sâmbătă, 6 martie 2010

La birtuţu' din pădure

Era noaptea de Revelion din '80, parcă. Tata, Dumnezeu să-l odihnească, lălăia împleticit şi exasperant cu frate-său Mitică singurul vers din singurul cîntec pe care se lăuda că-l ştie, dar la care al doilea vers era întotdeauna înlocuit cu o improvizaţie. De data asta, suna cam aşa:La birtuţuuuu diiin păăăăăduuuu-reeeeee, urma un moment de încurcătură, după care pac, revelaţia:paşteau două iepe suuuu-re.Cum dracu' să pască iepele la birt mă omule?se băga şi mama atentă să nu-i scape nimic ce-ar putea fi motiv de contră.
Tata dădea din cap împăciuitor şi nu se lăsa distras. O lua de la capăt: La birtuţu' din păduuuuuuu-re. Frate-său îi ţinu isonul cu sfîrşitul cuvintelor, căutînd altă improvizaţie care s-o mulţumească odată şi pe mama care pufnea cu dispreţ din capul mesei.
Sună cineva la uşă şi asta-i scoate din incurcătură onorabil pe cei doi interpreţi. Se duce mama să deschidă, eu sunt curioasă şi merg după ea.
În bucătărie văd o femeie ciolănoasă, decoltată, rujată strident şi fardată cu verde la ochi. Obrajii îi sunt plini de pudră, peste care e dată cu roz. Pe cap are o basma înflorată şi aspectul general e de curvă ordinară. Îmi pare vag cunoscută. Mă uit la picioare, poartă nişte papuci de casă cu toc cu două numere mai mici pentru picioarele ei noduroase. O mai studiez şi mă prind, nu e o cucoană, e nenea Fufi de la unu.
Mama îl bagă înăuntru şi-mi face semne să nu care cumva să spun un cuvînt, că e vai de curu' meu. Intră Fufi, mama îl prezintă drept Nuţi, Mimi, sau Dumnezeu mai ţine minte cum, tata şi frate-său îi pupă galanţi labele.
Mama îl aşează între ei şi abia se stăpîneşte să nu explodeze de rîs, eu chicotesc în spatele lor pe recamier şi îmi fac cu ochiu cu mama. Unchiu-meu îi pune mîna pe picior, iar Fufi nu protestează deloc, drept pentru care unchiu' se simte liber să pipăie mai intens, tata o îmbie cu tot ce e pe masă. Îi toarnă-n pahar şi începe cu Birtuţu lui, încurajînd prin prin semne să cînte şi ea.
Toată şarada asta ar fi putut continua pînă dimineaţă, pentru că tata şi frate-său erau atît de beţi, încît n-ar fi putut deosebi o vacă de un măgar. Abia cînd au trecut din starea de euforie în cea lacrimogenă, curs firesc al unei beţii, au aflat că cea de care se îndrăgostiseră fulgerător, era de fapt vecinul de la unu. Gîndul că-i pupaseră mîinile îi făcu să bea mai cu nădejde de necaz, iar noaptea s-a sfîrşit cum începuse, cu deosebirea că La birtuţu' din pădure nu s-a mai cîntat doar pe două voci, ci pe trei. Iar Fufi ştia şi el doar primul vers. Restul oricum, nu mai conta.

