sâmbătă, 27 martie 2010

PET-ul la romani

După anii lungi sub Ceauşescu în care tot romanul ţinea pe şifonier cutii goale de bere, de săpun, pachete de ţigări şi sticle de whiskey pe post de bibelou semn de avuţie trecută, iată c-a venit tare din urmă depăşind zdrobitor gloria apusă a troacelor şi tinichelelor de odinioară, PET-ul.
E folosit pe post de vază, pîlnie, recipient de lapte, de vin, de benzină.
PET-ul e prezent în viaţa noastră la bucurii şi necazuri deopotrivă. Cînd vin inundaţiile de pildă, acestea nu vin singure; vin cu PET-uri printre zdrenţe, pungi şi buşteni.
PET-urile fac parte din natură, le găseşti pe cîmpuri şi pe pîrloage, că nimeni nu mai munceşte pămîntul, toată lumea l-ar vinde cu pet-uri cu tot. PET-ul face parte din turismul romanesc, îl găseşti în vîrf de munte, în străfundurile peşterilor, în apa izvoarelor, în cea a mării.
Cănd eşti fericit, iei un PET de bere, tragi cu guma un PET de vin. Vrei să te sinucizi, dai pe gît un PET de clor.
Ai un PET mai mic, îţi duci cafea sau ceai la serviciu. Ai un PET mai mare de la lichidul de spălat parbrize, nu-l arunci, îl foloseşti la furat benzină din magistralele patriei.
PET-ul e atît de prezent în viaţa noastră încît, propun să fie declarat simbol naţional şi să fie pus pe drapel că tot n-avem stemă, lîngă o pungă şi-o cîrpă multifuncţională.
Declar votarea deschisă!

vineri, 26 martie 2010

Hidra

Ţoapa se animează subit în prezenţa oricărui bărbat, cu condiţia să nu fie al ei. Îşi îndreaptă inconştient spatele, ridică bărbia sus şi dacă e cazul, îi zîmbeşte larg, aşa cum n-o face nici unei femei.
Cînd zîmbeşte aşa larg cum ziceam, i se văd gingiile inflamate şi roşii, semn de gingivită şi dinţii din plastic răsărind dureros dintre unflături. Dacă stai în dreapta ei, nu vezi dinţi, doar locul unde-au fost cîndva. E aşa de plină de ea, încît nu maschează absenţa lor. Parcă, parcă i se zăreşte o rădăcină înegrită de vreme.
De două zile are jucărie nouă, am scăpat de ochii ei holbaţi continuu la mine, pentru c-a intrat în scenă EL. Brunet, ochi albaştri, suplu şi destupat la minte. Ea, asemeni unei hidre şi-a încolăcit tentaculele în jurul lui, sufocîndu-l încet încet. Îl urmăreşte, îl atinge ca din greşeală, îşi beleşte gingiile la el, body language în toată regula.
El n-are ce face, e nou, suportă. Parcă zărisem o privire de om hăituit azi, dar poate mi s-a părut mie.

