vineri, 19 martie 2010

Gusti

Gusti stă în casa de lîngă mine. A fost tehnician dentar pe vremuri, acum e pensionat de boală în urma unui accident din care s-a ales cu o plăcuţă-n cap. În aceeaşi curte stă frate-său cu nevesta şi doi copii o fată şi-un băiat şi tatăl lor, un bătrîn de 92 de ani.
Moşul e în putere, umblă la biserica reformată unde racolează bătrîni pe moarte care n-au pe nimeni, îi mută la el, face contract de vînzare cumpărare pe locuinţele lor şi-i mai ţine maxim 3 luni pînă mor, că moşneagul are ochiul format şi-i alege doar pe cei cu un picior şi jumătate-n groapă.
Gusti a vrut să vîndă partea lui de casă acum cîţiva ani şi a pus chiar afiş biling în geam "casa de vînzare" si "ez a haz elado". L-am auzit pe moş răcnind ungureşte-n grădină: "nimic nu se vinde cît trăiesc eu, nu vreau să pună piciorul în curtea asta vreun roman sau jidan!" Aşa s-a încheiat scurtul capitol de rebeliune din viaţa lui Gusti, dar şi visul lui de-a se muta la ţară.
Are şi el o nevastă, pe care lumea o vede rar stînd nemişcată la geam, sau cu o plasă de rafie în mînă ducîndu-se înspre ABC-ul lui Mihăiţă. Gurile rele (poştăşiţa) susţin că ea de fapt nu se duce la ABC, ci la cîrciuma de lîngă, unde se aghezmuieşte cu vodcă pînă cade inconştientă pe stradă, în lungul drum spre casă. Întotdeauna se găseşte cîte unul la care-i dă simţu' civic pe dinafară şi cheamă Salvarea. Ea îşi revine întotdeauna cam pe cînd aude sirena şi are bunul simţ să nu se lase dusă la spital.
Se întoarce acasă cu mersul ţeapăn de om beat care vrea să demonstreze contrariul, nu salută pe nimeni şi nu vorbeşte cu nimeni niciodată. Poate nici lui Gusti nu-i zice vreodată vreun cuvînt.
În ultima vreme lui cred că i s-au ruginit plăcuţele alea din cap şi şi-a umplut curtea de maidanezi, care mai trec printr-o spărtură-n gard la mine-n curte. Gusti neagă de fiecare dată, "nu-s ai mei vecina, ai mei îs cuminţi, nu ies din curte".
Cîteodată îmi vine să mă răstesc la el, dar mă opreste gîndul la nevastă-sa beţivă, la taică-său care nu mai vrea să moară ca să poată vinde casa şi la plăcuţa lui din cap. Poate cîinii ăia sunt singurii lui prieteni, mi se face milă şi tac.

Cat woman, dog killer

Îmi miorlăie înfiorător motanii pe terasă, o cheamă pe asta mică a mea; ea ciuleşte doar urechile din braţele mele, mă urmează pînă la uşă, motanii fug şi eu îi zic ăsteia: "lasă-i dracului de golani, singurul domn a fost Mirciulică, bunică-tu".
Ăla lipsea cel mult o noapte de-acasă, venea dimineaţa frînt, mă privea înţelept cu ochii ăia ai lui ca două bile, îl hrăneam şi dormea ca porcu' pînă seara.
Pe cînd ajung la uşă, amorezii-s duşi cu tot cu cozile lor stufoase şi spinările de iguană. O să continue s-o cheme pînă dimineaţă, dar asta mică n-are voie afară după unşpe că e fata civilizată cu educaţie şi nu se-ncurcă cu toţi vagabonzii.
Pe Mirciulică l-am primit de pui de la Lena, vecina de peste drum, o femeie cu cel mai mare cap din cîte am văzut în viaţa mea şi pe lîngă că-l are mare cît o roată de şvaiţer, îşi mai poartă părul lînos ca pe-o căciulă rusească d-aia de blană cu urechi.
E grasă dar şi înaltă, faţa pătrăţoasă, voce sonoră, groasă, iar cînd rîde face HĂ, HĂ, HĂ.
Iese la poartă în halate lungi de mătase, cu cîte-o mîţă în braţe.Are vreo 7, toate grase si blănoase.
Bărbatu-său e ceva sculă pe la poliţie, mai tînar decît ea cu vreo 15 ani şi chiar arată binişor. N-am idee ce-o fi găsit la ea... Frumoasă nu e, deşteaptă nici atît, bătrînă e, copiii nu i-a făcut. Cică banii ei ar fi fost subsitutul dragostei, din cîte mi-a şuşotit Poştăşiţa, care din deformaţie profesională informează pe toată lumea despre toată lumea.
Pe lîngă cele 7 mîţe, bărbatu-său a ţinut să-i aducă şi-un cîine, un Rotveiller pe care Lena n-a avut ochi să-l vadă, de aceea într-o zi cîinele a murit misterios. Lena mi-a zis fără umbră de regret că-l otrăvise ea dar, "să nu cumva să afle Mişu". În locul Rotveillerului a apărut un Bichon cumpărat de ea, care trăieşte bine merci şi azi, pupat în bot şi răsfăţat cu pătimaşe cuvinte de dragoste "viaţa mea, iubirea mea, sufletul meu".
Nu ştiu dacă Mişu a făcut vreo investigaţie mai amănunţită,că doar e criminalist şi mă gîndesc că măcar o uşoară curiozitate de a cerceta decesul ar fi fost normală, dacă nu chiar profesională şi na, ar fi aflat şi el că stă cu o criminală-n pat. Asta dacă mai încape de mîţe.

