vineri, 26 februarie 2010

Otrăvuri spre dimineaţă

Hei, aşa sunt eu, schimbătoare, cameleonică.

Parcă tu spuneai cîndva cu admiraţie, că nu te-ai putea plictisi cu mine. Dar n-ai spus niciodată pentru că ştiai că nu e adevărat, că eu n-am să mă plictisesc cu tine.

În realitate, nu m-am plictist, nu mi-ai dat ocazia pentru că mi-ai rezervat de fiecare dată surprize care m-au izbit în moalele capului ca un ciocan de croat în ţeasta unui sîrb.

Şi de fiecare dată, m-am trezit năucită, neştiind ce m-a lovit. Tu însă, te-ai dus mai departe, prefăcîndu-te că nu s-a întîmplat nimic.

Şi poate nici nu s-a întîmplat. Eram doar eu care mă trezisem dimineaţa dintr-un vis urît, dînd cu cotul în noptieră.

În noptiera ta, căci mă intinsesem inconştient să te cuprind cu braţele şi tu nu erai.

Otrăvuri de noapte

Bărbaţilor le plac femeile leşinate pentru că le dau lor senzaţia de putere.

Masculul Alfa îşi îngraşă orgoliul înconjurat de femele inferioare pe care le tolerează atît cît le sunt utile. Femela inferioară nu vrea să ştie asta, deşi o simte.

Ea continuă să răsfeţe masculul chiar cu preţul umilinţei lor. În viaţa de zi cu zi, femela inferioară se dă drept feministă.

Si luptă si dă-i pentru egalitate între sexe! În realitate, ele sunt preşuri ţesute de mînă din cîrpe vechi dar colorate, pe care calcă des bărbaţi nepăsători.

Primăvarăăăăăăă

Parcă se simte miros de primăvară...

Ştiu, ştiu, nu-mi mai scoate ochii, am mai spus-o si prin ianuarie şi pe la începutul lui februarie cînd îmi croiam drum ca tancurile ruseşti prin nămeţii Bucureştiului.

Da' am alt reper acum. Am fost în piaţă să cumpăr zarzavat şi eu caut d-ăla plin de nisip, fără forma de falus a morcovului din supermarket, eventual cu urme de vierme ca să fiu sigură că e de grădină. Normal că n-am găsit şi-am luat morcovi cu nisipul pe ei doar pentru impresie artistică dar, achiziţionaţi de la Selgros.

Lîngă morcovar stătea un nenea fără clienţi care m-a îmbiat cu usturoi d-ăla mărunt care-ţi face lehamite să-l cureţi, dar pe care-l cumpăr eu de obicei.
Lîngă usturoiu' ăsta, avea şi din ăla mare chinezesc care se înverzeşte a doua zi dacă-l faci mujdei şi de la care am bolit eu acu' cîţiva ani vreme de o săptămînă.

Mi-a zis un medic că are cianuri în compoziţie, ceea ce mi se pare perfect normal dat fiind faptul că vine taman din China. Mare e China şi nenumărate resursele ei. Cred că o să apuc ziua în care o să-mi pot cumpăra din piaţă un rinichi perfect compatibil cu corpul meu.

Da' parcă vorbeam despre primăvară... Circulă tot felul de legende, printre ele şi aia cu Busu... ăăăă cu usrsu am vru'să zic, care-şi vede umbra şi mai ţine iarna şase săptămîni, dar eu cred că nenea ăla cu arpagicu' e adevăratul vestitor al primaverii. El ştie cel mai bine.

P.S. dupa cateva zile... Domnu` cu arpagicu` stie pe dracu`!