joi, 25 martie 2010

Ziua dezastrelor

Azi am avut o zi din aia... cînd oriunde te întorci, provoci dezastre. Încep cu dezastrele minore:
- am călcat pe butonul de la priză şi mi-am stins calculatorul care NU are voie să fie stins NICIODATĂ. Adică, chiar dacă într-o zi Pamîntul s-ar ciocni cu altă planetă, calculatorul acela trebuie să funcţioneze!
- cîte reply la mailuri am dat, mi le-am trimis şi mie ca să vadă toate filialele din ţară că la Oradea munceşte un geniu.
- am scris într-un mail cu cc la un sfert din populaţia patriei, că simularea de incendiu va avea loc luni 26.03. Luni e 29. Io mă gîndeam la vineri. La vinerea asta.
- simularea a avut loc azi, total accidental. Am verificat dacă există buton de alarmă. Există, da' e spart gemuleţu'. Am procedat la verificări suplimentare, cam aceleaşi ca primatele din care ne tragem şi care dorind să înveţe mai multe despre fulger s-au adăpostit sub copaci, ca să vadă ce e cu focul şi-au băgat labele-n el, ca să vadă ce e cu chestia aia care curge s-au înecat în ea... Aşa şi eu: am pus degetu'.
S-a declanşat alarma, sfîrşitul lumii. Am avut prezenţa de spirit să decretez cu neruşinare exercitiu de evacuare, ca şi cum le-aş fi făcut o surpriză.
Am coborît organizat tip turmă pe scări; la etajul doi o doamnă panicată, o liniştesc: e exerciţiu doamnă. E ofensată că n-a anunţat-o nimeni, Ce să fac io dacă politica firmei e egoistă şi nu-mi permite să fac exerciţii si la alţii? Declar parcarea ca fiind loc de întîlnire, dar toţi se-mbulzesc în restaurant şi-şi aprind ţigările. Mi se reproşează că trebuia să anunţ ora. Jubilez, îmi vin toate mingile la fileu: N-am voie să divulg ora şi ziua!
Încerc să mă calmez şi aştept să se oprească alarma. Ţiuie tot blocul pe dinăuntru şi pe dinafară. Iau cana cu cafea şi-o pun la loc repede pînă nu văd aştia cum îmi tremură mîna. Mă uit des pe geam, m-aştept să vină pompierii deşi, anunţasem pe fata administratorului, ştiţi voi... aia cu un ochi închis pe jumătate.
O mai sun de vreo 5 ori, că dacă mă trezesc cu pompierii, poliţia şi salvarea, muncesc o vreme ca să plătesc amenda. Mă linişteşte fata: firma de pază e pe drum, o s-o oprească imediat.
Mi-a părut o veşnicie pînă au oprit-o, m-am oprit şi eu din tremurat şi după vreo oră, cu tupeul suprem le-am băgat colegilor sub nas tabelul cu prezenţa la simulare. Să-l semneze.
Restul zilei mi-am zis că mă lipesc de scaun, nu mai scriu mailuri, nu mai pun degetul. N-am rezistat însă ispitei de-a mai verifica doar vizual de data asta, dacă într-adevăr geamu' ăla e spart sau nu. E spart.

miercuri, 24 martie 2010

Nevasta lui Zorro

Cel mai tare compliment din viaţa mea de pînă acum, l-am primit ieri dimineaţă în restaurantu' ăla veşnic gol. Coborîsem cu doi colegi, ei se aşezaseră în faţa mea. Trăgeam cu spor din ţigară cînd unu' dintre ei zice:
- Parcă eşti nevasta lu' Zorro.
- Ha? Zic io şi mă înec cu fumul. Trec în revistă rapid: mască pe ochi n-am, capă, n-am... spadă, poate limba ascuţită, da' ei încă n-o cunosc. Mă gîndesc dacă e de bine, dacă-l înjur...
- Catherine Zeta... zice celălalt cu ochi lăcrămoşi, de i se aburiseră ochelarii.
Am mulţumit frumos printre lacrimi de rîs şi-am rînjit toată ziua.

