sâmbătă, 3 aprilie 2010

Pentru că....

...am tot timpul sentimentul că greşesc. Peste tot: şi la serviciu şi acasă.
Îndoielile mă fac vulnerabilă, iar vulnerabilitatea îmi slăbeşte voinţa.
O voinţă slăbită îmi aduce deservicii.
Subaprecierea îmi alterează ego-ul.
Un ego alterat îmi diminuează şansele de a fi eu însămi.
Eu însămi aş fi perfectă, dacă nu m-aş subestima.
Perfecţiunea ar exista dacă n-aş avea îndoieli, dar viaţa ar fi plictisitoare şi n-aş mai tînji după Divinitate.
Pentru că, Divinitatea există doar pentru că avem îndoieli.

Reţeta fericirii la romani

1. Ai mîncare în frigider?
2. Ai ţigări dacă eşti fumător?
3. Ai de băut?
4. Ai răspuns la toate întrebările cu DA?
Eşti fericit, clar. Ce dracu' mai vrei?

Vocile

În primul rînd doresc să-i transmit ratatei care a publicat reţeta de plăcintă cu mere pe net ca s-o ia fraiere ca mine de bună, să-şi arunce tastatura pe geam, că nu e frumos să o rog să moară acum în ajun de Paşte.
Da, aţi ghicit... plăcinta mea este un eşec răsunător. Zic răsunător pentru că am scăpat tava pe jos şi-n cădere a atins butelia, deci a făcut zgomot, răsunet d-ăla. Plăcinta n-a păţit nimic pentru că foile-s atît de ţepene încît dacă optezi pentru sinucidere, se pot folosi în loc de lame. Că lame clasice eu n-am mai văzut, ori cu gilette îţi ia cam două zile să tai o venă, cît de subţire ar fi ea.
În al doilea rînd, am pus capăt dilemei de ieri şi-am hotarît în unanimitate (eu şi vocile din capul meu), să nu mă duc la Înviere. Cum? Foarte simplu: mi-am desfăcut o bere şi nu cred că e potrivit să mă duc la biserică gata aghezmuită.
Totuşi, dacă se reclamă prezenţa mea şi se-ntîmplă să nu învie fără mine, buzz me please. (Nu vreau să privez umanitatea de-o iluzie)
P.S. Am minţit oleacă... n-am desfăcut încă berea, doar că aveam nevoie de-un pretext să rămîn acasă ca să mă justific vocii responsabile cu misticismul, total opusă celei blasfemitoare care mi-a dictat ultimul rînd de mai sus.

Vrei să ştii cît te iubesc?

Vrei să ştii cît te iubesc eu?
Te iubesc ca pe pata straina de după pat. O să obiectezi şi-ai să-mi spui că pata aia e pişat. De pisică.
O să plusez şi-am să-ţi spun că te iubesc ca pe micul meu dejun. Eu nu mănînc dimineaţa, aşa că trage tu concluziile. Dacă-ţi spun că te iubesc ca pe ochii din cap... e ok, încă mai văd, deci n-am motiv să-mi urăsc ochii, dar asta nu înseamnă că nu mint. Treacă de la tine.
Dar dacă tu nu mă întrebi, eu ce să-ţi răspund? Cum ai vrea să evaluezi dragostea mea?
Păi, ia să te iau eu la întrebări: tu cum mă iubeşti?
- Io te iubesc ca pe femeia care locuieşte cu mine; că ce alternativă am? Chiar te iubesc, mă jur! Dacă n-aş sta cu tine, ce mi-ar rămîne? Să stau cu mama? Nici măcar TU nu poţi fi atît de crudă, draga mea. Adică să stau cu o femeie cu care nu pot face sex?
- Heeeiii, nu te întoarce cu spatele, cu tine vorbesc! Priveşte-mă în ochi şi spune-mi că eu sunt alesul. Şi eu o să mă scarpin la coaie, semn că-s mulţumit şi tu să-nţelegi prin asta că-ţi aparţin.