joi, 18 martie 2010

Ţoapa

Dacă-i zici cuiva eşti un animal, se supără ca prostu', deşi cum spunea azi o babă de 93 de ani la Canale5 : cu cît mă uit mai mult oameni, cu atît mă îndrăgostesc mai tare de animale.
Ca primă reacţie aş fi spus azi cuiva eşti o vacă, după care mai m-am gîndit, pentru că vaca rumegă în legea ei, mugeşte cînd are ţîţele pline şi plezneşte inofensiv cu coada doar cînd o sîcîie muştele.
Eşti o muscă s-ar potrivi mai bine pentru că tipa de care vorbesc e chiar ca o muscă. Dai cu mîna s-o alungi şi vine înapoi bîzîind enervant, ţi se aşează pe faţă, pe buze şi cu cît te irită mai tare, cu atît îţi scad şansele s-o striveşti .
E genul care dacă deschizi o uşă ca să intri undeva, se bagă-n faţă să intre ea prima şi te lasă cu clanţa-n mîna, perplex, ca pe-un portar care-a ţinut uşa unei mari contese de Kakăsburg.
Genul care dacă începi o discuţie se bagă şi ea şi face ce face şi o transformă într-un imn dedicat ei. Nu aşteaptă niciodată să termini o frază, pentru ca EA are întotdeauna ceva de spus, iar acel ceva începe întotdeauna cu EU.
Te întrerupe, vorbeşte peste tine ca o ţoapă ce este şi te trezeşti că nu poţi să te lupţi cu ea cu aceleaşi arme. Tu taci, că te-au educat părinţii frumos, ea crede că te-a înfrînt. Simte că e ţoapă dar dacă asta îi dă impresia victoriei şi ultimul cuvînt, e fericită.
Ea e convinsă că lumea s-a creat ca să graviteze în jurul ei, oamenii trebuie s-o admire, s-o slujească, să-i ţină trena, uşa, geanta, cana cu cafea.
Cu mine a încercat nevolnica de ea un joc de-a hai să te domin, la început fixîndu-mă minute-n şir ca un copil prost pe care nu l-a învăţat mă-sa că nu-i frumos să te holbezi la oameni, apoi asaltîndu-mă cu telefoane aiurea şi întrebări prosteşi. N-o evit, doar că nu-i caut compania, dar nici n-o calc pe cap aşa cum simt uneori c-aş vrea şi-aş putea s-o fac.
Azi a întrecut orice limită forţînd o situaţie care bănuiesc că intuia că ar putea ieşi prost, dar a ales ruleta rusească şi-a prins glonţul pe ţeavă. Care-a nimerit-o fix în creierii ăia terciuiţi de femeie imatură cu sechele de copil neiubit şi nebăgat în seamă, care caută atenţia unor străini cărora nu le pasă şi nu vor să fie folosiţi drept îngrăşămînt pentru orgoliul ei nesătul.

miercuri, 17 martie 2010

Alta cu gazonu'