marți, 23 martie 2010

Vara în care am crescut mare

Frica e cel mai mare duşman pe care-l poate avea omul. Ea ţi se insinuează în suflet, se-ntăreşte pînă îţi invadează fiecare por, în aşa fel încît la un moment dat respiri şi emani doar frică.
Devine tot mai puternică pină ajunge să te stăpînească, să-ţi dicteze fiecare acţiune şi fiecare gînd. Cînd te temi, orice urmă din tine dispare, eu-l tău devine un străin, iar cei din jurul tău, duşmani.
Tresari şi te uiţi peste umăr adesea. Nu scapi nici noaptea, frica ţi se arată prin vise ciudate: cîini care te muşcă, ziduri şi obstacole pe care te fereşti să le depăşeşti.
Fiecare dimineaţă te întîmpină cu strîngerea aceea de inimă care prevesteşte rău. Te amăgeşti că dacă ştii ce te loveşte, poate nu doare atît de tare, dar te înşeli: inima ta tresare din ce în ce mai puternic, reacţiile tale sunt de animal hăituit, iar oboseala te sfîrşeşte.
Te bucuri cînd închizi ochii şi te cufunzi în altă lume. Lumea pe care ţi-o crează subconştientul, singurul care luptă din instinct de conservare împotriva fricii. El te face să-ţi zideşti lumea perfectă la care tînjeşti din ce în ce mai mult.
La un moment dat, treci dintr-o stare în alta, de la bucurie la furie nestăpînită şi ajungi să te întrebi dacă mai eşti întreg la cap.
Începi să te gîndeşti la Dumnezeu, să te tîrguieşti cu el, să-i promiţi cîte-n lună şi-n stele, să-l ameninţi, să-l acuzi. Şi ca să fii cît mai convingător, te duci şi la biserică, cu toate că eşti plin de îndoieli.
După ce trece faza asta, încerci alte remedii, pentru că începi să conştientizezi pericolul. Aşa cum trupul îţi "spune" ce are nevoie dacă ştii să-l asculţi, tot aşa şi mintea.
Cînd începi să realizezi că eşti pe punctul de a scăpa frîiele propriei vieţi din mîini, te trezeşti. Te revolţi, încerci s-o alungi. Pe ea, Frica, duşmanul tău cel mai înverşunat. Ea, nu se lasă. te vrea DE TOT.
Îi place cu tine, pentru că face ce vrea ea. Tu eşti doar un recipient, o casă în care locuieşte ca un chiriaş pe care nu-l mai poţi da afară.
Lupta e inegală, pentru că ea a crescut mai mare decît tine şi e mult mai puternică şi-n plus, are avantajul că ştie exact unde să te lovească.
Te descurajează, te îngenunchează cu dezastrele pe care le naşte în jurul tău, prin tine, cu concursul tău, prin împotrivirea ta, neputinţa ta, te hărţuieşte fără să-ţi dea cel mai mic răgaz.
N-ai ce face decît să te opreşti. Adică, să opreşti războiul, cu un fel de resemnare, dar e doar o tactică. N-o poţi învinge cu armele ei, aşa că o înşeli, te-ntinzi pe jos şi te prefaci mort ca puiul la vederea uliului.
În timpul ăsta îţi eliberezi mintea pentru O SECUNDĂ. E secunda salvatoare, aceea în care timpul stă în loc. Universul tău se adună din moleculele în care s-a destrămat, redevine un întreg şi nu dintr-o dată, ci treptat, pas cu pas, ca după o boală lungă şi chinuitoare, începi să umbli iar prin lume. Fără EA. O laşi în urmă ca pe-un amant posesiv, îi zîmbeşti fără ranchiună.
Îţi mai dă tîrcoale uneori, nu se resemnează, dar continui să-i zîmbeşti cu siguranţa celui care ştie că a crescut şi nu se mai poticneşte.
Aşa am crescut eu vara trecută.