joi, 25 februarie 2010

Asfalt Saga

Ştiu că a curs multă "cerneală" pe tema gropilor iubitei patrii şi nu văd semne că n-ar mai curge încă 1000 de ani, sau pînă reveni-va Iisus să ne mîntuiască şi să ne arate alte mijloace de deplasare bazate pe autopropulsie, aripi sau imponderabilitate gen plutire liberă.
Oradea e un oraş frumos, cel puţin partea veche scăpată de planurili măreţe de demolare întru eliminarea pentru todeauna a urmelor burghezo moşieresco imperialiste, cam ca toate oraşele Transilvănene.
Totuşi, Oradea are o particularitate greu de evitat (chiar şi pentru şi cei mai buni şoferi) şi anume: gropile. Nenumărate, nebănuite, de toate formele şi adîncimile, unele simple lighene, altele la apogeu, piscine. De canale nici nu vreau să pomenesc decît cît să pun o întrebare retorică: de cîtă şcoală, de cîtă minte ai nevoie să pui nişte capace de canal la nivel cu drumul?
Revenind la gropi. Gropile astea au istorie veche de trei mandate ale fostului primar PD, actual europarlamentar Petru Filip şi a tendinţei romînilor de a vota musai pe criterii naţionaliste. Poate ştiţi bancul ăla cu Bulă care se duce la tată-său şi zice: tată, ma însor! Cu cine mă? întreabă tatăl. Cu Pişta, răspunde Bulă. Păi bine bă, un roman nu ţi-ai putut găsi?
Cam aşa s-a întîmplat şi la Oradea. Domnul fost primar a avut ca etern contracandidat în semifinale pe doamna Biro Rozalia, o combinatoare de mare clasă de altfel şi din acest motiv, romanii din frumoasa mea urbe s-au îmbrăcat frumos de duminică şi-au ieşit să-l voteze în bloc pe Filip. Rezultatele celor trei mandate cu care se lăuda într-o după amiază la Naşul, se văd, se simt, se repară pe bani mulţi. Unde mai pui că intotdeauna am avut primar din opoziţie; cînd era pesedeul la putere, noi aveam primar democrat, acum că-s democraţii la putere, avem primar liberal. Oraşul lui Gică Contra.
Aseară au răzuit toate gropile şi au început să le astupe doar azi, la ore de trafic intens, printre claxoane şi referiri la rudele de gradul întîi, atît moarte cît şi vii.
Un camion de drumari s-a oprit fix în intersecţie, fix cînd mi se făcuse mie verde la semafor şi-n faţa ochilor. Am scăpat Eugenia din mînă ratînd la milimetru pe unu de pe coloana din stînga, io mergînd înainte cam pe traiectoria cabinei camionului, în încercarea de a ocoli camion + groapa prin care am trecut totuşi că prin cabină ar fi fost ceva mai greu.
N-am înjurat, am strîns doar din dinţi şi-am zis mulţumesc, mulţumesc, această experienţă va schimba ceva în mine, că zice toată lumea cultă şi new age că nimic nu e întîmplător. De-acu' aştept să văd dacă-mi va folosi mie, sau mecanicului.
În spiritul acestei zile, aş ruga-o pe doamna Biro să nu mai candideze contra, una pentru că n-o să cîştige în veci pentru că romanii-s mai mulţi şi-s înflăcăraţi rău cînd e vorba să voteze şi doi, pentru că nici ungurii nu se prea omoară după ea.

Anonimus Per Scorţilo

Se fac azi mîine cîţiva ani de cînd scriu pe bloguri şi ori de cîte ori am primit comentarii răutăcioase, le-am primit de la anonimi.
Cu siguranţă, nu tuturor le place ce şi cum scriu eu, cum nici mie nu-mi place tot ce citesc pe blogurile altora. De aceea nici nu mai citesc autori care nu-s de pe gustul meu, iar lista mea conţine doar cele pe care le citesc ori de cîte ori au ceva nou.
Nu ştiu dacă cei care mă comenteaza anonim sunt masochişti sau stalkeri dar, am pus moderat la comentarii şi nici un anonim nu va mai avea ocazia să-şi deşerte frustrările aici.
Ţi-aş sugera anonimule ale cărui comentarii le-am şters, să nu mă mai citeşti; ce zici, nu e mai simplu? Şi dacă tot m-ai făcut egocentristă dincolo, păi află că sunt şi n-ai cum să schimbi tu asta!

