sâmbătă, 13 martie 2010

Ţiganu'

E un ţigan dintr-un sat unguresc vestit pentru pivniţele-n deal şi implicit pentru vinul ţinut acolo, care bate străzile oraşului de cîţiva ani, vara la vîndut fructe şi-n celelalte anotimpuri, la cerşit. Eu fructe nu cumpăr de la el, că le dă mai scump ca-n piaţă şi pentru că ştiu că-s furate de prin grădinile din sat. Că io ţigan s-aibă livadă, nu ştiu să fi văzut vreodată. Aurica în schimb, dornică de chilipiruri, mai cumpără cîte-o plasă de pere, ca apoi să constate că afacerea ce credea c-a făcut-o, e de fapt una "bulgărească".
Spuneam mai sus de ocupaţia sezoanelor moarte ale ţiganului, adică cerşitul. Vreau să subliniez că cerşitul la el e unul elaborat, justificat cu documente gen internări/externări, certificat de naştere sau de deces în funcţie de starea lui din ziua respectivă, reţete pentru boli cumplite şi chiar imaginare zile de naştere care se cer musai sărbătorite la el în colonie.
Ţiganul meu suferă de o formă rară de amnezie, pentru că de cîte ori vine prin curte, are alt număr de copii. Dacă săptamîna trecută a zis lăcrămos că are doişpe copii doamna, e foarte posibil ca săptămîna asta să aiba unşpe, iar săptămîna viitoare doar nouă.
După ce epuizează toate metodele de convingere, işi aduce ajutoare:
- Doamnaaa, la băiatu' ăsta săracu' i-o murit mama.
- Şi ce să-i fac eu?
- Daţ doamna ceva bani la el.
Scap şi eu o perlă de zile mari cînd îi zic:
- Măi, nu fi ţigan!
Se uită la mine şi-l umflă rîsu'. Adică cum să nu fie ţigan? Ce altceva ar putea fi, cînd el ESTE ţigan? .
Lui nu-i trebuie nici mîncare, nici haine pe care le-ar putea vinde la piaţa de vechituri, el vrea doar bani, ţigări şi băutură. O dată i-am dat o plasă de haine pe care a luat-o în silă şi-a plecat bombănind. Am găsit hainele abandonate după stîlpul porţii.
Dacă-i zici că n-ai ţigări, el le vede întotdeauna peste umărul tău şi zice: ba ai doamna, uite acolo pe masă.
Eu ţin poarta încuiată de obicei, dar Ţiganul meu e iarba fiarelor, face cum face şi prinde un moment în care intră şi iese cineva şi mă trezesc cu el bălos, cu vocea aia unsă, cu o hîrtie-n mîna la uşă, încercînd să mă convingă de iminenţa vreunei tragedii în familia lui cu număr necunoscut de membri.
Mi-am făcut un obicei din a-l alunga încă de cum păşea în curte, chiar dacă ofensat, pretindea că se duce la Aurica, că ea-l mai primea din cînd în cînd, mai ales în timpul festivalurilor bahice VodcaStock, cînd o loveşte brusc mărinimia şi dragostea neţărmurită faţă de semeni.
Toate hărţuielile şi desfăşurarea asta de forţe de ambele părţi a ţinut pînă într-o ziua nefericită în care l-am văzut pe domnu' ţigan urcîndu-se într-un taxi. Asta a pus capac la toate. Adică liota de puradei nenumăraţi şi flămînzi de-acasa, morţii şi nou născuţii lui, nu mai însemnau cît negru sub unghie. Vagile urme de milă faţă de el, s-au risipit ca fumul din ţigara pe care nu i-am dat-o lui. Toate milogelile şi toate incantaţiile meşteşugite cu scopul înmuierii inimii mele insensibile, erau acum trecut.
Am dat fuga să-i spun şi Auricăi pe care am prins-o trează, imună la orice nu are legătură directă cu maţele ei: Bată-l Dumniezo! Şi io care i-am dat un borcan de untură şi-o zis că nu-i trăbă, colduşu' dracului. Şi el umblă cu taxiu'! Io cîte scări de bloc trăbă să spăl să-mi pun o pită vodcă pe masă? Lasă că mai vine el p-aici, mai ameninţă ea încruntată pe sub ochelarii groşi fără de care se izbeşte de toţi copacii din curte.
Această sfîntă indignare a pus capăt vizitelor ţiganului, care s-a lovit de refuzuri sistematice presărate cu sfinţi ortodocşi şi obiecte de cult din toate religiile, că la astea Aurica nu face nici o discriminare şi nici economie.
Şi-n plus, le dă gratis fără să-i ceri.