Incredibil, absolut incredibil! O colegă mi-a intrat azi şchiopătînd în birou, schimonosită de durere.
- Ce păţişi domne? o-ntreb.
- Am călcat strîmb, cred că mi-am luxat glezna.
Am avut un flashback d-ăla orbitor, cu gîndul la postarea de ieri şi avertismentul voalat pe care mi l-a dat D în comentariul ei. Adicătelea D dragă, să ştii că ori ai premoniţii, ori gură afurisită. Nu s-a prins de mine, ci de cineva din preajma mea.
Mai tîrziu am coborît la restaurantul unde ne fumăm ţigările interzise de multinaţionale şi am boscorodit-o să se ducă la medic. Nu zicea nu, dar nici nu-mi părea foarte hotărîtă . Io insist, nu că nu mai pot de grija ei dar, mă enervează cînd cineva se plînge că-l doare capu' de exemplu şi nu ia un antinevralgic, ceva. Atunci suferă naibii şi taci, nu te mai plînge!
S-a codit ea ce s-a codit şi-n final, ridică puţin cracul pantalonului:
- Uite ce păr am pe picioare, mi-e ruşine să mă duc aşa...
Cu toată durerea crîncenă de cap care m-a zăpăcit toată ziua, m-a umflat un rîs d-ăla cu sughiţuri şi lacrimi. Aia se uita la mine ceva gen: Eşti dusă cu pluta?
I-am povestit în linii mari aventura mea cu gazonul propriu la ortoped. Zic în linii mari, pentru că nu e genul pe care s-o dea simţul umorului afară din casă, iar eu nu stric orzul pe gîşte, după care cică s-a dus la doctor. Mîine o întreb dacă a trecut p-acasă să se epileze mai întîi.

P.S. Jur c-am luat algocalmin pentru durerea aia de cap şi tot nu mi-a trecut, deci pot să mă plîng justificat, da?
P.P.S. D, eşti sigură că te-ai gîndit doar la entorse?

marți, 16 martie 2010

Despre gazon, dar fără fotbal

Acum că am vorbit aşa de frumos de zăpadă, nu pot să mă sucesc fără să vă anunţ în prealabil că aş avea şi nişte obiecţii vis-a-vis de iarnă, care mi-au revenit în minte în cadă în timp ce-mi admiram măraru' de pe picioare. Adică iarna mi-a făcut un deserviciu de imagine greu de trecut cu vederea.
Cu cîţiva ani în urmă, am călcat strîmb la propriu şi mi-am luxat genunchiul. Era cam tot aşa ca acum, spre primăvară. Am îndurat eu vreo două zile dureri atroce pînă să constat că nu mai pot nici să îndoi, dar nici să-ndrept piciorul stîng, aşa că m-am dus la urgenţe.
Recunosc deschis şi cu oarecare jenă că iarna nu mă prea omor cu epilatu', dar în ziua aceea aş fi preferat să se deschidă pămîntul sub mine, sau măcar o oală cu ceară fierbinte cînd mi-am dat jos blugii şi-am văzut că picioarele mele arată cam ca gazonul de pe FC Bihor.
Nu ştiu, poate şi lămpile alea tari de la ortopedie or fi exagerat dezastrul, poate şi faptul că domnul doctor era brunet şi creţ, frumooooos şi suplu şi mi s-a părut mie că se uită cam lung in josul gleznei...
N-am putut nici măcar să mă bucur că era doar o luxaţie banală, de fapt, nu mi-ar fi păsat nici dacă era rupt, ca să zic tot adevăru', dar ca să mă pot preţui din nou a trebuit ca frumosul doctor să se aplece mai tare spre mine cînd îmi punea faşa gipsată acoperindu-mi ruşinea cu albastru şi atunci i-am simtit-o! Tare, teribilă, copleşitoare! Şocul resimţit a fost echivalent cu al bombei de la Nagasaki combinat cu băşinile pisicii mele - o halenă indescriptibilă!
Doar aşa am putut să redevin instant EU, cea care nu se epilează iarna decît de Sfîntu' Musai. Totuşi, e bine că nu mi-am rupt nimic azi.

Topul reproşurilor care NU trebuiesc făcute niciodată

Dacă tot n-aţi vrut să împărtăşiţi cu mine şi alţi anonimi ai blogurilor papucii primiţi, vă invit la ăsta din titlu. Parcă nu e atît de personal.
1. Îl/o cunoşti la bar, destul de cherchelit/ă, mai bea cu tine şi plecaţi fericiţi ţinîndu-vă unul de celălalt. În cazul ăsta, niciodată să nu-l faci BEŢIV/Ă, că doar l-ai cunoscut la crîşmă, nu la slujba duminicală.
2. Îl/o înveţi să nu mănînce fără tine, fără să-ţi treacă prin cap că într-o zi n-o să-ţi mai placă felul în care soarbe ciorba, mestecă pîinea, sau rîgîie mulţumit. Să nu-i reproşezi niciodată vreo asemănare cu un animal despre care se spune că are 33 de orgasme la un act sexual şi trăieşte pe lîngă casa/cuţitul omului.
3. Îl/o înveţi cu cadouri cît e dragostea mare, iar cînd încetezi să mai cumperi cadouri din varii motive ( unul ar fi un ceva care ţipă, miroase a caca şi nu te lasă să dormi nopţile) şi-şi cumpără singur/ă, nu ai voie să-i spui că e risipitor/oare. Monstrul l-ai trezit chiar tu!
4. Niciodată să nu-i spui "nu te vezi cît eşti de gras/ă", dacă tu ai depaşit cotele de atenţie şi ai dat drumul curelei de la nădragi cu cel puţin două găuri, sau ai început să te uiţi la metraje cînd ai nevoie de un chilot nou.
5. Dacă stai în Oradea, NICIODATĂ, dar NICIODATĂ să nu-i spui "du-te la dracu", pentru că pe strada Vlădeasa există o cîrciumă penală care se numeşte exact aşa: La Dracu. Astfel, nu-i mai poţi reproşa că s-a îmbătat şi s-a pişat pe preşul de la intrare, pentru că tu ai fost cea care l-ai trimis acolo!