vineri, 2 aprilie 2010

Luaţi mielu'

Mi-am vopsit ouăle. Nu ale mele, cu toate că pomenisem undeva cum că cineva,(nu spui ţine) a zis că posed coaie ouă. Am dezmierdat mielu', ptiu bată-te norocu'... nu te hlizi, l-am dezmierdat cu ierburi, sare şi piper, l-am împănat cu usturoi şi-am pus doi-trei stropi de oţet balsamic şi felii de lămîie. Asta încă de ieri şi mai stă aşa pînă mîine. Am făcut şi-o plăcintă cu mere, că la cozonaci mă bag că-s curajoasă, doar că nu mi se coc pe dinăuntru. Ca-n bancu' ăla cu ţiganu' care vrea să vîndă un cal orb unui muşteriu. După ce calu' se izbeşte-n toţi copacii şi zidurile, clientu' zice: bă ţigane, calu' ăsta-i orb. Nu domnu', îi curajos! zice ţiganu'.
Mîine bag mielu' la cuptor şi pun sarmalele la fiert. Şunca şi ridichile cu ceapa verde le tai doar şi le aşez pe platou, pentru că duminică-mi adun familia obligat-forţat la masă.
Cu toate bunătăţile astea, holul meu pute de trăzneşte a pişat de mîţă. Asta pentru că Pitituţa mea are un amorez în trei culori pe care l-am botezat Jozsi şi care are îndrăzneala să intre-n casă şi să-şi marcheze teritoriul cu cîte-o şpriţuială de pişat pe unde nimereşte, ca un nesimţit care se află.
Dimineaţa o aşteaptă la uşă, seara îl găsesc la uşă. Aseară le-am dat ce-a căzut de pe miel, adică ce-am curăţat, pieliţe şi grăsime şi-au împărţit frăţeşte. Jozsi e îndrăgostit mort, miaună şi jeleşte cînd intră asta mică-n casă. Dar nici ea nu e mai brează... intră doar ca să aibă de unde ieşi.
Iniţial, m-am opus poveştii de iubire din motive total egoiste: n-aş prea vrea pui în trei culori şi-n plus, nu ştiu de unde vine, dacă e de familie bună, că de viţă nobilă clar nu e. Pînă la urmă am cedat, că-n fond nu pot să stau eu să-i păzesc curu' şi în calea dragostei adevărate nu te poţi pune de-a curmezişu'.
Dar, se ridică o întrebare justificata şi-o dilemă totodată: dacă e să fie, ce fac cu puii? Cui îi dau spre adopţie?
A mai răsărit o întrebare: Cu cine mă duc la Înviere?
Locul de unde-mi răsar întrebările e nesfîrşit, aşa că mai întreb retoric: Mă duc la Înviere, sau fac ca în alţi ani scandal degeaba şi seara mă apucă lenea, frigu', somnu' şi alte minciuni?
Vă zic mîine ce şi cum.
Paşteţi fericiţi!

joi, 1 aprilie 2010

Am o dilemă

M-am uitat la Impromptu şi iată concluziile:

