţeleg că dacă-s cu plată, pot să intru acum.
Nu-mi vine să cred că a fost atît de simplu, ajung iar la o recepţie, cu altă minunantă care clăpăceşte o tastatură cu aer ocupat şi important, mai stau după vreo trei persoane, îmi vine rîndul, se uită la trimitere, se uită la mine şi dă să mă trimită jos.
Stai, că de-acolo vin, zic. Ele m-au trimis aici.
- Ele nu ştiau că aveţi card, vă trebuie o trimitere de la un medic CMU.
- Păi, eu de unde să ştiu? Le-am spus de card, au zis că ştiţi voi. 
 Nu vreau să ma las alungată, nu mi-am băut cafeaua şi deja încep să tropăi. N-am de ales însă, bestia mă dovedeşte, cobor iar, ocolesc  clădirea, mă duc plină de draci la maimuţele alea trei şi le iau la rost.
Zice una:
- Da' n-am ştiu ce card aveţi.
- De  ce nu m-ai întrebat, sau de ce nu m-ai lăsat să-ţi spun? De unde să ştiu eu cîte feluri de carduri aveţi?
Face ea ce face să ies eu de vină, încearcă să se justifice şi îi vine ideea salvatoare: avem gastro-enterolog. Fată, ce să fac io acolo? Se mai cîcîie, se mai uită-n monitoare, găseşte un cardiolog, îmi scrie pe-un peticel de hartie un număr, îl înhaţ să nu se răzgîndească, găsesc cabinetul. Stau  pe scaun liniştită că e doar un boşorog înaintea mea şi mă gîndesc că p-ăsta nu-l ţine mult, ca să nu-i moară-n cabinet.
Mai vine o pupăză cu mă-sa şi vrea să intre înaintea mea, dar mă uit suficient de urît ca să dea înapoi. Mi se scrie trimiterea şi alerg iar roată după clădire, ţopăi pînă la doi, trec printre alţi boşorogi, intru, mă-nfig trimfătoare cu trimterea-n mînă, aia se uită urît, io mă gîndesc că lasă că-ţi trece pînă te măriţi nasoalo.
Între timp, am ocazia să studiez cel mai ciudat cuplu pe care l-am văzut vreodată: ea e mică şi slabă genul anorexic, ştirbă, murdară şi are aspect clar de retardată. El e foarte înalt, are burtă deşi e tînăr, părul e ca la arici şi-i stă în toate direcţiile, poartă o bluză foarte, foarte murdară şi vorbesc tare despre chestii care ar trebui să-i privească doar pe ei. Dacă n-au avut grija asta, am tras cu urechea, că nici nu era mare lucru şi-am aflat că ea-i forţa mîna s-o ducă undeva unde el n-avea destui bani s-o ducă şi ca să fie mai convingătoare i-a reproşat că pentru fratele lui ar face asta. El neagă, cum că pe frate-său l-ar ajuta doar dacă nuşce calamităţi ar avea loc, ea face bot, el cedează şi-i promite c-o duce acolo, nu ştiu unde.
Mi se recoltează sînge în sfîrşit şi constat că mă lupt cu birocraţia  de două ore, pentru două seringi de sînge. Sîngele meu.
Mai am de facut Echo Doppler, da' cică doar  pe la zece. Întreb dacă vine medicul la zece şi insist să privesc maimuţa-n ochi. Nu mă poate minţi şi zice: pe la unşpe. Facem un compromis, îmi îndulcesc niţel vocea, îi iau numărul de telefon să sun înainte, să nu vin şi s-aştept aiurea. Unşpele ăla s-a dovedit a fi 1,30.
Nu pot să zic că a meritat pentru că s-a dovedit că n-am nici o arteră înfundată, că nimeni nu merită să fie aruncat de ici colo ca să afle că e sănătos, sau nu. Pot doar să zic că suntem nişte neamuri proaste, care nu avem nici măcar minim de bun simţ şi şapte ani de-acasă.
P.S. Vă rog să nu vă mai înghesuiţi la testările periei pe care tocmai am renunţat s-o mai inventez.
P.P.S M-a pus naiba să-i promit Ninei că mă las de fumat şi că duc cu ea la gimnastică. Acum vorbeşte ca şi cum m-aş fi lăsat deja şi io nu mai ştiu cum s-o dau la-ntors, că mi-e ruşine. Zice că ea cu cine mai bîrfeşte cînd o să fie babă?
P.P.P.S Încă mai aud voci.