Top 10 despărţiri

1. Lîngă tomberonul din faţa blocului în ajun de Crăciun. El: Cum ţi-a plăcut muzica? Ea: A fost mai rea decît biftecul ăla al tău şi ştii ce? Eşti un snob! El: în cazul ăsta nu ne mai putem vedea. Ea: în cazul ăsta, mă bucur că m-ai scutit s-o spun eu!
2. Lîngă bătătorul de covoare. El insistent, stalker, plîngăcios: te roooog, hai să mai încercăm. Ea se uită-n jos strîngînd din dinţi. El interpretează ca pe "mă mai gîndesc" şi insistă: aşa-i că nu ne despărţim? Ea ridică ochii din asfaltul crăpat, îl priveşte fix şi-i zice: Tu eşti prost, sau te prefaci? El cască gura ca un peşte pe mal, încearcă să bîiguie ceva. Ea nu-i dă timp şi-l saltă ca pe-o minge d-aia de treişpe lei cu buline, fix în vîrful pantofului: ţi-am zis de două săptămîni încoace, mai cu frumosu' să nu te rănesc, da' văd că pînă nu te bag în mă-ta, nu pricepi. El face stînga-nprejur, de fapt dreapta, că stîngu' e-n ghips şi dus a fost.
3. La Arlus pe Sharazan. Muci şi lacrimi, două trupuri de adolescenţi lipite, suspine. E despărţire fiindcă TREBUIE. Ea se preface că înţelege. El se preface că e trist, în realitate abia aşteaptă să se termine piesa, să găsească un motiv să plece. Îl aşteaptă Adelina, de care asta încă nu ştie şi-o să afle doar după ce-şi ia oficial papucii. Se mai sărută o dată. Ultima oară, deşi peste două săptămîni va mai fi încă o ultimă oară.
4. În gară. Iar lacrimi, iar muci. El pleacă in America. Ea pare zdrobită, deşi a doua zi se-ntîlneşte cu prietenii lui şi se cinstesc cu bere la Select, unde ajunge la concluzia că tragedia nu e de fapt nici o tragedie. Se bucură c-a scăpat, e uşurată şi asfel întîlnirea în scop de plîngere şi aducere aminte se transformă într-un chef monstruos cu mahmureli şi tot tacîmu'.

Cu restul pînă la 10, vă aştept pe voi, luaţi-o ca pe un fel de leapşă. Că pînă la urmă şi despărţirile au hazul lor!