Kaprasaki

Marcel îşi cheltuise partea din apartament pe o rablă de Mobră. Timp de două săptămîni a tot frecat-o, a lustruit-o înconjurat de vecini şi alţi gură-cască.
O pornea din multe încercări şi dădea o tură pînă-n capătul străzii, petrecut de pizduieli şi pietre de băieţii deranjaţi de la lab tenis, ca să se întoarcă în faţa scării descoperind că mai are încă de meşterit.
Făcusem un şablon şi-i botezasem pe-ascuns motocicleta cu complicitatea maică-sii care nu se-mpăcase cu ideea că o parte a apartamentului ei era echivalentă cu valoarea unei motorete la a paişpea mînă şi îmi dăduse binecuvîntarea să scriu pe ea Kaprasaki.
Marcel n-avea permis, dar asta nu l-a împiedicat să-şi mîne capra prin cartier, lăsînd în urmă un nor gros de fum, pentru că băga diluant în rezervor. În trecere, bruia toate televizoarele, motiv pentru care toate turele lui aveau mari încărcături emoţionale, dat fiind faptul că locatarii erau foarte generoşi în urări de gen: rupe-ţi-ai grumazu', călca-te-ar Tiru'.
Marcel era băgat şi scos din mă-sa zilnic, dar asta nu părea să-i taie pofta de plimbări, pînă într-o zi cînd i l-a tăiat un miliţian care s-a încăpăţînat să-l urmărească cu maşina pe o alee plină de nisip, unde Marcel a luat o curbă prea strînsă, a căzut, şi-a rupt două coaste, şi-a spart nasu' şi doi dinţi, s-a julit pe toată partea stîngă de atîrnau pieile pe el, başca şi-a mai încasat şi-o bătaie de zile mari la Miliţie şi trei luni de puşcărie.
Cînd a ieşit, avea o barbă ca de popă, menită să ascundă cicatricile rămase de la julituri, iar vîrful nasului îi fusese cîrpit grosolan de medicul închisorii.
Kaprasaki şi-a dat sfîrşitul desfăcută în bucăţi mai ceva ca un cadavru pe masa de disecţie şi vîndută piesă cu piesă pe ţigări şi beţii la Cireşica, unde Marcel povestea în amănunt şi cu multe înflorituri menite să-i sporească vitejia, cum îl fugărise pe el Miliţia prin cartier.
La sfîrşit, o lacrimă i se prelingea prin barbă, chiar în momentul dinainte de a adormi dramatic cu capul pe masă.

Aleea cu vrabii tacute

Cand racnea tanti Ileana, amuteau toate vrabiile din plopii de pe alee. Si racnea des la amantul care locuia pe aceeasi scara, la nevasta amantului, la soacra lui. Dar cea la care racnea mai des era Diana, fie-sa care daduse de 7 ori la facultate si tot de 7 ori picase.
Incepuse cu medicina, apoi fizica-chimie, chimie-biologie, fizica pura, ca in final invinsa, sa coboare definitiv stacheta la politehnica. Nici orele platite cu bani grei munciti din pix de amant, mare mahar la un trust de constructii, nici amenintarile, nici pedepsele de stat in casa pe perioada nedeterminata pana chiar dupa maritis si nici bataile cu cureaua nu marisera sansele de reusita, caci mai jos de politehnica, n-avea fata unde sa mai dea.

"Pe mormantul meu va scrie DOAMNA DOCTOR", s-auzea pe aleea incremenita. "Am fost si voi ramane o DOAMNA, `tuz Dumnezeii ma-ti!"

vineri, 5 martie 2010

Domnul T si Domnul V

Uite cum ma cuprinde pe mine firu` amintirilor de ma-nfasoara ghem.
Ca tot mi-adusei aminte de domnul T, parca-l vad si-acum imbracat cu una din camasile lui albe facute cred ca din pet-uri reciclate din a caror cauza transpira ca un cal si putea mai rau ca un tap batran, cu sacouri de la Oradinum luate pe pile direct din fabrica, trecand tantos pe Corso cu ochii dupa femei.
Era asociat cu domnul V, mare amator de chiolanuri si betii si binenteles vizite cu rost sau fara in strainatate.
Mi-au povestit cum s-au dus ei pentru prima data intr-un mall din Viena si-au umblat doar pe langa pereti, crezand ca gresia lucioasa e uda, proaspat spalata. Dar cea mai tare faza a fost cand s-au intrebat indignati: "de ce se uita grasii aia doi asa la noi?" Grasii aia erau chiar ei si se vedeau pe un ecran cu circuit inchis.
Domnul V, ca mai toti patronii de prin anii `90, avea un fix cu secretarele si anume ca ele trebuie musai sa fie fotomodel, sa stie sa joace solitaire, sa-i aduca dimineata cafele si daca se poate, sa i se aseze in poala ori de cate ori ii punea cate-o hartie pe birou. Din cauza asta, a trebuit sa se resemneze cu usoare atingeri ca din greseala, priviri galese fara raspuns si palide idile.
Domnul T insa, era mai discret si din aceasta cauza mai periculos pentru ca in scurt timp si-a tras amanta pe patroana unui bar din apropiere. Nu stiu cum s-o fi impacat amanta, o femeie eleganta si frumoasa, cu camasile lui de plastic, dar stiu ca relatia a tinut ani de zile si nu sunt sigura daca nu tine si acum.
Mai am o amintire draga legata de domnul V: intr-o furtunoasa sedinta de afaceri cu un tip de prin Bucuresti, a rasunat in toata firma: "Domnule, esti un tampit!" S-a facut liniste pret de cateva minute, dupa care tonul discutiilor a coborat. A iesit dupa o vreme tipul care-l facuse tampit si dupa el zambitor, domnul V. "Ba, te-a facut tampit si tu nu i-ai zis vreo doua", ii reprosa domnul T. "Ba, tu esti prost? N-ai auzit c-a zis domnule?"
Faza asta a ramas in istoria firmei, iar daca ar fi fost dupa mine, gravam o placa din salariul meu si-o atarnam pe perete la intrare pentru posteritate.