joi, 15 aprilie 2010

Vocile

Ieri noapte m-a trezit un zgomot infernal. Ceva combinat între ciocane şi şuierat de tren. Am sărit din pat crezînd că-s în gară, dar dezmeticindu-mă cît de cît şi deja în drum spre frigider în căutare de dulciuri, mi-am dat seama că hărmălaia era în capul meu. Îmi ţiuiau urechile cu creier cu tot.
Am găsit nişte iaurt de fructe şi m-am culcat la loc. Dimneaţa, aceeaşi hărmălaie şi ţiuit ce nu mă lasă nici acum. Aş vrea să-mi treacă pînă nu mă obişnuiesc. Am glumit la birou zicînd că aud voci şi normal, nu m-a luat nimeni în serios pînă nu mi s-a făcut rău. Un rău moderat, nu d-ăla cu dat ochii peste cap şi nici cu întors cu cracii-n sus.
La 5 m-am dus întins să-mi iau tensiunea cu care n-am mai avut nici o treabă nasoală pînă acum, eu am mai deranjat-o pe ea, da' ea drăguţa pe mine, niciodată. Şi uite-aşa, m-au găsit cu tensiune mare, dar nu suficient cît să mă lovească damblaua, de-ajuns să mă sperie şi încă nu destul cît să mă las de fumat. Oricum, nu mi-a zis nimeni s-o fac. Dar o să-mi zică precis, maine după analize şi Doppler la gît, că cică mi s-a înfundat o ţeavă. Nu destul cît să nu mai treacă sîngele prin ea, dar suficient cît să nu se-audă bătăile inimii cum ar fi normal ci un hîîîîr, hîîîîîr (zic şi io ce-am auzit de la medic), ceea ce înseamnă că pe o porţiune de 4 cm e un dop. Ca la ţeava de apă, doar că musai să n-o las să se spargă că cică sîngele n-ar curge-n jos, ci s-ar duce fix la creier unde face nişte chestii nasoale, de nu-ţi mai găseşti minţile p-acasă nici cu GPS-ul.
Oare cînd s-o inventa o perie ca alea de spălat sticle şi pentru artere? Şi ce-ar fi dacă aş inventa-o eu care am un interes acut? Şi dacă ar fi s-o inventez, cine se oferă voluntar pentru testare?

marți, 13 aprilie 2010

O poveste

M-a luat Nina de la birou şi ne-am dus pe centru la un cappuccino şi-o bîrfă mică.
Mi-a povestit c-a văzut un documentar despre o întîmplare care s-a petrecut în nu ştiu ce ţară din Africa, într-un spital în care mureau bolnavii  pe capete şi, ceea ce era mai ciudat e că dădeau ortul popii cam la aceeaşi oră.
A fost trimis un detectiv sub acoperire să lămurească misterul şi iată ce-a descoperit: în fiecare zi, o femeie de serviciu intra în salonul de terapie intensivă, scotea din priză aparatul de menţinere în viaţă ( precis s-o fi numind cumva şi eu nu ştiu cum), băga aspiratorul şi făcea curat lună, după care punea la loc ştecherul şi lua alt salon la rînd, lăsînd neştiutoare cadavre-n urma ei.
Cum femeia avea patru copii, bolnavii erau bătrîni şi ea n-avea habar că ştecherul ăla nu era de la vreun uscător de păr, justiţia a decis s-o considere nevinovată şi s-o lase liberă. Ar fi interesant de ştiut dacă şi-a păstrat şi slujba.
Eu n-o ştiu pe Nina de mincinoasă şi nici nu e, doar că povestea asta e incredibilă şi nu atît modul de operare cît aspiratul în saloane. Tot mopul nostru cu clor e mai sigur!
Concluzia e că se impune un avertisment ca pe pachetele de ţigări: CURĂŢENIA POATE SĂ UCIDĂ!

luni, 12 aprilie 2010

Agenda zilei

Să trec în revistă ce-am făcut io azi:
M-am mirat că restaurantul era aglomerat, erau ŞASE clienţi care NU au birouri deasupra, deci total necunoscuţi. Nu sunt sigură că nu erau străini de oraş şi nu se rătăciseră.
M-am aranjat şi răs-aranjat la păr în oglinzile liftului. V-am spus că avem oglinzi pe uşile din budă, pe interior? Nu v-am zis, dar e important să ştiţi, pentru că stăm pe tron şi ne admirăm căcîndu-ne.
Am bîrfit şi m-am bucurat că Ţoapa a luat o săpuneală sonoră de-au tremurat geamurile de la şefă-sa.
Mi-au ieşit bine comisioanele. Nu, nu le iau eu, le calculez pentru alţii.
M-am întrebat pe mine insămi şi nu mi-am răspuns ce e de făcut dacă simt că nu mi se potriveşte ceea ce fac.
Am constatat IAR că n-am cîştigat la 6 din 49 şi-am decretat pentru a 58965477- a oară că sunt aranjate şi că "mai joacă dracu'".
Am plătit nişte datorii, atît de parţial încît pot spune că-s nesemnificative şi pe romaneşte "un floc în calea pulii".
Am luat bonurille şi am fost la Real, am cumpărat mai mult decît pot căra de la maşină pîna-n casă (două drumuri sunt excluse, nu ştiu de ce da' bănuiesc de ce-mi zicea mama "catîr spurcat").
Am rămas lefteră.