George Sand era o necioplită pe vremea cînd se-mbrăca în haine de bărbat.
Viaţa era mişto pe vremea ei, pentru că nu trebuia decît să te autoinviţi la tot felul de cuconeturi snoabe, care te ţineau cu casă şi masă gratis, doar ca aibă în preajmă celebrităţi.
Chopin era cam fătălau.
George Sand s-a îndrăgostit de el, deşi roiau (n-am idee de ce) o mulţime de masculi în jurul ei. Cred că-i incita ideea s-o domesticească.
George Sand renunţă la nădragi şi frizura tip mătură de sorg, în favoarea dantelurilor şi-a zulufilor de dragul lui Chopin, care rămîne la fel de fătălău în ceea ce-o priveşte. Adică în momentul în care ea vrea să renunţe şi la rochie, ăla se sperie şi-o îmbrînceşte ca un puştan în curtea şcolii.
Între timp, masculii care roiesc în jurul ei se duelează fără să păţească mai nimic, împuşcînd cu totul accidental slugile prezente.
Chopin se îndrăgosteşte şi el de George Sand, dar nu-i cedează trupeşte. Ea e şmecheră şi îl face să creadă că e gata să accepte şi-o dragoste platonică, aşa de tare-l iubeşte. Fătălăul o crede, dar subliniază că şi-a primit "botezul" în bordelurile pariziene. George Sand îl priveşte aproape matern şi se preface că-l crede. Pînă şi eu m-am prefăcut.
La final, ea dă dracului dantelurile şi zulufii, îmbracă nădragii, şi-l duce pe Chopin La Mallorca.
Am pierdut cîteva secvenţe din cauza unei babe care are grădina lîngă a mea şi şi-a pierdut ţigările pentru că e senilă şi nu mai ţine minte unde-şi pune lucrurile. Am ajutat-o să şi le caute, avînd vaga bănuială că ea crede că i le-oi fi furat eu. Pînă la urmă şi le-a găsit accidental, fix în locul unde le pusese şi-a venit să-mi comunice şi mie, cică să fiu şi eu liniştită, de parcă n-aş fi putut dormi la noapte de grija ei. Se zice că înainte de a-ţi lua zilele, Dumnezeu îţi ia minţile iar Aurica şi femeia asta sunt exemple vii.
Am pierdut cum spuneam, probabil partea în care George Sand şi l-a băgat în aşternut şi nu numai, pe Chopin. Am prins doar secvenţa în care se trezeau în acelaşi pat. Cum pe google nu găsesc informaţia asta, rog pe cine-a văzut filmu' să nu mă lase-n ceaţă şi să-mi răspundă la întrebare: i-a tras-o George lu' Chopin? Că invers nu cred că era posibil.

miercuri, 31 martie 2010

Putori de primăvară

Azi am avut şedinţă mare, cu toată lumea. Eu m-am alăturat puţin mai tîrziu pentru că mă zăpăcea unu' la telefon, care se chinuia să-mi repare ceva prin team view ăla cam de două ore şi nu dădea semne c-ar vrea să renunţe.
În fine, cînd am ajuns eu, erau toţi înşirat pe scaune şi ascultau cuminţi vorbitorul. Eu eram foarte preocupată să n-aţipesc pentru că eram în primul rînd, cînd deodată m-a izbit o putoare de picioare nespălate, ceea ce mi-a alungat tendinţa spre picoteală. M-am uitat în jur, numa' femei încălţate cu pantofi eleganţi. Caut mai departe sursa, vreo pereche de adidaşi şi-o găsesc exact la cine bănuiam. Femeia asta arată veşnic jegoasă, nepieptănată, nespălată şi neîngrijită, dar de ce nu mă aşteptam eu oare să pută de trăzneşte locu' de ea?
Tot restul şedinţei m-am gîndit că dă căldura şi o dată cu ea, revin duhorile conaţionalilor mei şi m-am bucurat pentru a nu ştiu cîta oară că de ani buni nu mai sunt nevoită să circul cu tramvaiul sau autobuzul, pentru că la înălţimea mea ajung cu nasul fix în dreptul subsiorilor puturoase a celor care folosesc apa rar şi foarte rar săpunul.
Îmi rămîne să elimin piaţa şi supermarketurile, dar pînă găsesc o metodă să mă-nchid în vreo bulă protectoare, mai am de răbdat. Şi că tot veni vorba de supermarket şi dacă tot îi ţin pe SWAT Force ăia de 70 de ani pe la uşi, măcar să-i instruiască cineva să nu lase onor clientu' să intre la bustu' gol în magazin, cu flocii la vedere, puţind ca o turmă de capre.
Cam atît am avut de cîrcotit azi.

