miercuri, 8 decembrie 2010

Veşnica pomenire a unui cîine, sau ce caută unii oameni în viaţa mea?

Iar m-a pus Necuratul s-o sun pe J, într-o clipă de rătăcire că altfel nu-mi explic.

Cum de la o vreme încoace, nu mai poate fi vorba de o conversaţie între noi două, datorită faptului că nu ştiu CÎND şi în ce împrejurare a devenit deşteapta universului, eu tac şi ea vorbeşte. Nici nu contează despre ce şi nici că sare de la un subiect la altul nu are importanţă.

Totuşi, cînd reuşesc să mă strecor mai mult decît ca să spun un "da" sau "nu", intervenţia mea este întîmpinată de un fornăit, apoi de un plescăit ironic născut din superioritatea ezoterică a unei femei ce-şi populează viaţa cu pisici. Multe.

A pomenit iar de răposatul Onix, cîinele ei iubit, care a dispărut prematur  răpus de o boală necruţătoare la doar 7 anişori.
- Îţi dai seama că sufleteşte sunt bine, na... zice ea ezitînd ca să înţeleg că de fapt e tocmai pe dos. Ieri a fost un an de cînd a murit Onixuţu'... Oftează, iar pe mine nesimţita  mă pufneşte rîsul şi nu mă rabd:
- Nu i-ai făcut parastas?
- Ba da, zice ea, apoi se prinde că nechez ca o iapă şi se înfurie:
- Vezi ce capră eşti? Tu eşti normală?

Întrebarea mă lasă perplexă; adică ea face parastas unui cîine şi tot eu nu-s normală? Pînă să mă dumiresc eu dacă am auzit bine sau nu, mă face şi proastă. Ei, asta e prea mult şi ca să mă răzbun, rîd şi mai cu poftă pînă simt că-i crapă ficaţii.

Abia cînd ştiu că s-a înfuriat peste măsură, cochetez cu ideea că asta ar fi cea mai bună ocazie să-i spun că în ciuda convingerii ei că dintre noi două, ea e cea iluminată spiritual şi bunătatea întruchipată - a reacţionat ca o pizdă proastă. Din păcate, nu sunt în dispoziţia aceea în care pot alunga fără regrete sau mustrări de conştiinţă un om pe care-l cunosc aproape de-o viaţă.

Şi Doamne, ce mult m-a tentat!

8 comentarii:

  1. Şiii... această J nu-ţi citeşte blogul?

    RăspundețiȘtergere
  2. nu-l citeşte, dar dacă l-ar citi ar găsi o relatare fidelă a ceea ce s-a întîmplat şi nimic mai mult.

    RăspundețiȘtergere
  3. S-ar descoperi mai lesne decat i-ai da altfel ocazia.

    RăspundețiȘtergere
  4. Poppy, sunt sigură că s-ar supăra :)

    RăspundețiȘtergere
  5. Cu toate astea, tu o accepți așa cum e. Din prietenie, ar trebui să-i deschizi totuși ochii. Dacă ține la fel de mult la tine cum ții tu la ea, va trece peste asta cu bine. Și poate că s-ar feri de ridicol de acum încolo.

    RăspundețiȘtergere
  6. @silavaracald, nu mai sunt sigură că ar mai avea sentimente faţă de o fiinţă umană, în afară de maică-sa eventual. De cîţiva ani încoace, am început s-o văd altfel: egoistă, înţepenită în idei preconcepute şi o superioritate nejustificată. Nu susţin că s-ar fi schimbat, oamenii nu se schimbă, doar că trăsăturile astea ua existat întotdeauna, dar nu le-a lăsat să fie atît de evidente.
    Nu se poate discuta cu ea, trăieşte în altă dimensiune şi-n loc să cîntărească ceva spus de alţii, are impresia că e doar o mare neînţeleasă, iar ceilalţi - răi.

    RăspundețiȘtergere
  7. Eseul asta are legatura cu postarea, merita citit :)

    http://www.adevarul.ro/andrei_plesu_-_opinii/Eul_propriu_ca_obsesie_7_385831416.html

    RăspundețiȘtergere
  8. Galeata cu pixeli, exact despre un ego exacerbat e vorba .

    RăspundețiȘtergere