joi, 4 martie 2010

Din Neandherthal la Sheraton, cu drag

Pentru ca am trecut pe la Paul Gabor prin blog ca sa-mi clatesc ca-n fiecare seara mintea si inima de toate cele de peste zi si pentru ca povestea de mare si de Grecia, m-a atins iar dorul de duca, nu ca m-ar parasi vreodata, dar mai uit uneori desi el zace pitit in ascunzatorile mintii, ca sa pot visa noptile intinderi nesfarsite de apa albastra, nisipuri calde, miros de alge si de fiecare data cand ma trezesc, simt c-am fost cu adevarat acolo.
Si daca tot se vorbea de Grecia, mi-am adus aminte de scurta vacanta in Cipru de prin `92. N-a fost chiar o vacanta in adevaratul sens al cuvantului, ci mai degraba o calatorie in interes de serviciu. Pe vremea aceea, romanii cautau orice prilej sa treaca granitele patriei, infometati sa vada tari despre care stiau totul, dar doar din Atlas, orele de geografie si Teleenciclopedia.
Aveam un sef care trebuia sa se intalneasca in Limassol cu un potential partener de afaceri si cum nu stia o boaba de engleza, m-a luat ca translator. Nu are rost sa va spun ca-mi facusem bagajele cu doua zile inainte. Imprumutasem chiar o ditamai valiza din piele, care era grea si goala, d-apoi dupa ce indesasem in ea cele mai bune toale din dulap, cam 4 perechi de incaltaminte, toate cu toc si juma` de tona de smacuri.
Am calatorit din Bucuresti spre Larnaca cu un Antonov d-ala vechi, ala care iti dadea impresia ca da din aripi sau se desface la fiecare gol de aer, impreuna cu un grup de "dansatoare" vesele, convinse ca vor fi noile revelatii in materie de dans si bune maniere ale Ciprului.
In vama din Larnaca, am insistat sa trecem printr-o alta poarta decat ele. Aveam eu o presimtire, care s-a si adeverit, pentru ca repulsia fata de romanii calatori, e mult mai veche decat pot crede unii.
Ne-am detasat cu aer superior de cardul de fete, tinand la vedere rezervarea la hotel si invitatia pe care ne-o facuse Mr Zahab, iar cand domnul T a declarat suma de 10.000 de dolari pe care o tinuse-n buzunarul de piept tot drumul, m-am simtit o ruda mai indepartata dar valoroasa a lui Onassis.
Usor stanjenita priveam de la distanta felul in care li se deschisesera bagajele fetelor, cum vamesii rascoleau prin lenjeria lor intima ranjind unii la altii cu subinteles.
Am ajuns in miez de noapte la Limassol, la un hotel de 5 stele care la vremea aceea se numea Sheraton, azi e St. Raphael.
Holul rotund,imens avea in mijloc un lift de sticla, iar de la fiecare etaj atarnau plante. In mijloc susura o fantana, si de peste tot erai invaluit in muzica de pian.
Odata ce-am reusit sa ne inchidem gurile si ne-am simtit in stare sa articulam un "good evening", ne-am indreptat spre receptie, unde un tanar ne-a pus sa completam formulare si apoi ne-a dat o cheita ca de lacat si o bucata de carton plastifiat, de care n-aveam idee la ce-ar putea folosi. Mi-am luat totusi aerul de "eu stiu tot, sunt o calatoare neobosita si stau doar in hoteluri de ejdemii de stele" si mi-am tarat hardughia de geamantan pana la lift, cu toate ca venise un baiat cu epoleti care se oferise sa mi-l care, da` io politicoasa zisesem zambind: No Thanks! Ma rog, o fi ras ala bine in seara aia...
In drum spre camere, m-am gandit ca cipriotii-s cam tantalai asa, de au cheite d-alea la usi, dar dupa ce am ajuns in fata camerei mele si domnul T la cea de alaturi si l-am vazut privindu-ma incurcat cu cheia si cartonul in mana, am simtit ca soarta lui se afla exclusiv in viteza de reactie a creierului meu si am gandit. In cateva secunde, pe toata fata mea se conturase expresia victoriei. Pe cartonasul acela, era imprimata o sagetica. Sagetica sugera ca trebuie bagata undeva. Si unde in alt loc decat in fanta de sub clanta? Descoperisem America mea!
Urmatoarea descoperire absolut incredibila, a fost utilitatea CHEITEI! Dragilor, acea cheita se potrivea la fix laaaaaaa, laaaaaaaaaaaa? La minibar, domnilor si doamnelor. Dulapiorul rece cu bunatati: ciocolata, alune, bere, sticlute mici cu bauturi, mini sampanii si mini vinuri. Tot cornul abundentei parea sa se fi revarsat in frigiderul meu. De dincolo de perete se auzeau exclamatii extaziate: Tulai Maica!