Atilla, aurul şi ... balegi

Că tot a pomenit Mika de cort şi munte, mi-am amintit că singura dată cînd m-am încumetat să dorm în cort, a fost în urmă cu cîţiva ani, la Cîmpeni, unde ne invitase cineva care avea o casă bătrînească "in deal".
Dealul ăla, pentru mine-a fost munte în toată regula, la urcare mai ales. Îmi pusesem bărbia-n piept şi-am urcat încăpăţînată ca un catîr cu nu ştiu cîte sarsanale în spate. Zic încăpăţînată, pentru că nu mă opresc deloc pînă sus, că dacă mă opresc... acolo rămîn, plus că nu-mi place să-mi prelungesc agonia.
Nu-mi mai aduc aminte de ce am stat în cort, cred că eram prea mulţi ca să încăpem cu toţii în casă, sau fusesem curioasă să încerc experienţa asta, pe care n-am s-o repet niciodată. În primul rînd că nu e deloc comod, apoi pentru că nu mă simt în siguranţă auzind toate foşnetele nopţii. M-am trezit ţeapănă de spate, fără aer, pentru că ne îngrămădisem patru oameni bolnavi la cap într-un cort de doi, iar primul pas pe care l-am făcut, a nimerit într-o balegă imensă. De fapt, eram înconjuraţi de balegi, pentru că ne instalasem într-o zonă de căcare şi vacile nu se sinchiseseră deloc de musafirii ce le invadaseră teritoriul şi buda totodată.
Acolo l-am cunoscut pe Atilla, un moţ ungur care uitase de tot limba maghiară. Casa fusese a bunică-sii, nevastă de miner la Roşia Montana. Pe-acolo prin munţi, circulă tot felul de legende despre aur ascuns şi se pare că şi bunicu-său îngropase undeva vreo 4 kile de aur, dar binevoise să moară fără să spună nimănui despre locul unde pitise comoara. Aşa că Atilla săpase cîteva hectare, inclusiv pivniţa casei, fără să găsească nici măcar un nasture.
Cu timpul, se apucase de băut şi reluase săpăturile cu mai mult sîrg, nevoit şi de faptul că adunase datorii la toate cîrciumile din Abrud. Nu datoriile-l deranjau cel mai mult, ci că nu mai căpăta băutura pe credit nicăieri. Gîndul că aurul era pe undeva şi-l aşteaptă pe el nu-i dădea pace, lua hîrleţul în mînă şi cu îndîrjire şi blesteme groaznice la adresa bătrînului, săpa pînă cădea lat.
Şi cred că sapă şi-n ziua de azi, dacă nu l-a răpus vreo ciroză, cuţit sau topor.

marți, 30 martie 2010

Vreau Kibuţ

Îmi place ideea de kibuţ şi de nesupunere civică, dar ştiu că nu ţine nici una, nici alta. Mi-ar plăcea să trăiesc din ce mi-aş produce, fără să fiu nevoită să dau un leu găurit pentru nimic. Şi nici statului să nu-i dau nimic, că oricum, el ce-mi dă mie-n schimb? Eu aşa înţeleg lucrurile: îţi dau cît îţi dau, da' mai simte-te şi tu o dată măcar! Ei, statul nu se simte, da' nu se simte deloc. Şi eu m-am cam săturat să tot dau.
Cred că-mi las barbă şi fug în munţi. Se bagă cineva?