luni, 22 martie 2010

Patron şi şef totodată

Mi-am luat azi pantofii roşii decupaţi şi am surprins privirele jinduitoare ale colegelor încălţate încă în cizme:
- Umblu pe teren fată, prin noroaie, nu pot lua încă pantofii.
- Vezi? D-aia aveţi voi salariu mai mare, nu vă mai plîngeţi.
Pe la 11 crăpam deja de cald, pentru că toată cladirea e din rigips si termopan. C-aşa ştim noi să construim. N-am curajul să trag tare de-un geam, mă tem că vine cu perete cu tot. Da' bine c-am lift de sticlă prin care ne vede lumea din stradă. E adevărat că uşa nu i se-nchide întotdeauna, uneori tre' să impingi pînă se lipeşte de cadru, dar e de sticlă şi inox, da? Şi vorbeşte: Etajul 3, liftul urcă.
Jos e un restaurant veşnic gol, unde se plictisesc două chelneriţe şi-o bucătăreasă, pînă apare şefu'.
De obicei face pe interesantu' cu nişte glumiţe de rahat, gen: clientul nostru, stăpînul nostru - vă fac şi-un masaj. Îşi întinde labele spre mine, mă retrag instinctiv: nu credeţi că ne-am împrietenit prea repede?
Zîmbesc să nu se şifoneze prea tare, s-o ia şi ca pe-o glumă, dar mă asigur privindu-l în anume fel, că va exista întotdeauna o umbră de îndoială. Am glumit, n-am glumit?
Face meniul zilei cu noi, singurii clienţi. Eu dau sugestii, el speră c-am să vin să şi mănînc, deşi ştie că vin doar să fumez şi rar să beau o cafea. Eu îmi aduc de-acasă, pentru că nu dau 12 lei pe mîncarea lui de cantina săracilor. Colega mea mai fiţoasă vrea pangasius, cu aerul că ăla e mai peşte decît somonul, deşi cam uită să plătească de obicei.
Azi au făcut fasole cu ciolan şi şefu' m-a îmbiat de cum am intrat, din capătu' sălii: don'şoaraaaa, avem fasole cu ciolan, ce-aţi zis dumneavoastră. Stătea la masă cu un italian care bea pălincă şi încerca să-l lămurească să-i guste fasolea.
S-a uitat urît la mine cînd i-am zis că a fost doar o sugestie menită să-i trezească restaurantul din moarte clinică.
Nu ştiu cît de mult îi pasă lui de restaurant pentru că întreaga clădire e a lui, închiriază birourile pe bani frumoşi, vara are terasă pe acoperiş şi cică e foarte aglomerată.
Administreaza totul împreună cu fie-sa, de-o răutate drăcească după cum spun ospătarele şi plină de ifose. Are un ochi pe jumătate închis şi cînd te priveşte, ţi se face pielea de găină. Ca toţi parveniţii îşi dă aere de mare patroană, caută orice mărunţiş de care să se lege şi cred că nimic n-ar face-o mai fericită decît să vadă omul tremurînd de spaimă în prezenţa ei.
Taică-su o priveşte cu mîndrie, că na...E fie-sa. O laudă pentru cît e de-a dracului. Ospătara îşi dă ochii peste cap, e sătulă de ei. La 1 Aprilie, ea şi bucătăreasa le-au pregătit o surpiză: preavizul.
Şi nu va fi păcăleală.

Cu sinceritate

Am toată compasiunea pentru femeile abuzate, bătute, violate. Un viol rămîne o traumă pe viaţă, chiar dacă se consumă intr-o căsnicie.
Dar, mai rău îmi pare pentru copiii nevoiţi să trăiască în astfel de familii, crescînd mutilaţi de sentimentul de neputinţă şi de laşitatea mamelor lor, care îi mint pe alţii şi pe ele însele, că rămîn legate de bărbatul abuziv pentru copii; care nu văd nefericirea, spaimele si traumele celor cărora le-au dat viaţă, pentru că n-au ochi decît pentru călăul pe care în ideea fixă că l-ar putea schimba, încearcă la infinit să-l sensibilizeze .
Şi aşa devin din cîrpe preş. Uneori, scapă. Alteori, călăul îşi duce misiunea pînă la capăt.
De ce scriu asta... Nu ştiu exact; poate pentru că am citit nişte mizerii pe blogul unei nefericite şi-am lăsat un comentariu care-a durut. N-a fost asta intenţia mea, dar nu ascund dispreţul pentru cea care a scris.
Nu poţi rămîne prizoniera propriei laşităţi şi să te aştepţi ca lumea să te înţeleagă.
Nu poţi să te desconsideri şi să te aştepti ca alţii să te admire.
Nu poţi să te urăşti şi să te aştepţi ca alţii să te accepte şi să te iubească. Întîi, ridică-te-n picioare, învaţă să stai dreaptă, abia apoi poţi avea pretenţia să te vadă cineva altfel decît ca victimă.
Apoi, ai răbdare să constate că eşti om nu cîrpă, iar restul vine de la sine.