vineri, 12 martie 2010

Domnu' Lucian

Acest domn nu e chiar un domn, e un ţăran de la Arieşeni cu casa si gater în creierii muntelui, dar aşa îi place lui să i se spună: domnu' Lucian.
Are casa şi grajdul vacii chiar pe drumul spre cabana unde mă duc aproape în fiecare sfîrşit de săptămînă vara şi dacă plouă acolo îmi şi las maşina, lîngă camionul dezmembrat în care cotcodăcesc indignate găini fugărite în joacă de doi căţeluşi.
Domnu' Lucian zîmbeşte întotdeauna, pentru că nu e niciodată treaz, dar şi pentru că nu străluceşte de inteligenţă.
Îşi arată gingiile late din care răsar dinţii de cal cu tentă verzuie ce n-au simţit vreodată asprimea periei şi nici răcoarea Colgate-ului, punînd de fiecare dată aceeaşi întrebare: "Az venit?"
Pe nevastă-sa o cheamă Minerva, însă ea nu are pretenţia să-i zici doamnă. Ea ţine gospodăria, sapă pămîntul zgîrcit de munte, mulge vacile, spală cei trei copii, găteşte pentru familie şi slugi şi-i rabdă beţiile nesfîrşite ale lui Lucian.
Stau cu toţii în două camere ca vai de ele, dar sub casa veche şi-au făcut un apartament cu tot ce trebuie: podele, gresie faianţă, baie complet utilată. Aia e "casa bună", unde nu stă nimeni, dar care e musai necesară ca să fie arătată oricui le trece pragul spre picarea fălcilor de uimire şi admiraţie.
Mezina familiei are doar 8 ani şi cum află c-a venit cineva la cabană, cum se-nfiinţează la uşă, spune frumos "bună ziua" şi se instalează pe primul scaun, de unde n-o mai clinteşti două ore.
Are obrajii roşii mereu, de copil crescut la aer curat de munte, hrănit cu lapte de vacă, cu găini de casă, cu morcovi din grădină in care singurul îngrăşămînt folosit e bălegarul vacilor din grajd. Doar dulciurile pe care i le ducem noi de fiecare dată îi mai strică dieta perfectă.
Duminica, familia se duce la biserică pe jos vreo 12 kilometri, iar domnul Lucian face şi-un popas la cîrciuma din sat, de unde se întoarce spre seară pe şapte cărări de munte, uneori cu cîte-o arcadă spartă sau un ochi vînăt, rezultatul unor discuţii neprincipiale cu alţi "domni" locali.
Apoi viaţa lor revine la rutină: tăiat scînduri şi băut, muls vaci şi gătit.
Zilele se scurg la fel, Minerva îmbătrîneşte văzînd cu ochii, iar domnu' Lucian zîmbeşte din ce în ce mai tîmp, întrebînd: "Plecaţ?"

Cloşti virtuale

Nu înţeleg şi pace cum se face că aproape de fiecare dată cînd comentez pe blogul vreunui mascul, se găseşte întotdeauna cîte-o cititoare să-mi critice comentariul şi în loc să i se adreseze autorului postului, deci on topic, mă trezesc cu fel de fel de observaţii adresate mie.
Eu care n-am nici o treabă cu ele sau cu ce comentează. Am păţit-o pe blogul omuluidelamunte şi recent, respectiv aseară la Kaos Moon. Ce mecanism infernal şi ce sentimente oi fi declanşînd, nu ştiu.
Eu nici măcar nu citesc comentariile altora, pentru că nu-mi pasă de părerea lor. Iar dacă sunt mai slobodă la gură, asta e! Aşa m-a făcut şi crescut mama, să spun ce gîndesc, n-am idee cînd a devenit asta un defect.
Un lucru e cert: bărbaţii nu se leagă niciodată de ceea ce spun eu, doar femeile şi asta mă face să rîd şi să mă gîndesc că e vorba de un soi de gelozie virtuală, una de cloşcă posesivă care cloceşte oul lui Columb, ăla pe care crede că l-a găsit şi chiar l-a inventat ea.
Afurisitelor!

Cocălaria pe credit

Mi-a povestit azi un coleg despre un amic de-al lui care e nevoit să facă un credit mic pentru a păstra nişte aparenţe. E patronul unei firme de apartament şi-n urma crizei şi-a pierdut maşina, afacerea şi-n general cam tot ce avea. Intenţionează să-şi cumpere un BMV totuşi.
Colegul meu siderat şi năucit, l-a întrebat la ce dracu' vrea un BMV. Ăla zice: păi am şi eu o reputaţie de păstrat.
Adică, stai în chirie, bagi benzină cu pipeta de 10 lei, da' te dai cu BMV.
În concluzie, ai toate "calităţile" să te numeşti cu drepturi depline COCĂLAR, prostule!

joi, 11 martie 2010

La azil, băşinosule!