Luna plină, sau efectul Aurica

Aseară, luna plină părea un glob uriaş. Am stat cîteva minute-n stradă să casc gura la ea şi cred că dacă ar fi avut gură, ar fi cascat-o şi ea, zicîndu-şi: De ce stă asta gură-cască, n-a mai văzut luna plină pînă acum? Am mai văzut, dar azi ai un halou minunat, i-aş fi răspuns.
Pe unii luna plină îi face irascibili şi violenţi, mie îmi prieşte, sau aşa mi-am băgat eu în cap. În schimb, cineva are darul să mă scoată din minţi uneori chiar prin simpla prezenţă... vorbim de Aurica, da? Vecină-mea.
Nu ştiu dacă am apucat să mă laud, dar de sîmbătă încoace practic agricultura la scară mică, respectiv la mine-n grădină; nu e cine ştie ce, sunt doar 100 de metri pătraţi dar, nu îngroş rîndurile celor care mănîncă legume din carton că şi-aşa sunt mulţi pe loc, iar peste cîteva săptămîni, am să culeg ceapă şi usturoi verde, salată, pătrunjel şi mai tîrziu fasole verde, de pe tarlaua mea, ca să mă exprim agricol.
Între grădina mea şi-a Auricăi, era o cărare ce dădea în gardul vecinului ăla de 92 de ani care nu vrea să moară, tatăl lui Gusti. De cîteva ori am săpat-o, pentru că pirul de pe cărare se extindea la straturile mele şi pirul e cea mai încăpăţînată buruiană din cîte există. Cred că la asta se referea Andrei Mureşanu cînd a zis: iarba rea din holde piară. Vă zic io, nu piere de una singură, iar versurile alea n-au nici un efect de blestem.
Ziceam c-am săpat cărarea, sau mejdia, cum zice Aurica. Binenţeles că lăcomia ei de copil crescut flămînd prin orfelinate a dat pe dinafară şi a făcut scandalul de pe lume, insistînd că acea cărare e de pe vremea lui Adam şi Eva acolo în grădină şi că are nevoie de ea, ca de vodca, pardon, apa pe care-o bea. I-am explicat că unele obiceiuri se mai schimbă, de pildă dacă pe vremea cînd stătea o babă în casa în care stau eu, Aurica intra ca la ea acasă fără să bată la uşă, pe motiv că "aşa m-am învăţat şi gata", nu înseamnă că şi la mine se poate intra ca Vodă în lobodă, aşa şi cu cărarea care nu duce nicăieri. Mi-au luat 5 ani din preţioasa-mi viaţă s-o învăţ să bată la uşă.
Am renunţat însă să mai sap cărarea, pentru că are romanu' o vorbă... aia cu "nu te pui cu prostu', c-are mintea odihnită" şi-n plus, nu-s ţăranu' care-ţi dă cu toporul în cap pentru o palmă de pămînt. Sunt ţăranul încălţat de două generaţii, că d-aia au făcut ai mei şcoală, ca să scape de sapă. Da' m-a găsit pe mine dragul de-a simţi tărîna între degete şi de pacea ce mă cuprinde, fiind aproape de ţărînă.
Anul ăsta, Aurica şi-a dat acceptul verbal şi nu, nu era beată, să săpăm "mejdia", pentru că prea se umplea şi ea de pir. Am săpat-o, crezînd că e pe moarte, de unde explicaţia mărinimiei ei. Stăteam şi eu ca o doamnă ce sunt în vîrfu' canapelei şi mă uitam la un film sîngeros, cînd apare asta...
- Auz, Anjelă... Mi s-a strîns stomacul pe loc.
- Ce vrei? o întreb.
- Di ce-ai sămănat pe lîngă mejdie?
Mi-a venit să sar din pat direct în creştetul ei, aşa ca un cocoş de luptă:
- N-ai zis tu, femeia lu' Dumnezeu?
- Io-am zîs să sapi, da' să nu semeni.
N-am semănat, dar nu i-am spus, voiam s-o sîcîî, să-i provoc un atac cerebral, de cord, gută, malarie, turbare, ceva... În schimb i-am zis cît se poate de calm că şi-a făcut gard, şi-a delimitat moşia, nu văd ce nevoie mai are să calce pe cărare, atîta timp cît gardul ei e înalt de doi metri, nu ştiu sigur dacă nu e şi electrificat.
A luat foc şi-a început iar cu facerea lumii, cu intrarea lui Iisus în Ierusalim călare pe măgar că aşa a fost dintotdeauna. Şi m-a atenţionat să "nu ţin gură cu ea". Cu alte cuvinte să tac. Mi-am zis în gînd "înfruntă diavolul, Angela", am dezmierdat-o cu cele mai dulci priviri ale mele, alea tip laser, doar că încă nu mi-a reuşit sî feliez din căutătură pe nimeni, nu că nu mi-aş fi dorit şi i-am amintit că hoitul ei băşinos şi plin de ficat se află la mine-n casă.
Am impresia că a trăit atîţia ani lîngă mine fără să mă cunoască, pentru că se obişnuise să las după ea, de asta a căscat gura la mine mai ceva decît căscasem eu la lună. A plecat pînă la urmă, cu sentimentul că lumea aşa cum o cunoscuse pînă acum, se schimbase. M-a lăsat în schimb plină de nervi şi draci să văd finalul super sîngeros a filmului. Era cam în ton cu gîndurile mele de bine şi în loc să văd personajul negativ întins pe-o masă cu tendoanele tăiate şi cu capul într-un cuptor cu microunde pornit, am văzut-o pe ea.
Nu mai sunt ZEN azi, s-a dus dracului.
Şi luna asta... auzi tu lunooooo, dacă tot agiţi pe toată lumea, agită-mă şi pe mine direct, nu prin intermediari ca Aurica.