Un ţăran şi patru ghiolbani de supermarket

Pe intervalul din Real, la standul de îngheţată, un ţărănoi gras şi nebărbierit sigur pe el, semn că azi a fost zi de salar, către vînzătoarea de vreo 20 de ani: ai îngheţată şi la pachet? Da, zice fata.
Sigur, sigur? intreabă iar ţăranul privind-o într-un anume fel, semn că se simţea irezistibil, încă o dovadă că luase salaru'. Fata zice şi ea că sigur, la care el se sprijină c-un cot pe stand rînjind ca vaca la mulgătoarea electrică şi-o mai întreabă o dată:
zici că ai şi îngheţată la pachet?
Am trecut de ei gîndindu-mă că ţăranul ăla o fi avînd o fiică de vîrsta vînzătoarei de care se leagă alţi ţărani ca el.
Mai încolo la cafenea, în acvariul pentru fumători, patru bucăţi sprijinitori de garduri, întinşi pe fotolii aproape la orizontală. De cîte ori trece cîte-o femeie, sau ceva ce seamănă cu una, ghiolbanul de la geam aruncă o privire sictirită, trage din ţigară, aruncă rotoacoale şi uneori işi duce mîna la şliţ într-un tabdru gest de verificare; da, acolo ţi-s ouăle, nu le-ai pierdut şi nici nu s-au intregrat în scaun.
Aceşti masculi feroci fac parte dintr-o subspecie a cocalarului de mall al Caţavencilor, pentru că ei zac d-abia în supermarketuri. La mall e mai scumpă cafeaua.

marți, 23 februarie 2010

Au sărăcit ţiganii?

Lîngă autogara din Cluj, la ieşire pe stînga înainte de podul de cale ferată, am văzut o căsoaie neterminată cu turnuleţe în vîrful cărora se-nalţă falnic spre cer şi întru băgarea-n boală a dujmanilor, semnul Euroiului, ca mai încolo cu cîţiva kilometri să-mi sară-n ochi o alta, dar cu semnul Mercedes. Evident, am văzut şi Dolarul, tot aşa, cocoţat pe casă. Toate neterminate, ca şi vestitele palate de catralioane dă camere mănca-ţi-aş, să moară rumînii dă ciudă, din Huedin.
Ştiu hardughiile alea de pe vremea cînd acoperişurile de tablă îţi luau ochii în zilele însorite, dar nu-mi amintesc să fi văzut vreodată vreo activitate, de parcă ar fi răsărit acolo peste noapte. Aşa, neterminate. Şi pustiu pe lîngă ele, aşa pustiu că picior de puradel, copită de cal sau fustă-nflorată n-am văzut.
Acum, eu stau şi mă-ntreb nevinovat: au sărăcit ţiganii, le-a scăzut oare drastic orgoliul de a-şi face căsoaia mai mare ca a vecinului? Nu mai au cai de băgat în sufragerie şi haur dă decoraţiuni interioare? Saaaau, or fi plecat bieţii de ei la "muncă" pe la fraierii de elveţieni sau engleji?
Această enigmă mă chinuie mai rău ca imaginea cocălarului cu BMW din care geme şi se tînguie Sornel Puştiu.

duminică, 21 februarie 2010

Dau calu'

A fost Aurica p-aici de două ori azi. Tot din motiv de plictiseală la ea acasă, de parcă plictiseala la alţii e mai cu moţ. Prima dată a stat o oră, a doua oară am minţit-o că lucrez ceva fooooarte important la calculator, deşi eu mă căzneam cu blogul ăsta să fac cumva să las spaţiu între postări.
Dacă e dispus careva să mă ajute, ii dau calu' şi juma' din împărăţia altcuiva. Că eu n-am nici cal şi nici împărăţie, iar dacă aş avea, aş da doar calul.
Ideea e că Aurica m-a crezut, că ea oricum habar n-are de calculator şi s-a cărat cam în cinşpe minute. I-am admirat din mers ţiţo nodragul ( un fel de colanţi tricotaţi în mare vogă la babe) şi m-am asigurat c-am închis uşa, ceea ce e minunat de inutil, după cum am spus în altă postare.

Răbdare

Cică răbdarea e o virtute. Apăi dacă-i adevărat, asta mă face mai virtuoasă decît vreo sfîntă din calendaru' creştin şi ortodox.
Am răbdare să fac tot felu' de chestii mărunte cu mîinile, ca de exemplu să pun un lăcăţel la un fermoar rupt.
Am răbdare cu oameni pe care în mod normal ar trebui să-i dau urgent dracului şi n-o fac. Nu ştiu sigur dacă e vorba de răbdare, sau de politeţe.
Am răbdare să urc o coastă de munte, deşi sunt o leneşă cînd e vorba de umblat pe jos. Că singurul tip din viaţa mea care a încercat să mă plimbe pe dealurile Oradiei, n-a făcut-o din romantism, ci din avariţie. Se temea că dacă mă scoate-n oraş, ar putea fi oarecum obligat să mă ducă la un suc pe care să-l plătească el. Măcar prima dată.
Aşa că tipul acela, s-a trezit trimis fix dracului, pentru că mi se acrise să-mi chinui picioarele şi tocurile pe hîrtoapele de la Releu.
A plîns o vreme, da' a avut multă răbdare. Atîta răbdare, încît a fost în stare să mă urmărească prin discoteci cu un picior în ghips. Da' io, dacă dracului l-am trimis, apăi, acolo a şi rămas, dacă nu cumva s-o fi însurat cu vreo alpinistă.