Am ajuns la concluzia că cei mai mulţi romani işi fac copii doar ca să aibă cine-i şterge pe cur la bătrîneţe, pentru că aud foarte des întrebarea dornică de un răspuns ANUME: cine-o să aibă grijă de mine cînd oi fi bătrîn?
Eu răspund invariabil acelor persoane care pun întrebarea asta care se vrea retorică, dar cum sunt eu de trează la minte şi nu mă las păcălită deloc , le zic simplu şi aparent crud: AZILU'!
Nu toată lumea înghite genul ăsta de răspuns, dar eu sunt gata oricînd să justific şi anume: de ce pizda mă-ti tre' să-ţi sufle ţie progeniturile-n fund, de ce trebuie să-i faci să-ţi dorească moartea, de ce n-ai tu ca părinte bunul simţ să te retragi elegant cînd simţi că te caci pe tine la propriu şi la figurat şi de unde pînă unde e un copil dator să-ţi vadă părţile intime care altfel nu le-ai fi arătat nici picat cu ceară?
De ce dacă te-ai ferit o viaţă încuindu-te-n baie cînd îţi făceai duşul săptămînal/lunar/anual n-ai fi conceput ca cel pe care l-ai pus în categoria "eu l-am făcut, eu îl omor", să te vadă în costumul în care te-a făcut mă-ta, dar în faţa neputinţei eşti gata să te arăţi despuiat în toată decrepitudinea, doar ca să nu te simţi tu singur pe lume?
Argumentul cum că "şi eu te-am şters pe tine la cur", nu ţine deloc. Tu aveai de ales cînd l-ai făcut, copilul tău nu are, s-a ales cu tine aşa nesimţit cum eşti.

Nuşi neini

Nuşi neini înseamnă de fapt, "tanti Nuşi".
Tanti Nuşi s-a angajat bonă la o familie, pe cînd copilul avea cîteva luni şi a rămas "de suflet" cum ar veni, chiar şi cînd băiatul ajunsese să dea iama printre fete , fiindcă ajunsese o frumuseţe de flăcău după care suspinau cu foc o grămadă de puştoaice.
Nuşi neini devenise în timp "mama Nuşi" şi era tratată ca un membru al familiei. După o vreme însă, pretenţiile ei crescuseră periculos de mult, mai ales cînd începuse să-şi vîre nasul în discuţii şi disputele dintre soţi. Această imixitudine fusesese însă trecută uşor cu vederea, chiar şi posesivitatea cu care îşi adjudecase băiatul familiei pe care-l crescuse, pentru care avea întotdeauna o rezerva de ciocolată în lada recamierului şi de care nu avea voie să se atingă nimeni, din nici un motiv.
Rezerva asta era ţinută la mare secret, nu care cumva să fie dibuită de sora flăcăului, soră care nu avea parte de nici un tratatment preferenţial din partea bonei, ba chiar mai mult era privită ca un fel de concurenţă nedorită, cu toate că venise prima pe lume, înaintea odorului de băiat.
Anii au trecut, băiatul s-a făcut cît bradul, sora rămăsese un fel de cenuşăreasă, familia devenise un fel de apendice a băiatului, iar Nuşi neini începuse să-i trateze ca pe un rău de care n-avea cum să scape.
Din cînd în cînd, ameninţa că pleacă din dorinţa de a-şi întări poziţia, neînţelegînd că ea, odată cu creşterea băiatului nu mai era utilă, ci doar tolerată.
Trăise o viaţă cu ei, nu mai avea pe nimeni. Instinctul ei matern se revărsase cu totul asupra lui Marius: el era fiul pe care nu-l născuse ea, dar pe care-l veghease cînd era bolnav, îl ţinuse de mînuţă cînd învăţase să meargă, îl aplaudase la serbări. Acum voia mai mult, voia să dispară ceilalţi şi voia copilul doar pentru ea.
I se părea corect să fie doar al ei, aşa că ameninţă încă o dată familia care exasperată şi neînţelegînd de fapt ce Dumnezeu mai vrea femeia asta de la ei, i-au dat drumul.
A stat Nuşi neini o săptămînă cine ştie pe unde, mai mult n-a rezistat; s-a întors spăşită şi cu romaneasca ei stricată s-a rugat de mama băiatului: Iartă doamna, lase să intorc la Marius.
Doamna a lăsat-o pentru că-i lipsea şi ei, se făcuseră 17 ani de cînd o ştia prin preajmă.
Peste cîţiva ani, Nuşi neini a început să tuşească cele 3 pachete de Mărăşeşti ce le fuma pe zi... Cu sînge. Avea cancer la plămîni, iar mama băiatului şi fiica ei, Cenuşăreasa au îngrijit-o, au spălat-o, au încurajat-o şi-n final au vegheat-o ştiind că multe nu mai are.
Într-o dimineaţă, m-a chemat plîngînd Gabi, sora băiatului: Hai că cred c-a murit mama Nuşi.
Zăcea pe spate lividă, cu gura întredeschisă, în patul în care dormise ani buni strîngînd la piept cu infinită dragoste un copil pe care nu-l născuse ea.
Ultima ei dorinţă fusese să-l vadă pe Marius şi-un păhăruţ de pălincă.