duminică, 28 martie 2010

Smerenie şi bunătate de Florii

Am dus-o pe Olivia la bazin azi şi pe sensul invers am văzut coloana de maşini lungă pînă aprope de hotelul în construcţie de lîngă Olimpic. "Or fi venind de la meci", zice Olivia. Lîngă bazinul acoperit, observ că maşinile vin mai de departe şi-mi dau seama că se-ntorc de la Mănăstirea Sfintei Cruci.
Tot acolo, e o intersecţie iar cel din faţa mea semnaliza stînga; nu-l lasă nimeni, deşi vin de la biserică. De Florii. Aştept şi comentez de una singură: Ghiolbane, lasă şi tu măcar azi, că vii de la slujbă unde te-nvaţă să-ţi iubeşti aproapele, asta neimplicînd neapărat nevasta şi plodul personal. Se-ndură unul şi-l lasă. O las pe Oli şi mă-ntorc fentînd un gropoi cît o piscină de copii fix în mijlocul drumului şi-mi dau seama brusc că degeaba ne tot plîngem.
Haosul ăsta nu poate fi întreţinut decît cu largul nostru concurs. Cu cît suntem mai nesimţiţi, cu atît circulăm mai greu, cu cît ni se pare mai normal să ne-aruncăm chiştoacele şi ambalajele pe stradă, cu atît e oraşul mai murdar, iar cu cît vrem să facem pe cuvioşii, ne ducem la biserică doar pentru că avem toalete noi, sau aşa se cuvine şi nu înţelegem nimic de-acolo. O dată ieşit pe poarta bisericii, redevii acelaşi ţăran împuţit care mai degrabă ţi-ai tăia un coi, decît să laşi pe cineva să iasă dintr-o intersecţie.

Chioggia - Oraşul "unde-ţi plouă-n gură" , de la Protv citire

Nu ştiu exact dacă din masochism sau pur şi simplu din dorinţa de a-mi linge rănile sîngerînde, periodic dau sărci pe goagăl după Sottomarina di Chioggia. Am fost acum doi ani în concediu acolo după ce în prealabil văzusem oraşul cu altă ocazie. Cu încăpăţînarea cu care-mi urmăresc scopurile, mi-am promis c-o să-mi fac o vacanţă cît de mică acolo. Şi-am facut-o.
Azi am căutat iar, şi-am nimerit pe site-ul PROTV, care din dorinţa de a mulţumi o dată pe lună şi cetăţenii cu IQ mai mare decît număru' de la pantofii lui Guţă, face pe ghidul turistic, după cum urmează:

"La iesirea de pe autostrada, mai la sud de Venetia, am dat de niste lacuri ca la Techirghiol, dar chiar mai depresive ca decor. Cind am intrat in oras am zarit niste blocuri gri si plictisite. Tocmai ne pregateam sa facem cale intoarsa si sa cautam ceva scump, dar verificat prin Venetia, cind am intrat in orasul vechi si am inteles ca ar fi o idee proasta."