duminică, 21 martie 2010

Reclamă gratis

Acum cîteva zile am constatat uimită un flood de vizitatori veniţi de pe blogul lui Mircea Badea, blog pe care eu nu intru, nu-l pomenesc, nu mă pomeneşte şi nici măcar nu-l plac. Am intrat totuşi, încercînd să-mi dau seama ce anume a declanşat inundaţia şi aseară am găsit următorul text scris cu o sfîntă indignare de Renata, probabil o fană înflăcărată a Băiatului cu Maiou Mulat. A trebui desigur să parcurg cîteva sute de comentarii de la disperaţii ce se vor la blogroll-ul lui Mircea, disperaţii cu linkuri de youtube şi disperate să se mărite sau măcar să fie băgate în seamă din prea mult simţ civic, ca Renata. Redau în întregime comentariul ei, această războinică a luminii, această Gigi Becali a blogosferei:

Mircea, daca te plimbi un pic prin blogurile romanesti, te ingrozesti de prostia si vulgaritatea majoritatii comentariilor si a majoritatii scrierilor proprietarilor de bloguri.
Imi si imaginez spatii virtuale imense umpute pina la refuz cu gunoaie. Expresia “Numele prostilor pe toate gardurile” se aplica in timpurile noastre mai mult ca niciodata.
Te rog pe tine sa vii cu o idee de a limita aceasta aruncare de gunoi si prostie in spatiul virtual si de propagare a lipsei de cultura, educatie si bun simt.

Iti voi da un exemplu pe care l-am gasit pe blogul: http://www.angelatocila.blogspot.com/ din data de 11 Martie 2010.
Sunt mii de alte postari si comentarii de aceasta calitate.


——————————-
Bun, acum te rog să-mi explici cam ce-ai sperat să obţii, Renata. Să-mi închidă Mircea Badea blogul? Să mă-nfiereze cu mînie proletară la Revista Presei?
Orice ai fi intenţionat, iată ce urmări a avut "intervenţia" ta puritană: mi-ai făcut reclamă gratis, mai multă decît mi-ai fi făcut vorbindu-mă de bine, pentru că asemea ţie sunt destui oameni de nimic care citind cuvîntul "vulgar", îşi imaginează imediat pornografie. Aşa că vajnicii gardieni ai spaţiului virtual care se produc acolo în speranţa că vor fi învredniciţi cu un răspuns de Marele Galben, au dat năvală să vadă grozăvia semnalată de tine şi se călcau pe tastaturi care să intre primu'.
Merci,
vulgara Angela

Patru femei

M-am gîndit că azi n-am nimic de spus, pentru că n-am făcut, n-am văzut şi nu mi-am amintit nimic deosebit azi.
Am ieşit ca-n fiecare sîmbătă cu fetele la cafea, ca-n sex and the city, doar că fără sex. Ne bem cafeaua împreună la Violet, ne uităm la lume, forfecăm pe oricine ne intră-n raza vizuală şi ne întoarcem la casele noastre cu iluzia că ceea ce-am făcut se numeşte "ieşit în oraş".
Partea bună e că stăm picior peste picior cam o oră şi facem concurs de cine are cea mai plictisitoare interesantă poveste despre cum i-am retezat-o lu' cutare, cum am fost cea mai deşteaptă din firmă, cum s-a uitat chiorîş şi neapărat invidioasă vreo cucoană la vreuna dintre noi, iar partea proastă e că de fiecare dată Anna vine cu plodu' după ea, ceea ce limitează şi aşa puţinele referiri la sex dragoste, nu că ăla micu' ar înţelege - are doar doi ani, dar în efortul de-al opri să bea cafea şi să mănînce ţigarile sau chiştoacele din scrumieră ţi se cam taie cheful de picanterii de alcov.
Adică, e naşpa să vorbeşti prostii cu biberoanele pe masă.
Nu stăm mai mult de-o oră, iar cînd ajung acasă mă-ntreb de fiecare dată dacă a meritat să mă-nţolesc, să mă fardez pentru atît. Şi-mi răspund că da, a meritat: suntem patru femei diferite cu vieţi diferite care sîmbăta se întrepătrund şi devin o mică lume. Lumea noastră.