Era expresia omului picat din luna, da` ce zic eu luna... Omului venit din cea mai indepartata galaxie, sau din Neanderthal. Asa eram noi; doi giboni care n-aveau habar sa deschida o usa.
Pe parcursulul celor 4 zile, am descoperit ca mai sunt multe lucruri de care habar n-aveam ca de exemplu cum se scoate dopul de vana, de ce daca eu las geamul deschis, il gasesc inchis la loc cand intru in camera, care o fi treaba cu aerul conditionat la care umblasem ca o experta de nu-mi ajunsese plapuma si patura suplimentara, iar dimineata ma trezisem mucoasa si stranutand, ca homarii NU se mananca cu cutit si furculita si ca daca pe meniu scrie pork sau chicken, in nici un caz nu poti s-astepti gratare si pui rotisat, culmea art cuisin-ului pentru noi.
Am invatat, dar doar dupa cativa ani, recunosc si ca daca dimineata cand iesi din camera si gasesti o gramada de sticle goale de bere insirate pe langa usa ta, nu inseamna neaparat ca e un fel de a te arata cu degetul "uite ma, ce betivani sunt astia", ci doar o modalitate de a indica ce sa se completeze in mini bar. Si la noi, trebuia completat zilnic, pana ne-am intins mai mult si-am apelat si la room service. Sefu` ma suna si zicea: Angela, cere-mi 3 beri te rog si pentru tine, ce vrei. Voiam, clar. Tot bere. Iar dimineata, priveam sticlele insirate pe hol, cu usoara rusine si mustrari de constiinta.
Aveam camere cu vedere spre Mediterana si-n fiecare dimineata ieseam pe balcon la soare. Incercasem sa si fac baie, dar apa era mult prea rece. M-am balacit in toate piscinele singura, ca inafara de noi si-un cuplu de nemti, nu cred sa mai fi fost cineva in hotel, dat fiind ca era extrasezon.
N-am apucat sa vizitam obiective turistice altele decat un restaurant si un fel de club, unde ne-a facut unu` poze. O mai am si acum pe-a mea. Purtam o rochie neagra strech, aveam permanent si ma credeam o diva.
Ne-am intors in tara cu un avion plin de arabi, inecati intr-un fum de tigara de puteai sprijini bicicleta-n el, iar vecinul meu de scaun ma tot imbia sa beau dintr-o sticla de whiskey. Nu era pe vremea aceea nici o restrictie in avion afara de a deschide usa, dar nu-s sigura ca era interzis.
Ma imbracasem ca de drum, respectiv, fusta scurta de piele, giaca tot de piele si tocuri de 10, iar in Otopeni am avut parte de surpriza vietii mele. Venisem de la 27 de grade, iar in Bucuresti erau minus 9. Mi-au incremenit toti porii in incercarea disperata de a mai pastra un strop de caldura. Doar goana dupa un taximetrist pirat care-mi inhatase valiza din mana de-am fost nevoita s-alerg dupa el, m-a mai incalzit. De taxi pot spune doar ca avea o gaura in portiera din spate, facuta cu ranga de concurenta banuiesc . Pe-acolo se insinua crivatul nemilos spre picioarele mele inutil invelite in ciorapi lycra.
Aveam de prins avionul de Oradea de la Baneasa. Ne-au spus c-a plecat si m-am prabusit distrusa pe valiza pe care o uram. A venit o stewardesa care insista ca inca n-a plecat Oradea. Si da, avionul era pe pista.Departe.
Ma vad si acum tarand valiza aceea uriasa, alergand in fusta scurta de piele si tocuri de 10 pe pista. Niste soldati din turn ma fluierau. Mie-mi venea sa mor. "Boii astia nu stiu la ce hotel fain am stat io" m-am gandit ca sa-mi mangai putin mandria stirba, in timp ce ma chinuiam sa ridic piciorul din stransoarea fustei pe treapta scarii avionului.
Asa s-a incheiat prima mea calatorie in strainatate, despre care am povestit cativa ani oricui se uita mai mult de 5 secunde in ochii mei. Iar daca m-au parasit unii prieteni din cauza asta, ma gandesc ca or fi fost invidiosi pe norocul meu. Acu` v-am povestit si voua, dar va jur ca e singura data!
P.S. Era sa uit: barbatii ciprioti sunt o combinatie de Hercule Adonis, deci superbi. Cipriotele sunt in marea lor majoritate de tip "femeia spion", adica femeia care sterge urmele cu curu`; scurte-n picioare, fund mare, paroase si mustacioase. Dar au profiluri de zeite si ochi superbi.