duminică, 11 aprilie 2010

"Divina" comedie

Noroc cu primăvara asta superbă, cu toate culorile ei că mai trece omu' cu vederea halul de degradare în care ne scăldăm, da' ce zic eu scăldat, ne mocirlim cu toţii. Cu toate că îţi poţi clăti mintea cu vederea copacilor înfloriţi şi cu verdele ierbii, e greu să dai în 7 gropi pe distanţă de 200 de metri fără să-ţi bagi şi să-ţi scoţi diferite chestii în diverse instituţii, culminînd cu însuşi Nemernicia lui, statul roman.
Şi uite-aşa se născu şi înjurătura ce depăşeşte-n gravitate şi cruzime oricare alta: "fute-te-ar Statu' Roman". Statul Roman devine astfel, futacul naţional dar nu unul asemeni lui Casanova care întîi seducea şi abia apoi regula în condiţii de siguranţă şi absolut sigur că victima nu opune rezistenţă, ci violatorul agresiv care după ce te forţează, te mai şi jefuieşte promiţînd mincinos că dacă te alegi cu vreun bastard îi va plăti întreţinerea.
M-am tot gîndit la propunerea de-a pune PET-ul pe stemă, uite că acum ideea a prins contur şi-aş putea schiţa ceva mai mult din organizarea pe care o văd venind ca acceleratul de Bucureşti, cu 2 ore întîrziere. Dacă PET-ul de pe stindard ar fi gol, ar însemna că suntem mai sărăntoci decît Somalia, aşa că m-am gîndit că i-ar şade mai bine plin şi cu eticheta Burger de la Chemichal Brothers; peste pet-ul care-ar sta aşa, oblic, aş pune o bîtă de oină şi asta nu pentru că oina nu ştiu din ce motive este denumit sport naţional, ci pentru că ar avea valoare de simbol. Acel de vitejie în luptă cu nevestele, copiii şi părinţii proprii ai vrednicilor noştri bărbaţi. Aceste două simboluri ar sta încrucişate pe imaginea unei clădiri în ruine, de preferinţă istorică şi cu mare valoare de patrimoniu, iar în fundal aş pune stilizat aşa ca portretele lui Che, profilul lui Salam.
Şi pentru nu care cumva să creadă lumea că n-avem intelectuali aş strecura într-un colţ un mesaj codat: Cumpăr viză.
Culorile le-aş lăsa intacte dar aş umbla puţin la simbolistică: roşul n-ar mai însemna sîngele vărsat în războaiele de apărare a fruntariilor patriei, ci cel vărsat la căminele culturale, cîrciumi, discoteci şi pe şosele.
Galbenul n-ar mai fi lanul mănos de grîu (ce glumă bună), ci cel al aurului rîvnit de la Roşia Montana de firme dubioase străine şi mult mai dubioase interese pur romaneşti.
Cu albastrul ar fi puţin mai greu, pentru că apele noastre nu mai sunt de multă vreme curate şi limpezi şi pun pariu că pînă şi Ozana geme de plastic şi zdrenţe, de aceea albastrul ar fi al cerului uneori senin, drept mulţumire că nu ne trăzneşte odată de cît de bicisnici am devenit.
Steagul ăsta cu o coadă de topor în loc de mîner (sau cum s-o fi chemînd), l-aş înfige la intrarea în Romania, în vama Borş şi-aş pune dedesubt o plăcuţă în nenumărate limbi pe care-ar scrie : "Lăsaţi orice speranţă, voi cei ce intraţi".