What the Fuck? ceva mai scump, dar verificat prin Venetia?

"Daca va place pestele, e un loc foarte bun de savurat. O portie cu garnitura ajunge pe la 25 de euro, dar e o investitie pentru citeva zeci de ani: daca ai niste papile gustative cu memorie de elefant, cind vei lua pastile la batrinete le vei inghiti mai usor. In gura iti va ploua din belsug cind te duci cu gandul la Chioggia."

Booon, deci locu' e foarte bun de savurat şi faptul că mănînci o porţie, tre' să te sature şi să te mulţumească pentru restul vieţii, daaaar doar dacă ai memorie de elefant. Adică nu tu, papilele tale.Iar cînd vei înghiţi pastila albastră, ea va aluneca mai uşor pe gît, va ajunge fix unde trebuie, dat fiind c-ai mîncat peşte-n tinereţe la Chioggia.
Cam la atîta se rezumă "incursiunea" turistică a lui Robert Berza în oraşul etrusc, o perlă în coroana Veneziei.
Clodia, cum era numit odinioară oraşul, e împînzit de canale la fel ca Venezia, iar palatele nu se deosebesc decît prin mărime, e o Venezie în miniatură, plină de culoare. De pe Ponte Vigo străjuită de lei din piatră, poţi vedea laguna împînzită de vase de pescuit iar dacă te întorci spre oraş, ţi se aşterne-n faţă Canale Vega, cu bărcile ancorate la porţile caselor multicolore.
Chioggia este şi port de pescari, dar şi staţiune balneară. Străzile ei sunt mărginite de leandri, pavate cu piatră şi incredibil de curate. În fiecare joi, în piaţa Corso del Popolo ce traversează oraşul istoric de la nord la sud, prin poarta medievală Santa Maria, pînă la Ponte Vigo, devine inima oraşului. Sute de comercianţi îşi aştern mărfurile pe tarabe, de la peşte pînă la minunata sticlă de Murano.
Plaja veche de 200 de ani se întinde pe 6 kilometri de nisip fin, pînă la Dig. Poţi să te plimbi cu bicicleta pe Lungomare Adriatico, de la un capăt la altul. Au ajuns şi aici romanii; citesc şi nu-mi vine să cred: Sarmale şi deliciosa ciorba de burta. Cîţiva metri mai încolo, barul se numeşte "Iubirea mea". Cred totuşi după exprimare, c-or fi italieni înrobiţi de romance cu idei.
E adevărat că Sottomarina di Chioggia e o staţiune mică de familie, dar pentru cei ce caută linişte, plaje curate şi sigure unde-ţi laşi prosoape, haine sub umbrele şi te duci să mănînci de prînz şi le găseşti tot acolo la întoarcere, o mare caldă şi puţin adîncă pe distanţă mare, restaurante cochete şi mîncare sănătoasă, e locul ideal. Iar dacă ai norocul să iei o cameră sau apartament cu vedere la mare, s-o vezi sclipind în fiecare dimineaţă, nu ştiu ce ţi-ai putea dori mai mult. Poate să nu ţi-o ia înainte Mailaţii, Mailungii la mînă şi Maiviolatorii.
Sau reporterul ăsta de doi lei căruia "îi plouă-n gură". Sugerez ProTv-ului să-şi vadă mai departe de manelişti, că la ăia se pricep şi să lase reportajele turistice pe seama Teleenciclopediei, sau Discovery. Schimbarea nu înseamnă automat "mai bine".