luni, 1 martie 2010

Martisoare

Azi scriu fara diacritice, ca nu-s la mine pe calculator si mi-e lene sa sa setez. Rog fetele bisericesti si sensibilii, dar mai ales criticii sa ma ierte, atat pentru absenta diacriticelor, cat si pentru prezenta unor forme de exprimare mai putin duse la biserica (nu ca as avea vreo umbra de regret).
Aseara habar n-aveam ca azi e 1 Martie si oricum nu cred c-ar fi schimbat nimic, pentru ca dimineata m-am blocat in trafic de doua ori, prima data blestemand ca n-am ales centura, iar a doua oara la intoarcere, blestemand pentru ca am ales-o.
Acuma, vorbesc de centura ca de drum public, nu de alte activitati care se desfasoara acolo, pentru ca spre dezamagirea unor preacinstite pizde cititoare de bloguri, nu pe centura lucrez.
Cum spuneam, la intoarcere am ales centura si zburam ca vantu` sa nu intarzii la serviciu. Am "zburat" asa plina de speranta, cam doi kilometri, dupa care aripile mi-au fost frante, piciorul mi-a amortit pe frana,elanul mi s-a blegit, gura mi s-a pungit, lasand atata loc cat sa iasa printre dinti unele expresii care-ar fi facut sa roseasca cel mai birjar dintre birjarii care au existat de la inventarea birjei pana in zilele noastre cand cei mai multi dintre noi nici nu mai stiu ce inseamna birja.
Ce voiam eu sa zic... Am intarziat binenteles 15 minute, eu care sunt punctuala la impozitele pe cladiri si ca doamna cu coasa. (Oare chiar are coasa?) Si daca are, poate sa greseasca si in loc sa-ti reteze firu` vietii (ah ce frumos am zis-o), iti reteaza picioarele?
S-o fi considerand accident de munca pentru doamna de mai sus, sau o fi avand si ea asigurare de malpraxis asa ca doctorul de la stirile de ieri care si-a uitat juma` de bisturiu in spinarea pacientului?
Cred ca o s-o aflu, dar nu cred ca o sa mai pot povesti pe blog decat daca am wireless in rai, ca sunt sigura ca acolo nimeresc ca orice martir al neamului care nu si-a luat din tinerete lumea-n cap si-a ramas aici sa sufere.
Am primit martisoare de la colegi de cum am intrat. Le-am luat asa cum iau dosarele de credit, abtinandu-ma cu greu sa nu le caut greseli si cand mi-am dat seama, am zis si eu un "hai sa te pup", ca sa mai indulcesc oleaca indiferenta fara voie cu care intinsesem mana dupa ele.

P.S. As baga si eu niste lesinaturi cu urari de hepi martisor, primavara-n suflet, hepi marmoroshblanc etc, da` nu-s genu`.