Călătorie "cît de cît"

M-am întors de pe coclauri cu un microbuz deşelat, fără faruri, cu frîne "cît de cît", cum mi-a zis şoferul uşor retardat, în condiţiile în care am trecut pe lînga trei accidente.
Nu ştiu de ce, dar acel "cît de cît", nu m-a liniştit deloc, ba mai mult, m-a ţinut cu ochii holbaţi la drum, ca şi cum atenţia mea şi reflexul de a călca o frînă imaginară cînd mă trezeam muuuuuuuult prea aproape de maşina din faţă, ar fi schimbat ceva... Normal, şoferul care mă chemase lîngă el, smulgîndu-mă din compania unor muncitori de la CET-ul din Tîrgu Mureş, dintre care unul trăznea a usturoi, că cică "să nu stai acolo singură", mi-a povestit cam toate accidentele mortale sau schiloditoare pe care le văzuse el pe traseu în decursul a celor cîţiva ani de cînd se îndeletniceşte cu şoferitul.
Pe mine una, mă solicită mult mai mult să stau în dreapta şi nu la volan, pentru că binenţeles, am impresia că aş fi mai atentă decît cel care conduce şi în cazul ăsta, aşa ar fi fost. În timp ce cotrobăia dupa brichetă, ţigări, sau telefon, mie-mi statea inima-n gît, înhăţam mînerul şi mă gîndeam că-s încă prea tînără să mor.
Din cînd în cînd se mai oprea motorul, iar şoferul nostru dădea două-trei chei, înjurînd apăsat şi ardeleneşte patronul bucureştean al catastrofei pe roţi, ca să-mi povesteasca apoi cum o dată pusese pasagerii să-l împingă pe Piatra Craiului în sus. Mă şi vedeam opintindu-mă în spatele rablei, eu cu cele două fete si doi băieţi care mai rămăsesem după ce toţi semi-clandestinii coborîseră prin satele de pe traseu.
Ca noroc, frînele "cît de cît" l-au ţinut şi după cinci ore, am ajuns în Oradea, şoferul a lăsat un colet unuia într-o parcare. "Ceva care face porcu' să nască", mi-a explicat el cu greutate. Nici măcar n-am ţinut să-i zic că nu porcu' naşte şi nici să mă mir că ceea ce se aflase la picioarele mele tot drumul, era de fapt un conteiner cu spermă de porc, de rasă de altfel, cum ţinise el să sublinieze.
A predat coletul, a urcat apoi, şoptind la nesfîrşit: sută cinzeci, sută cinzeci, cinzeci, cinzeşcinci, cinzeşcinci... Am dedus că mintea lui lucrează întru calcularea ciubucului şi scăderea lui din încasările vraişte de lîngă mine.
În timp ce cu pixul şi o foaie pe volan, încearcă să ducă aritmetica pe cele mai înalte culmi, "rade" o bordură. Nu mă mai pot abţine: "Dă-mi să-ţi socotesc eu" şi-n gînd îl fac mega retardat, pe fundalul şoaptelor lui "cinzeşcinci, cinzeşcinci"...
Refuză zicînd că opreşte undeva să calculeze. Eu mă văd scoţîndu-i ochii, dar afişez un calm desăvîrşit şi respir adînc. E prea prost ca să nu uite să oprească, aşa că ne duce la gară, unde e staţia de destinaţie. The final frontier.
Am coborît repede, iar azi mi-am dat seama că poate e singurul om cu care am vorbit timp de cinci ore şi n-am fost curioasă cum îl cheamă.

Casă nouă

Ca-n pragul fiecarei primăveri, simt nevoia să fac schimbări, primeniri, revizii. Am avut de ales între a mă tunde şi a scrie pe un blog nou. E clar că nu m-am tuns, nu?