Cu restul pînă la cît o fi, vă aştept pe voi. Topul ăsta să nu implice frezii, da? Vă rog io din suflet :D

Neaua mieilor

A nins azi noapte şi toată ziua. Ninge şi acum, iar grădina e albă.
Oricît mi-aş dori să văd florile prunului din faţa geamului, nu pot să nu recunosc că-mi place cînd ninge. Îmi plac fulgii viscoliţi, îmi plac şi cei mari pufoşi. Îmi place albul perfect al zăpezii şi starea pe care mi-o dă, aceea de serenitate şi curăţenie. Îmi place să văd ghioceii şi zambilele iţindu-se îndrăzneţe dintre nămeţi, cu răbdarea şi semeţia celui ce ştie că învinge.
Demult, de lîngă soba caldă, clătinînd din cap uşor aşa cum făcea cînd spunea ceva ce părea că ştie numai el, bunicul i-ar fi spus ninsorii de azi "neaua mieilor".
De aceea, tot ce mi-a spus bunicul meu vreodată a rămas pentru mine o moştenire de cuvinte, de gesturi şi adevăruri pe care nu le-a contrazis nimeni şi nimic din ce-am trăit pînă acum. Ca şi neaua asta frumoasă, a mieilor.

luni, 15 martie 2010

Case sau Căşi?

Am obiceiul să mă plimb prin cartierele de vile să văd ce se mai construieşte, ce idei mai au romanii despre cum ar trebui să arate o casă în care-au băgat economii, vaca, pămîntu' de la ţară şi credite ipotecare.
Din 10 case, la 9 le-aş da foc, poate cu proprietari cu tot. În general arată ca nişte cămine culturale, cu coloane, balcoane, romburi în relief pe faţade, tuia şi bolovani în curţi.
Culorile îmi dau frisoane, adică fiecare-si vopseşte casa cum îl taie capu' pe principiul "pe banii mei vopsesc cum vrea pula mea: ciclam, roşu, galben, maro, cărămiziu, crem, albastru ţipător sau MOV! În fond, cui îi pasă de imaginea de ansamblu şi ce naiba o mai fi şi aia?!
N-are rost să mai spun că toate-s îngrămădite una-n alta, construite pe maxim 500 de metri pătraţi, iar pe petecuţul de teren rămas, prea puţini se-ndură să lase iarba să crească, că de la noroaie au venit şi greierii le mai cîntă prin călcîiele crăpate de la sapă, iar amintirea asta încă-i mai doare.
De-asta-şi mai parchează încă două maşini în faţa porţii pe uliţa desfundată pe lîngă aia din garaj să vadă lumea că şi-au depaşit condiţia, chiar dacă la sfîrşit de săptămînă se mai duc la mămica şi la tăticu-n sat să se aprovizioneze cu cartofi, fasole şi ceapă.
Cartierele astea mă dezgustă, dar mă şi amuză, mai ales cînd se numesc pompos Raicriss sau Beverly Hills!

duminică, 14 martie 2010

Relaţia unui copil cu divinitatea

În seara asta am fost la o petrecere, a fost ziua vărului meu. Invitase un fin de-al lui care are doi copii: un puşti năzdrăvan de patru ani şi o fetiţă adorabilă de şase luni.
Mi-a povestit mama lor că într-o zi, neştiind cum să-l mai potolească pe băieţel, i-a spus că Iisus şi-a întors faţa de la el pentru că minte. Băiatul a stat puţin pe gînduri, apoi s-a uitat în sus şi-a zis: Domnu' Iisus, fă bine şi întoarce-ţi faţa înapoi la mine, pînă nu-ţi dau două!
Se poate mai convingător de-atît? N-aş prea crede...