Am fost volutar azi

De ceva vreme am sentimentul că-mi lipseşte ceva esenţial care să mă smulgă din interminabila-mi bîjbîială, din căutarea asta ce poate părea fără sens. Probabil caut să dau un nou sens existenţei mele, pentru că sunt omul care se ofileşte fără un proiect. Am simţit asta după ce mi-am terminat casa de renovat şi n-am fost un simplu spectator, ci m-am implicat douăsprezece ore pe zi pînă la final.
A durat două luni, cu toate că tocmisem o echipă destul de mare, în ideea să nu mă ţină cu casa întoarsă juma' de an. Aceste două luni mi-au părut nesfîrşite şi la un moment dat, mi s-ar fi părut normal să fac flotant meşterilor, aşa de tare mă obişnuisem să-i văd, iar pe alţii să-i simt, pentru că cel puţin unul puţea a transpiraţie indiferent de oră şi cel puţin toţi trăzneau a băutură de dimineaţă pînă seară.
Meşterii se împart în două categorii: cei care ştiu meserie da-s beţivi şi-ţi adorm la poartă, sau se duc pînă la ABC şi nu-i mai vezi trei zile şi meşterii care nu se pricep, dar sunt dornici să înveţe pe materialele şi banii tăi. Ei, cînd am ajuns la faza asta, ne-am despărţit ca un cuplu: cu reproşuri amare, din partea lor, desigur.
Şeful de echipă mi-a scos ochii îndurerat c-au fost buni doar la heirup şi m-a făcut să mă simt oarecum jenată de cît pot fi de nedreaptă. Dar privind la faianţa pe care o dădusem jos cu şurubelniţa de pe pereţii băii de bine pusă ce era şi la sacii de adeziv risipit în scop de îndreptarea pereţilor, inima mi-a rămas de piatră. Ne-am despărţit amiabil, dar parcă l-am văzut pe şefu' de echipă bătîndu-mi obrazul, sau mi s-o fi părut? Aşa m-am procopsit cu Tibi, frate-său şi încă unu', meşterii de care v-am povestit deja.
Spuneam la început că parcă-mi lipseşte ceva ca să-mi dea sentimentul că pornesc pe-un drum nou şi cred c-am găsit ce. Am fost azi cu firma la un voluntariat cu fundaţia Habitat într-un sat de lîngă Oradea, unde-am ajutat la construcţia unei case pentru o femeie şi cei doi copii ai ei.
Cu toate că dimineaţă la 7 cînd mi-a sunat alarma am zis ceva de genul "cine dracu' m-a pus" şi drumul e sub orice critică (cei ce se aventurează spre Beiuş sau Deva ştiu despre ce vorbesc), mi-a fost frig şi mi-aş fi dorit să trecem rapid peste formalităţi, informare şi protecţia muncii, de cum am ajuns pe şantier şi femeia căreia i se ridicase casa ne-a ieşit înainte cu plăcinte cu brînză, am simţit că nimic nu e întîmplător.
Mai tîrziu, cu mistria şi canciocul pentru prima dată-n mînă de cînd mă ştiu, mi s-a-ntărit convingerea că asta e ceea ce mi-aş dori să fac. De multe ori am vrut să dăruiesc şi m-am lovit de orgolii prosteşti sau de mîndria inoculată de secole să nu primeşti "mila" altora, cu toate că n-aş fi dăruit din milă ci din dorinţa de a împărţi cu alţii ceea ce pot, ce am în plus, sau ceea ce alţii şi-ar fi dorit mai mult decît mine.
Nici acum nu-mi vine să cred că nu am avut cui da un brad de Crăciun, c-avusesem doi, în condiţiile în care toată lumea se plîngea de preţurile mari . Doar Aurica ar fi vrut, dar şi ea doar o creangă şi n-am vrut să ciopîrţesc brăduţul în speranţa că tot găsesc pe cineva mai puţin fudul să-l primească.
Bani nu dau, pentru că m-au cam ocolit în ultima vreme, dar şi pentru că nu prea am încredere că ajung unde trebuie. Probabil o să mă judece unii dintre voi, dar nici pentru ceea ce consider eu că sunt cauze pierdute, nu dau bani şi nici pentru Haiti sau alte coclauri îndepărtate. Avem şi noi aici destui sărmani pentru care nu se îngrămădeşte nimeni să facă teledoane televizate cu vedete dornice să le vadă lumea cît le dă mărinimia pe dinafară.
Ceea ce face Habitat mi se pare potrivit pentru ceea ce sunt eu pregătită să ofer, îmi cere o sîmbătă din timpul meu cu care de multe ori nu ştiu nici eu ce să fac, să merg să ajut la ridicarea unei case pentru romanii care chiar au nevoie şi cărora societatea nu le dă nici o şansă.
Am avut totuşi o obiecţie: să nu mă trimită-n ţigănime; asta e una din cauzele pe care le consider eu pierdute.