duminică, 7 martie 2010

Romania

Uneori, ma trezesc si eu idealizand lacramos poporul roman. Cand o fac, ma gandesc la Dumitru Farcas, la taranii de pe crestele muntilor care traiesc aceeasi viata aproape ca la facerea lumii, la traditii, costume populare, istorie.
Realitatea insa, ma face sa vad Romania asa cum a devenit, pentru ca eu nu tin minte s-o fi cunoscut asa: o Romanie a borfasilor, a coruptiei, a demagogiei. O Romanie a manelelor, a oamenilor care nu se spala si put.
O Romanie dupa care plang doar cei instrainati, nostalgici dupa tara pe care au lasat-o demult in urma: Romania curata, Romania frumoasa a lui Eminescu, a lui Creanga, Romania noastra, a unei generatii care a sperat si a crezut frumos.
Il invidiez pe Dan Puric, el vede ceea ce vad si eu, dar spera inca. Eu una nu mai sper, de aceea cred ca ar fi bine sa ma rup de ea, ca sa-mi fie dor.
Cu toate astea, Romania e o tara in care nu poti sa traiesti, dar fara care nu esti intreg.

Duminici

O tiganca grasa, zgribulita de frig sta sub podul de cale ferata si asteapta vreun musteriu disperat. Poarta colanti verde neon, o jacheta scurta imblanita ce nu trece de bucile cazute, are parul oxigenat de-un galben papadie. Sta in locul unde centura se uneste cu soseaua Borsului, pe unde trec camioanele a caror soferi sunt clientii lor fideli.
Din tufisurile de langa calea ferata iese unu` incheindu-se la pantaloni. Il urmeaza alta tiganca aranjandu-si fusta scurta. Pe tip il asteapta un amic intr-o Dacie trasa pe marginea drumului. Ranjesc unul la celalalt.
Ma gandesc ca e foarte posibil ca darul lui de 8 Martie pentru nevasta o sa fie o blenoragie, un sifilis, sau macar niste paduchi lati si o sa-i fie cam greu sa mai ranjeasca o vreme...
Sunt satula de gropi si o iau spre Ungaria, cam 20 de kilometri ma duc. Soseaua e oglinda, marcajele impecabile.
Asa ma amagesc eu uneori, fericita ca traiesc aproape de lumea civilizata. Au si ei curvele lor, blenoragiile si mizeria lor. Dar, spre deosebire de noi, au drumuri de ti-e mai mare dragul.